Este unirea iminentă? 3. „Dialogul iubirii”

Aceasta nu înseamnă că nu există ortodocşi care nu doresc să reconsidere problemele dogmatice pentru a uşura mult plănuita „reunire a Bisericilor”. Cu siguranţă că sunt, şi majoritatea dintre aceştia se află în prim-planul mişcării ecumenice. Aceasta ne aduce la a treia afirma­ţie greşită făcută adesea de romano-catolici cu referire la Ortodoxie, şi anume că acei oameni care participă la dialogurile ecumenice sunt cu adevărat reprezentanţi – fie în sens juridic, fie, mai general, în sens moral – ai Bisericii Ortodoxe ca întreg.

Nimeni nu-l poate învinovăţi cu adevărat pe Pr. Neuhaus pentru reacţia sa la discursul patriarhului. La urma urmei, începând cu 1960, patriarhii de Constantinopol au tot făcut adresări pozitive – unii ar spune false – către Roma. Mai mult, au avut loc suficiente dialoguri şi „declaraţii comune” în ultimele trei decenii pentru a intensifica aştep­tările. Într-adevăr, declaraţia Patriarhului Bartolomeu de la Georgetown pare deplasată în comparaţie cu cele anterioare.

Ce ar trebui să înţelegem din această discrepanţă? Vorbeşte patriarhul ecumenic pentru întreaga Biserică Ortodoxă, sau nu? În continuare, trebuie să dăm credit patriarhului, care se referă la Roma şi Ortodoxie ca la „două surori” sau „doi plămâni” ai aceluiaşi trup, sau patriarhului care consideră că Roma şi Ortodoxia au două existenţe separate?

Mai întâi, trebuie spus că patriarhul ecumenic nu vorbeşte pentru Biserica Ortodoxă în acelaşi mod în care o face papa pentru Biserica Romano-Catolică. Există o tendinţă printre occidentali de a-l considera pe patriarh drept un fel de papă, dar această tendinţă se bazează pe necunoaştere şi nu pe argument.

La a doua întrebare este mai dificil de răspuns. Oricum, în loc să ne întrebăm care poziţie reprezintă adevărata opinie a Patriarhului Bartolomeu în problema reunirii cu Roma, ar trebui să ne întrebăm care poziţie reprezintă adevărata opinie a Bisericii Ortodoxe ca întreg. Pentru că, în final, opinia lui Bartolomeu – deşi este patriarh ecumenic – contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este cugetul Bisericii, „conştiinţa sa catolică”.

La această întrebare este mai uşor de răspuns. Am adăugat la prezenta carte trei documente privitoare la relaţiile dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism. Acestea variază ca dată, de la 1994 la 1285. Primul document este, de fapt, o scrisoare de protest semnată de Patriarhul Bartolomeu cu referire la Declaraţia de la Balamand – având în vedere acel gen de ecumenism agreat de Pr. Neuhaus. Dacă citim aceste documente cu atenţie, vom vedea cum comentariile de la Georgetown făcute de patriarh sunt în concordanță cu ele.

În contrast, o bună parte din retorica născută din „dialogul iubirii” dintre Ortodoxie şi Roma este ostentativ contrară poziţiei pe care Ortodoxia a adoptat-o încă din secolele XI-XII. Începând cu păstorirea Patriarhului Athenagoras din anii ’60, patriarhii s-au referit în mod repetat la Roma ca „Biserică soră”. Papa Ioan Paul al II-lea a insistat pe această formulare, notându-i vechimea. Însă, cu siguranţă, atât papa cât şi patriarhul îşi dădeau seama că, în vechea Biserică, această terminologie era folosită de către Bisericile aflate în comuniune una cu alta. Nimeni nu ar fi îndrăznit să folosească acest termen referitor la arieni sau nestorieni. Cu alte cuvinte, sintagma „Biserici surori” implică un grad de unitate teologică între Roma şi Ortodoxie, grad care pur şi simplu nu există.

Un alt exemplu de retorică bombastică, ecumenică, este afirmaţia că Estul şi Vestul sunt cei „doi plămâni” ai Bisericii. Uzul acestei expresii – de asemenea iubită de Papa Ioan Paul al II-lea – este chiar mai bizar decât a considera Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă drept „surori”. Este o negare infatuată a însăşi definiţiei Bisericii drept „catolică”.

Contrar opiniei publice, cuvântul „catolic” nu înseamnă „universal”, ci „întreg, complet, căruia nu îi lipseşte nimic”. Această eroare datează cel puţin din vremea Fer. Augustin. Astfel, a mărtu­risi Biserica drept catolică înseamnă a spune ca ea posedă plinătatea credinţei creştine. A spune că Ortodoxia şi Roma sunt doi plămâni ai aceleiaşi Biserici înseamnă a nega faptul că fiecare Biserică, separat, este catolică în sensul deplin al cuvântului. Această afirmaţie nu e numai contrară învăţăturii Bisericii Ortodoxe, dar este chiar opusă învăţăturii Bisericii Romano-Catolice, care se consideră pe sine cu adevărat catolică[1].

Folosirea unor sintagme precum „Biserici surori” şi „doi plămâni” ar trebui să-i îngrijoreze atât pe romano-catolicii conservatori cât şi pe ortodocşi. Luate în serios, acestea implică faptul că nici Biserica Ortodoxă şi nici cea Romano-Catolică nu se consideră pe sine a fi deplină una fără cealaltă. Nici un sinod din Biserica Ortodoxă şi nici un conciliu din Biserica Romano-Catolică – nici măcar Vatican II – nu au afirmat vreodată aşa ceva.

