În Sfântul Munte: Lecție de credință și evlavie de la străini

Un pelerinaj în Grădina Maicii Domnului este întotdeauna folositor, din toate punctele de vedere: pe lângă revizuirea gândurilor și a ierarhiei valorilor vieții, adesea avem ocazia să aflăm exemple din viețile altor oameni cu care ne întâlnim acolo, atât monahi, cât și laici.

În articolul de față mă voi referi la două astfel de exemple. Este vorba despre două întâlniri spontane cu pelerini străini, care ar trebui să ne dea de gândit nouă, grecilor, care, deși suntem ortodocși și avem Sfântul Munte atât de aproape de noi, ne caracterizăm, din păcate, prin lipsă de respect, suntem căldicei și chiar lipsiți de evlavie.

Prima întâmplare: 23 octombrie 2013

Întoarcerea de la Mănăstirea Vatoped, Karyés. În autobuzul mic care ne transporta eram aproximativ 20 de persoane. Dintr-odată, auzim psalmodieri care veneau dinspre ”tunel”: vedem, surprinși, vreo 7 sau 8 ruși, cântând împreună, în cor, imnuri ortodoxe! Desigur, nu înțelegeam nimic, dar am identificat câteva cuvinte pe care le știu în limba rusă, ca ”Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”. Țineau în mâini niște cărțulii din care citeau imnurile. Așadar, probabil că făceau Paraclisul Maicii Domnului, pe drum!

Simțeam bucurie, pe de o parte, pentru că aveam între noi creștini evlavioși, dintre cei mai evlavioși chiar, dar și mâhnire, pentru că, inevitabil, făceam comparație cu noi, grecii ortodocși. Într-adevăr, când am cântat împreună ceva ultima dată, așa, spontan? Când ne-am manifestat credința, fără să ne temem de reacțiile (de obicei batjocoritoare ale) celorlalți? Când I-am mulțumit Domnului și Maicii Sale  pentru purtarea de grijă, nestingheriți de ”societatea” atee cu mentalitatea ei materialistă?

Psalmodierile pelerinilor ruși ne-au însoțit în călătoria noastră până la Dáfni. Și ne-au dat tuturor o lecție bună.

A doua întâmplare: 24 octombrie 2013

Așteptăm vaporul care ne va traversa de la limanul Mănăstirii Xenofont, la Ouranoúpolis. Încă un pelerinaj în Sfântul Munte se apropie de final și sentimentele de bucurie, dar si tristețe, sunt foarte puternice. La un moment dat, auzim niște voci puternice vorbind într-o limbă străină. Un grup de șase persoane se apropie de noi în balconașul care scrutează albastrul profund al Mării Egee, într-o nouă zi însorită de octombrie.

Am înțeles că sunt nemți, toți de vârsta a treia. Între ei se afla și un grec care, după cum ne-a spus, era ghidul acestui grup de străini și cunoștea limba germană datorită șederii sale îndelungate în Germania.

După cum era și firesc, l-am întrebat despre prietenii săi. Aveau între 70 și 83 de ani și erau romano-catolici. Era visul lor de o viață să viziteze Áthosul, iar unul dintre ei chiar mai fusese aici, în urmă cu patruzeci de ani!

Începem să discutăm cu nemții despre impresiile cu care au rămas după pelerinajul în Sfântul Munte. Din răspunsurile lor, am înțeles că nu sunt simpli turiști. De altfel, cine se încumetă la o călătorie de mii de kilometri, la o asemenea vârstă, într- un astfel de loc non-turistic, cu rugăciuni și slujbe neîncetate, cu viață ascetică?

Nemții aceștia, fie ei și romano-catolici, cunoșteau destul de mult din dogmele Ortodoxe. Păreau impresionați de viața bisericească, atât cât au putut vedea din Pronaos, până unde le era permis să intre. Vorbeau în cuvinte afectuoase despre monahi, despre Mănăstiri și despre experiențele lor în acele locuri.

Fără să ne dăm seama, am vorbit destul de multă vreme. Comunicarea a fost întrucâtva dificilă, în ciuda prezenței traducătorului care ne era la dispoziție. Însă, bucuria zugravită pe chipurile acestor domni respectabili a contrabalansat orice greutate în traducere.

La momentul plecării, căci doreau să meargă pe jos până la Mănăstirea Dohiaríou care se afla în apropiere, ne-au cerut să facem împreună o fotografie. Este amintirea cea mai prețioasă, împreună cu schimbul de impresii pe care l-am făcut, de la teme religioase, până la realitatea contemporană. Ne luăm rămas bun cu întrebarea:

– ”Vă veți întoarce?” Și ne răspund:

– ”La anul, cu ajutorul lui Dumnezeu!”.

-”Vă așteptăm!”

A consemnat Dimítrios Sotirόpoulos