Fiul lui Kóntoglu

Arhimandritul Epifanie: Odată a venit cineva care mi l-a prezentat pe fiul lui Kóntoglu.[1]

– Dimitrios Kóntoglu, îmi spune.

– Kóntoglu?

– Da.

– Kóntoglu.

– Da, fiul lui Fótios.

– Bine, mă bucur.

– Aş vrea să stăm puţin de vorbă între patru ochi, îmi spune acesta.

Eu ştiam că Kóntoglu nu are fiu. Avea o fată, D-na Martínu. Îmi spuneam, însă, în sinea mea: „Nu cumva are vreun fiu şi nu ştiu?” Îl aduc în camera unde spovedeam de obicei şi îmi spune:

– Ştiţi, diseară la ora 12 plec cu trenul la Thessalonic şi apoi, mai departe, în Sfântul Munte. Merg să mă călugăresc.

– Da, dar văd pe mâna ta că eşti legat, ai verighetă.

– Da, însă uitaţi-vă şi aici.

Purta doliu. Într’un loc avea verighetă, iar în altul doliul.

Îi spun:

– A murit soţia ta?

– Da.

– Copii ai?

– Am un băiat şi o fată.

– Pe ei unde i-ai lăsat?

– Sânt aranjaţi bine, au avere, nu le lipseşte nimic.

Însă după aceasta a venit necazul peste mine…

– Unul a ajuns martor al lui Iehova, iar celălalt anglican.

La ultimele cuvinte mi-am zis: „Măi, aceste hapuri sânt cam mari ca să le înghit, nu crezi? Niciodată n’am auzit că anglicanii ar face prozelitism.” Anglicanii sânt una din ramurile protestantismului care nu fac prozelitism. Şi mai ales în Grecia, nu s’a auzit niciodată să se facă cineva anglican. Cum să înghit aşa ceva?…

– O să vă aduc o scrisoare diseară, mi-a spus mai încolo, pe care vă rog să o daţi tatălui meu.

– Dar de ce nu i-o trimiţi tu însuţi? Ştiu bine că bătrânul Fótios sprijină şi apreciază viaţa monahală.

– Când este vorba de alţii, nu şi de copiii lui. Pentru copilul său n’o doreşte sub nici un chip. Îi veţi da o scrisoare, întrucât vreau să plec.

Un alt hap greu de înghiţit. De ce-mi dă mie scrisoarea şi nu i-o dă el personal?

– Bine, fiul meu, – îi spun, – să fie într’un ceas bun, să fii întărit, iar acolo unde te duci să faci puţină rugăciune şi pentru mine.

– În regulă, – spune, – v’aş ruga însă ceva. Întrucât banii ce i-am avut i-am lăsat toţi la copii, după ce-am luat biletele, n’am mai apucat să iau ceva cu mine ca să mănânc pe drum. V’aş ruga să-mi daţi ceva.

Eu, bucuros fiind că un om cu un aşa renume merge să se facă călugăr în Sfântul Munte, m’am gândit să-i dau o sumă considerabilă. Aceasta se întâmpla în 1963 sau 1964. Am băgat mâna în buzunar şi am apucat o singură bancnotă. Era una de 50, astăzi ar fi însemnat 1000, poate şi mai mult. Să-i dau ca blagoslovenie, mă gândeam – dar parcă totuşi era cam puţin. Îi spun:

– O clipă, să mă duc în birou să iau ceva bani.

– Nu, nu, – îmi spune, – vă rog!

Nu dorea să ies pe poartă.

– Dar, fiul meu, este o sumă cam derizorie.

– Nu, nu contează, orice aveţi…

Fapt pentru care scot şi îi dau hârtia de 50 cu multă stânjeneală. A luat-o, mi-a mulţumit şi s’a dus.

M’a pus să făgăduiesc că nu-i voi spune nimic tatălui său timp de trei zile din clipa în care îmi va aduce scrisoarea. Iar eu, deşi nu primisem scrisoarea, am lăsat să treacă cele trei zile. Bineînţeles că, în cele din urmă, am înţeles înşelăciunea. Când am început să analizez cele întâmplate, mă gândeam: „M-a luat de mare prost!” În sfârşit, asta e, au trecut cele trei zile şi am sunat la familia Papadimitríu (Părintele Epifanie lucrase la editura lor, motiv pentru care ţinea o strânsă legătură cu aceştia), cei ce deţineau editura care scosese cărţile lui Kóntoglu. A răspuns menajera.

– Măi Gheorghia, bătrânul Fótios are vreun fiu?

– Ce spuneţi, părinte?! De unde şi până unde ca D-l Fótios să aibă fiu? Pe D-na Martínu o are.

– Bine, pe fiica sa o ştiu. Să-mi spui dacă are fiu.

– Nu.

– Eşti sigură?

– Pe cât sânt de sigură că sânteţi preot, că sânteţi Părintele Epifanie!

– Nu are fiu Kóntoglu?

– Nu.

– Bine.

Drept pentru care îl sun pe venerabilul Fótios…

– Condoleanţe pentru nora ta.

– Care noră?

– Cea care a murit.

– Nora mea?

– Nu a murit soţia fiului tău?

– Părinte Epifanie, iartă-mă, dar vorbeşti serios sau glumeşti? Ce fiu şi ce noră?

– Dragă Fótios, nu ţi-a murit nora, însă eu am dat bani pentru „noră.”

Din fericire, am dat puţin.

– Ce s’a întâmplat?

Drept pentru care i-am povestit întreaga tărășenie.

Sursa: Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010