Subliniez acest lucru deoarece Pr. Neuhaus vrea ca noi să credem că oponenţii ortodocşi ai reunirii celor „doi plămâni” ai Bisericii sunt un element revanşard, care se opune unităţii din rea-voinţă. Dimpotri­vă, monahii din Muntele Athos şi alţi critici ortodocşi ai mişcării ecumenice arată pur şi simplu că însăşi definiţia Bisericii drept catoli­că înlătură posibilitatea existenţei unei alte Biserici catolice.

Dacă retorica „Bisericilor surori” şi a celor „doi plămâni ai Bisericii” este atât de străină ecleziologiei statornicite a Bisericilor Romano-Catolică şi Ortodoxă – amândouă considerându-se a fi Biserică Catolică – de ce mai continuă oamenii să o folosească? Ca să fiu mai exact, de ce continuă episcopii şi alţi membri ai clerului să o mai folosească?

Pentru a ne da seama de ce unii ortodocşi au folosit acest limbaj, nu trebuie să căutăm mai departe de textul celei mai faimoase – sau infame – declaraţii comune, semnată de membri ai Bisericilor Ortodoxă şi Romano-catolică. Declaraţia de la Balamand, căci des­pre ea este vorba, a fost realizată de Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, a VII-a şedinţă, Balamand, Şcoala de Teologie (Liban), 17-24 iunie 1993[2].

Scopul Conferinţei de la Balamand a fost acela de a discuta problema Uniatismului. Cunoscut, de asemenea, drept Catolicism de rit bizantin sau răsăritean, Uniatismul se referă la Bisericile de sub autoritatea Romei care folosesc practici liturgice răsăritene şi (cel puţin teoretic) codul canonic răsăritean[3]. Datând din secolul al XVI-lea[4], Uniaţia a fost o forţă puternică – şi un spin dureros în Biserica Ortodoxă – în multe părţi ale lumii, situaţia devenind cri­tică în Europa de Est şi în Orientul Mijlociu.

Romano-catolicii au avut tendinţa de a privi uniatismul ca pe un pas pe calea unităţii. Ortodoxia, pe de altă parte, a socotit-o dintotdeauna nu ca pe o manifestare a dorinţei Romei de a se uni cu Biserica Ortodoxă, ci de a o subjuga. Într-adevăr, cele mai multe dintre aşa-zisele „uniri” ale creştinilor est-europeni cu Roma (de fapt, sub Roma) au fost impuse unui popor prea puţin doritor, prin folosirea forţei seculare. Având în vedere aceste lucruri, trebuie să înţelegem următoarele:

Datorită modului în care catolicii şi ortodocşii se raportează din nou unii la alţii prin prisma tainei Bisericii şi se redescoperă din nou ca Biserici surori, acest tip de „apostolat misionar” descris mai sus, şi care a fost numit „uniatism”, nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unităţii pe care Bisericile noastre îl caută.

În marea lor majoritate, Bisericile Ortodoxe din lume se află într-o stare de nevoie materială. Pur şi simplu, ele nu se pot compara cu vastele resurse pe care le administrează Roma. Prin urmare, Ortodoxia se simte ameninţată de perspectiva unui prozelitism reînnoit, datorită unei Biserici Romane bogată material şi bine conectată politic[5].

Raţiunea din spatele Declaraţiei de la Balamand ia forma unui silogism ipotetic extins: 1) Dacă Roma se consideră pe sine a fi singura Biserică adevărată, ea se va strădui să aducă Biserica Ortodoxă sub autoritatea sa. 2) Dacă Roma se străduieşte să aducă Biserica Ortodoxă sub autoritatea sa, se va folosi de puterea sa materială pentru a-şi atinge scopul. 3) Dacă Roma se foloseşte de vasta sa superioritate materială pentru a face prozelitism în sânul Ortodoxiei, atunci zeci de mii, dacă nu milioane de oameni vor părăsi Orto­doxia pentru a intra sub autoritatea Romei.

Oricum, Declaraţia de la Balamand afirmă că, de vreme ce Roma nu se mai consideră pe sine ca singura Biserică – Bisericile Ortodoxă şi cea Romano-Catolică ajungând să se vadă reciproc drept „Surori” – nu mai există pentru ea nici un imbold de a face prozelitism printre ortodocşi, în special prin unealta Uniatismului. Problema constă în faptul că un astfel de raţionament constituie o eroare logică[6]. Folosirea sintagmei „Biserică soră” nu implică în mod necesar că Roma nu va mai căuta să aducă Ortodoxia sub autoritatea sa. Într-adevăr, atât timp cât romano-catolicii definesc supunerea faţă de papă drept criteriu pentru a fi parte din Biserica Catolică[7], atunci astfel de încercări sunt inevitabile[8].

Este evident din cele prezentate mai înainte că participarea ortodoxă la dialogurile ecumenice se realizează, de regulă, dintr-o perspectivă a slăbiciunii materiale şi politice. Astfel, declaraţii pre­cum cea semnată la Balamand sunt cauzate în principal de motivaţii politice. Prin urmare, implicaţiile teologice ale declaraţiilor nu sunt mereu bine chibzuite[9].

Concluzia este aceasta: dacă vrei să înţelegi adevărata natură a relaţiilor dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism, nu începe cu declaraţii motivate politic, precum cea de la Balamand. Teologia ortodoxă nu este stabilită de comisii academice de „experţi”. Dimpotrivă, ea se află în sânul Bisericii, în particular la mănăstiri, unde se poate găsi cea mai autentică mărturie a experienţei ortodoxe. În această carte am încercat să fiu credincios acelei mărturii în prezentarea diferenţelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică.