Interviu cu dirijorul şi profesorul de muzică bizantină, Konstantínos Anghelídis – Partea a doua
6 December 2013
Pemptousia: Aş dori să trecem la un alt subiect, şi anume la problema dintre melos (muzică) şi text. La slujbe auzim adeseori anumite fraze muzicale în care predomină melismele prelungite în care înţelesul cuvintelor se pierde cumva la un moment dat. Puteţi să ne spuneţi care este rolul lor în muzică şi, prin extensie, în cult? Cum interpretează corul aceste melisme? Este necesară o abordare exclusiv literală a textului liturgic cântat? În ce măsură muzica îndeplineşte acest scop?
Konstantínos Anghelídis: Pentru a răspunde la această întrebare trebuie, mai întâi, să aruncăm o privire asupra tipicului bisericesc. Cântările melismatice – cântări de mari dimensiuni – erau cântate în vechime, şi sunt cântate şi acum, la privegherile ce se ţin la sărbătorile importante, exact în acele momente ale slujbei când trebuie să prelungim timpul, fiindcă slujba durează toată noaptea. Acolo este locul Anixandarelor „pe larg” (argón), doxastikoanelor lui Iákovos, Hurmuz, stihirilor Litiei, cântării „Născătoare de Dumnezeu” pe opt glasuri, etc. Locul lor este foarte bine aşezat în cadrul slujbei şi ele sunt un bun prilej de rugăciune. Melodul a compus pagini minunate de psalmodie, iar imnograful contribuie şi el la atmosfera de rugăciune comună a poporului binecredincios. Înţelesul cuvintelor nu se pierde în timpul cântărilor melismatice, ele lucrează în taină. Să ne amintim ce s-a spus despre kratimă, că reprezintă acele cuvinte de negrăit pe care le-a auzit Sfântul Apostol Pavel. De altfel, Biserica a aşezat foarte înţelept printre cântările argá (mari), şi pe cele sýntoma (σύντομα= repede), irmologice, precum stihirile, prochimenele, canoanele, psalmii, Fericirile ş.a.). Din păcate pentru noi, care trăim în lume, bisericile de mir – în afară de mănăstirile din oraşe – nu ne oferă posibilitatea de a asculta un repertoriu prea diversificat din bogatele creaţii psaltice ale melozilor bizantini ori post-bizantini. Din fericire, prin intermediul unor slujbe deosebite, a unor concerte, compact discuri, sunt aduse la lumină lucrările muzicale ale unor compozitori inspiraţi, protopsalţi ori lampadari, şi, astfel, ele nu rămân simple lucrări fără viaţă, nevalorificate, în culegerile de manuscrise din biblioteci. Când vedem că tinerii psalţi de astăzi interpretează cântări argá (,,pe larg”), precum ,,Doamne, strigat-am”, ,,Toată suflarea”, doxologii, ,,Lumină lină”- readucând în actualitate prochimenul şi aliluia, aşa cum se cântau odinioară – ori cântarea ,,Să se umple gurile noastre”, înţelegem cum toate acestea îşi au originea în tradiţia orală veche, puse pe note mai apoi de psalţi iscusiţi, şi alese cu grijă, nu la întâmplare, pentru a fi cântate. Aceiaşi tineri nu se sfiesc, însă, să ia atitudine, atunci când văd că renumiţi psalţi ori profesori (sau, înşişi dascălii lor) de muzică psaltică se îndepărtează de tradiţia autentică a muzicii psaltice,. Sperăm că acest lucru nu îi va condamna în ochii celorlalţi ci, cel mult, îşi vor atrage critici.
Pemptousía: Considerând conceptul de ,,stil” (muzical) ca fiind ceva schimbător şi tehnic în muzica psaltică, şi conceptul de ,,ethos” ca fiind ceva stabil dar progresiv, în acelaşi timp, cum poate un psalt sau un dirijor să împace aceste două concepte? Ce înţelegem, atunci când vorbim despre un stil constantinopolitan, sau un stil aghioritic? Care este diferenţa specifică dintre aceste două noţiuni?
Konstantínos Anghelídis: Este foarte nimerită caracterizarea pe care aţi făcut-o termenului stil ca fiind ceva schimbător şi tehnic. O să vă răspund cu o întrebare. Sunt mulţi cei care pot cânta astăzi precum Iákovos Nafpliótul sau Dionísios Firfirís? Există coruri de psalţi care pot reproduce stilul lor cu exactitate? Acest lucru nu înseamnă că psalţi renumiţi, precum Konstantínos Príngos, Thrasývoulos Stanítsas, Leonídas Astéris, sau monahii de la Sfânta Ana (Sfântul Munte) cunoscuţi drept ,,Danileii”, sau alţi monahi psalţi foarte cunoscuţi ,,Thomádes”, sau atâtea şi atâtea coruri de psalţi, nu au dat şi nu dau până astăzi, prin efort propriu susţinut, ,,mărturie” despre această muzică îngerească.
Aici putem să încadrăm sensul termenului ,,ethos” ca ,,ceva stabil şi progresiv”aşa cum bine aţi spus. Consider că ethosul (muzical) este sursa şi dreptarul pentru tot ce înseamnă ,,modul de a cânta”, dar nu doar atât. Ethosul reprezintă, în cazul nostru, ansamblul de norme specifice de unde au rezultat regulile tipiconale, folosirea cărţilor de muzică ,,clasice”, prezenţa cuviincioasă la strană, păstrarea isonului tradiţional, alegerea repertoriului potrivit dintre miile de manuscrise psaltice existente, evaluarea rezultatelor studiului muzicii, atât în teorie, cât şi în practică, evitarea promovării propriei persoane în timpul predării, dar şi în interpretare, refuzarea lucrărilor prelucrate sau modificate, evitarea folosirii makamurilor în timpul psalmodiei, în obţinerea de foloase materiale de pe urma artei psaltice.
Cunoaştem şi recunoaştem cu toţii că Sfântul Munte, şi astăzi, învaţă, povăţuieşte, mângâie. Îmi vin în minte acum cele spuse de gheronda Efrem Katunachiotul când, la o slujbă de noapte, auzindu-i pe părinţi (,,Danilei”) psalmodiind o ,,kratima”, a văzut-o pe Maica Domnului cum îl legăna şi îi cânta Lui Hristos. De asemenea, nu pot uita pe vrednicul de pomenire Gherásimos Mikraiannanítul, imnograf al Bisericii celei Mari a Lui Hristos, când îmi atrăgea atenţia cu privire la respectarea întru totul a rânduielilor tipiconale la strană, spunându-mi, mai exact, că ,,Biserica a rânduit Tipicul ca să ne călăuzească în esenţa lucrurilor. Vai de noi, dacă fiecare face ce vrea în această privinţă”. De asemenea, nu pot uita mărturisirea unui protopsalt celebru, care, auzind părinţi aghioriţi cântând o cântare scrisă chiar de el, a rămas foarte impresionat şi a exclamat:,,Voi cântaţi Lui Dumnezeu, pe când noi cântăm oamenilor”. Nu pot uita, de asemenea, pe psalţii aghioriţi, cu metania pe mână cântând vreun ,,doxastikón” pe opt glasuri şi alte multe cântări în timpul privegherilor, atunci când cântarea se împleteşte cu rugăciunea, iar oboseala şi efortul privegheri dispar prin ,,binecuvântarea” Lui Dumnezeu, ca răsplată pentru slujirea adusă şi datoria împlinită. Nu pot să nu amintesc, de asemenea, primirea celorlalţi psalţi la hramuri, când, cu deosebită bucurie, la fiecare mănăstire care sărbătoreşte (hram), sunt întâmpinaţi toţi ceilalţi psalţi de la celelalte mănăstiri sau schituri, sau chiar psalţi din afara Sfântului Munte.
M-aţi întrebat cum poate un psalt, sau un dirijor al unui grup psaltic să îmbine stilul cu ethosul. Nu am să mă opresc, însă, asupra ,,stilurilor” de interpretare specifice Constantinopolului, Asiei Mici (Smirni), Sfântului Munte, Atenei etc.
Un monah aghiorit, Damianós Vatopedinul, a fost profesor de muzică psaltică pentru mulţi psalţi din ,,lume”. Alţi monahi-psalţi de la Sfântul Munte ţineau legătura cu psalţi din afara Athonului. Psalţi de pe întreg cuprinsul Greciei îşi datorează cunoştinţele dobândite psalţilor din Constantinopol. Cercetătorul serios şi bine intenţionat poate să tragă propriile concluzii cu privire la un stil sau altul, ascultând numeroasele înregistrări şi observând interpretările unui anumit text muzical. Demne de invidiat sunt abordările vechii notaţii muzicale psaltice, preocupările cu privire la teoria muzicii, lucrările de doctorat pe aceeaşi temă, seminariile şi congresele organizate având ca temă teoria şi practica muzicii bisericeşti.
Ethosul presupune o anumită trăire, smerenia constituind, în acest caz, ,,veşmântul duhovnicesc” al tuturor aspectelor ce ţin de muzică, care, împreună constituie arta muzicii psaltice.
Un distins psalt vechi, domnul Ilías Pougoúnias (medic), cu multă durere scria într-un articol că ,,la bisericile de parohie, nu se mai citeşte Ceasul al IX-lea, nici Psaltirea, nici stihurile «Pune, Doamne» de la «Doamne, strigat-am» nu se mai cântă, Miezonoptica, cu frumosul canon închinat Sfintei Treimi, stihirile Litiei, troparele canoanelor, psalmii Laudelor, psalmii de la Dumnezeiasca Liturghie, Fericirile, şi multe altele.” Acest fenomen nu este apanajul vreunui ,,stil” anumit, ci vădeşte lipsa profundă a ,,ethosului”. Din păcate, aceste lucruri se întâmplă şi în cazul psalţilor renumiţi, unii dintre ei profesori, care ar trebui să fie păstrători ai tradiţiei liturgice şi muzicale.
Într-un alt articol, acelaşi Ilías Pougoúnias îşi manifestă indignarea când aude pe un coleg de strană, psalt şi acela, ca, în loc să citească Simbolul de Credinţă şi Tatăl Nostru, aşa cum se face în mod tradiţional, nu de acum, ci de sute de veacuri, le cântă cu anumite formule melodice care nici măcar nu sunt inspirate din tradiţia psaltică. Se întristează când îl vede pe preot ,,luându-se la întrecere cu psaltul în executarea de cântări care mai de care mai solicitante pentru voce şi total nepotrivite pentru spaţiul în care se desfăşoară ”. Se mâhneşte şi chiar se revoltă atunci când vede cum psalţii cântă într-un mod total nepotrivit şi chiar necuviincios pasajul ,,…Treimii” de la imnul heruvic sau ,,kratima” de la Chinonic. Pe bună dreptate îi condamnă pentru aceste ,,impietăţi” în spaţiul liturgic, spunând:,,Unii ca aceştia uită că biserica este loc de rugăciune şi nu teatru sau scenă de spectacol”. Şi în situaţiile expuse mai sus, ceea ce lipseşte este ethosul, şi nu stilul. Nu aşa se respectă tipicul slujbelor, invocând scuza că lumea se grăbeşte, sau că cele de mai sus nu ar trebui să se citească şi să se cânte la bisericile de mir, în timp ce, în cadrul slujbelor, îşi fac loc alte ,,tradiţii”, care nu au nimic în comun cu ceea ce a fost rânduit de Biserică.
Responsabilitatea pentru toate aceste abateri o poartă şi mitropoliţii şi preoţii noştri. Trebuie să înveţe şi ei să cânte într-un mod cât mai simplu, iar rânduiala Sfintei Evanghelii trebuie să se facă aşa cum se citeşte la Patriarhia Ecumenică sau la Sfântul Munte Athos. Nu este recomandat şi nici nu se potriveşte momentului ( nici din punct de vedere teologic, şi nici liturgic), a citi enciclice la vremea când trebuie cântat Chinonicul. Cu privire la aceasta ne putem documenta citind îndrumările de tipic ale vrednicului de pomenire, profesorul de liturgică, Ioánnis Foundoúlis.
P.: Vă mulţumim!
K.A.: Şi eu vă mulţumesc!
