Este unirea iminentă? 2. Dezvoltarea doctrinei

A doua afirmaţie greşită făcută de romano-catolici este cea potrivit căreia teologia ortodoxă este la fel de maleabilă precum s-a dovedit a fi teologia romano-catolică. Pr. Neuhaus vorbeşte despre dorinţa Romei de schimbare şi aşteaptă la modul cel mai sincer ca Biserica Ortodoxă să se conformeze acestui „progres”:

„Papa Ioan Paul al II-lea a aşezat temelia pentru vremea când, aşa cum afirma în mod repetat, «Biserica va respira din nou cu ambii plămâni, Estul şi Vestul». Trebuie să ne rugăm ca, într-o zi, Biserica Ortodoxă să fie pregătită să se alăture lucrării de zidire pe această temelie”.

Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a făcut, de fapt, a fost să pună în discuţie câteva din prerogativele sale papale. Este de netăgăduit faptul că papalitatea s-a schimbat în mod dramatic în ultimii ani. Puţini învăţaţi romano-catolici ar mai încerca azi să demonstreze că papii din vremurile mai timpurii erau consideraţi fie infailibili, fie posesorii unei jurisdicţii universale. Dacă papalitatea poate schimba şi acumula tot felul de autorităţi, urmând aceeaşi logică, ea poate să se lipsească de unele din aceste puteri dobândite atunci când utilitatea o cere.

Problema, din punctul ortodox de vedere, este că ecleziologia nu este un domeniu supus schimbării. Dacă Hristos ar fi vrut cu adevărat ca episcopul Romei să fie vicarul Său pe pământ, exercitând nu doar infailibilitatea, ci şi jurisdicţia imediată şi ordinară peste întreaga Biserică, atunci această situaţie ar fi trebuit să fi existat încă de la început, neputând fi supusă negocierii.

Pe scurt, doctrina papalităţii este fie dogmă relevată în chip Dumnezeiesc, fie erezie. Oricum, nu este o chestiune în privinţa căreia ambele părţi să facă anumite concesii. Repetăm: fundamentala doctrină ecleziologică nu se supune revizuirii.

Poziţia ortodoxă în această problemă este chiar simplă: doctrina romano-catolică a papalităţii este o îndepărtare radicală de la ecleziologia Bisericii timpurii. Într-un cuvânt, este o erezie. Unirea dintre Roma şi Ortodoxie cere nu doar ca papa să facă anumite concesii privitoare la (relativ) recentele dobândite prerogative, dar şi să se pocăiască de erezia sa şi să revină la Credinţa Ortodox-Catolică, pe care o deţine acum Biserica Ortodoxă şi a deţinut-o de la Cincizecime.

Pentru a reformula: diferenţele dintre Bisericile Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu sunt de ordin cultural sau politic, ci în principal de ordin teologic. Pur şi simplu, noi nu mărturisim aceeaşi credinţă. Mai mult, teologia Bisericii Ortodoxe nu este obiect de negociere. Sub paravanul „dezvoltării doctrinei”, teologia romano-catolică s-a schimbat de-a lungul secolelor frecvent şi, adesea, în mod dramatic. Fără îndoială, se va schimba iar şi iar odată cu trecerea anilor. Însă este o greşeală gravă să afirmi că teologia ortodoxă se va schimba pentru a se întâlni cu Roma „la jumătatea drumului”.

Puteţi citi şi

• Este unirea iminentă? 1. Doctrină şi politici – http://www.pemptousia.ro/2013/12/este-unirea-iminenta-1-doctrina-si-politici/
• Este unirea iminentă? 3. „Dialogul iubirii” – http://www.pemptousia.ro/2013/12/este-unirea-iminenta-3-dialogul-iubirii/

Sursa: Clark Carlton, Adevărul Ortodoxiei faţă de Catolicism, traducere de Dragoş Dâscă, editura Ecclesiast, 2010.