Kallínikos Aghioritul (Isihastul)

Acest vlăstar înmiresmat al pustiei Atonului este una dintre figurile cele mai importante din istoria recentă a monahismului aghiorit. Monahii, aceşti îngeri în trup, cu vieţuirea lor cea cuvioasă, transmit, cu exactitate, până în zilele noastre, măreţia tainică a monahismului ortodox răsăritean al vremurilor de odinioară. Isihasm înseamnă modul de vieţuire de înaltă spiritualitate în cadrul monahismului ortodox, unde sufletul monahului, încercat în luptele cele duhovniceşti, devine izvor al luminii dumnezeieşti necreate, cu harul Duhului Sfânt.

Părintele Kallínikos Katunakiotul, care a vieţuit timp de 55 de ani singur, pe stânca pustie de la Katounakia, a urcat duhovniceşte la înălţimi de neînchipuit, şi a rămas acolo neclintit, suspendat, la propriu, între cer şi pământ.

A devenit foarte cunoscut pentru virtuţile sale şi pentru înţelepciunea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Este considerat a fi ultimul isihast niptic al Sfântului Munte.

Konstantínos Thiáspris (acesta era numele părintelui Kallínikos înainte de a intra în monahism) s-a născut în 1853 la Atena din părinţi evlavioşi, iar strămoşii lui fuseseră căpitani (conducători) în revoluţia de eliberare de la 1821. Konstantínos era un copil vesel şi ascuţit la minte, avea dragoste deosebită pentru Biserică şi pentru cărţile religioase, de unde a aflat despre minunata vieţuire a isihaştilor din pustia Atonului.

Într-o zi a anului 1875, Konstantínos (în vârstă de 22 de ani), a mers în portul Pireu şi a găsit o corabie care avea drept destinaţie Sfântul Munte. L-a rugat insistent pe căpitan să îl ia şi pe el, promiţându-i că îl va ajuta cu tot ceea ce va putea. Căpitanului i s-a făcut milă de el şi l-a luat.

Astfel, visul său începea să prindă contur, să devină realitate. Corabia trebuia să ajungă la Sfânta Mănăstire Iviron iar călătoria a durat câteva zile. În timpul călătoriei îi veneau în minte tot felul de lucruri. Ba se gândea cu multă dorinţă la Athosul atât de drag lui, ba îl încercau gândurile şi nostalgia de a-şi fi lăsat în urmă casa părintească şi pe toţi dragi ai lui.

Toate acestea au dispărut, însă, odată ce a început să se zărească Athosul, cu mănăstirile sale risipite, cu schiturile şi chiliile sale în peisajul acela pitoresc de un verde intens. Corabia a aruncat ancora la Mănăstirea Iviron. Konstantínos şi-a luat rămas bun de la căpitan şi, cu paşi repezi a pornit spre mănăstire. Cu multă bucurie şi emoţie, s-a închinat la icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului ,,Portaitissa” (,,Portăriţa”) despre care citise în cărţile sale, şi a rugat-o să-l apere în continuare şi să-i îndrume paşii încotro s-o apuce. S-a interesat cum poate să ajungă la Katounakia, şi, după foarte multe ore de mers pe jos, a ajuns în sfârşit la destinaţie. Tânărul Konstantínos, plin de dorinţă pentru viaţa pustnicească, şi căutând un părinte îmbunătăţit, l-a găsit pe părintele Daniil, monah cu viaţă aleasă şi dragoste de Dumnezeu.

La început, Gheronda Daniil nu credea că tânărul acesta născut şi crescut la oraş, deprins cu traiul bun, va putea să suporte viaţa grea din pustie.

După ce a făcut rugăciune ca să afle voia Lui Dumnezeu, părintele Daniil l-a primit pe tânărul Konstantínos ca ucenic.

De la bătrânul său, Konstantínos a învăţat meşteşugul sculpturii în lemn ca lucru de mână, aşa cum spun monahii.

Purtarea deosebită şi râvna tânărului ucenic l-au încredinţat pe gheronda Daniil să-l tundă în monahism, punându-i numele Kallínikos. Gheronada Daniil, presimţind că în curând va pleca din această lume trecătoare şi deşartă, nu a avut nici cea mai mică îndoială de a lăsa toată bogata sa experienţă duhovnicească dobândită, pe umerii tânărului monah Kallínikos.

Părintele Kallínikos, de când a început să se deprindă cu taina rugăciunii minţii şi a vieţii contemplative, simţea o căldură interioară, avea râvnă pentru Dumnezeu şi adâncă emoţie. Gheronta Daniil, mulţumit de ucenicul său, îşi va da sufletul în mâinile Domnului, spunând precum dreptul Simeon ,,eliberează acum pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”.

Kallínikos a început să studieze cu multă râvnă scrierile părinţilor niptici, Isihie preotul, Isaac Sirul, Grigorie Palama ş.a. Printre lecturile sale preferate se număra şi Filocalia.

Având mintea ageră şi dragoste de studiu, a învăţat limba rusă de unul singur. În scurt timp, a reuşit să înveţe să vorbească şi să scrie ruseşte.

În afară de studiu, părintele Kallínikos s-a simţit atras foarte mult de linişte şi de viaţa retrasă. Din când în când, părinţii din Katunákia trebuia să meargă la Dáfni pentru a cumpăra cele necesare traiului zilnic. Călătoria se făcea cu barca. Părintele Kallínikos prefera, însă, să facă această călătorie pe jos, făcând un mare ocol, ca să evite diferitele discuţii care se iveau cu ceilalţi în barcă, şi să îşi întrerupă rugăciunea. Mergea prin pădure, urca dealurile, trecea peste pâraie şi prin văi şi se ruga neîncetat.

Câteodată, privea îndelung natura care îl înconjura, minunata întindere de apă a Mării Egee ce se desfăşura înaintea ochilor săi, şi îşi înălţa, apoi, mâinile spre cer, ca să slăvească pe Acela care ,,pe toate cu înţelepciune le-a făcut”. Părintele Kallínikos dădea o atenţie deosebită cumpătării. El şi ucenicii săi trăiau foarte simplu. Le ajungea un singur bidon de ulei (aproximativ 15 litri) tot anul, atât pentru mâncare, cât şi pentru candele. Doar când pregătea mâncarea pentru sâmbătă şi duminică punea şi puţin ulei, cam un păhărel mic, ca acelea cu care se bea rachiu. Odată, când se pregăteau pentru priveghere, l-au întrebat părinţii dacă le dă binecuvântare pentru a bea puţină cafea. ,,Dacă trebuie să ne ţină medicamentele (se referea la cafea) treji, mai bine să mergem să ne culcăm”, a fost răspunsul său.

Simplitatea şi smerenia îl caracterizau pe părintele Kallínikos, şi aceste trăsături se distingeau de cum îl vedeai prima dată. Evita cu orice preţ slava deşartă şi să se expună pe sine. În ziua în care se împărtăşea se închidea în chilia lui până spre seară.

Din 55 de ani de viaţă închinată lui Dumnezeu, 45 i-a petrecut în chilioara lui şi în jurul acesteia. În acest spaţiu restrâns a trăit el timp de 45 de ani! Când avea neapărat nevoie de ceva, lega o pânză albă în vârful unui băţ mai lung şi îl înălţa. Ceilalţi îl vedeau şi alergau iute la el.

Hotărârea aceasta a lui de a vieţui singur, a fost dublată de dedicarea cu totul vieţii contemplative şi rugăciunii minţii. La fel cum viermele de mătase nu poate să facă mătasea, dacă nu se închide în gogoaşă, ca să poată să o lucreze din interior, tot la fel, părintele Kallínikos, s-a retras în sine pentru a putea lucra virtuţile cele mult folositoare sufletului.

La o asemenea înălţime duhovnicească, cu care foarte puţini sunt hărăziţi, viaţa personală încetează să mai existe. Lucrarea lasă loc contemplaţiei iar slujirea şi lucrul de mână încetează.

Sfântul Isaac Sirul fericeşte pe toţi cei care au ajuns la această înălţime. El spune:,,Fericit este cel care vieţuieşte în linişte, fără să se îngrijească de tot lucrul de mână, ci toată osteneala trupului o pune în slujba rugăciunii” (Al 25-lea Cuvânt Ascetic)

Preocupările şi lucrurile lumeşti nu îşi au locul în viaţa celui care s-a dedicat în întregime contemplării şi a rugăciunii neîncetate.

Sfântul Nil Ascetul îndeamnă:,,Aşadar, monahul nu trebuie să amestece lucrarea virtuţii celei curate cu lucrurile cele lumeşti, şi nici contemplarea cea adâncă nu trebuie să lase loc îngrijirii de cele trupeşti”.

Părintele Kallínikos niciodată nu şi-a deschis gura ca să întrebe, nici măcar de formă, pe numeroşii săi vizitatori, despre ceea ce se mai întâmplă în lume. Multa vorbărie, precum şi orice altă stare sufletească ,,străină” trebuie suprimate imediat, şi chiar dacă s-ar sfârşi lumea, monahul tot nu trebuie să-şi îndepărteze gândul de la contemplarea duhovnicească, lăsându-se cu totul în grija Lui Dumnezeu.

Virtuţile duhovniceşti, precum şi faima de care se bucura părintele Kallínikos, i-au îndreptat paşii către chilia sa unei mari personalităţi a vremii respective, Spirídonas Menáias, care, mai târziu, va deveni monahul Gherasim. Provenind dintr-o familie aristocrată înstărită, profesor de chimie renumit, absolvent al Facultăţii de Chimie din Zürich, el va renunţa la toate aceste titluri şi va deveni ucenicul său (1920). Printre alţi mulţi care au venit să-l cerceteze pe părintele Kallínikos, s-a numărat şi renumitul părinte Iosif (,,Spileotul”). Însă, puţini dintre cei care i-au trecut pragul au fost primiţi să-i devină ucenici.

Renumele său de monah cu discernământ şi iluminat de Dumnezeu a atras mulţime de oameni care veneau la el căutând un răspuns pentru problemele lor.

Părinţi, bătrâni, pustnici, ucenici, oameni din lume, avocaţi, generali, ofiţeri, greci, ruşi, toţi îşi îndreptau paşii către renumitul pustnic din Katunakia, ca să ia binecuvântare şi să-i asculte sfaturile duhovniceşti. De asemenea, gheronda primea şi foarte multe scrisori din partea celor care, dintr-un motiv sau altul nu puteau să-l viziteze.

Lumina cea necreată, pe care foarte puţini s-au învrednicit s-o vadă, lumina pe care Moise nu a putut să o privească din pricina strălucirii, cea care i-a făcut pe ucenici să cadă cu faţa la pământ iar pe Apostolul Pavel l-a adus la credinţa cea adevărată, lumina pe care au văzut-o Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi alţi mulţi părinţi, pe aceasta s-a învrednicit să o vadă şi gheronda Kallínikos.

Martori oculari povestesc că au văzut cum chipul purtătorului de Dumnezeu şi purtătorului de lumină, părinte Kallínokos, răspândea lumină, adeverindu-se ceea ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:,, Mă împărtășesc de lumină, sunt părtaș și slavei și îmi strălucește fața ca a Doritului meu (Hristos), și toate mădularele mele devin purtătoare de lumină. Mai frumos între cei frumoși atunci mă fac”.

Părintele Gherásimos Mikraiananitul, imnograf al Bisericii celei Mari a Lui Hristos, care l-a avut pe părintele Kallínikos drept model duhovnicesc, povestea că l-a văzut pe acesta învăluit complet în lumină, care nu semăna deloc cu lumina pe care o percepem cu simţurile noastre, şi răspândind o mireasmă nedescris de plăcută.

Acestui pustnic luminat de Dumnezeu nu puteau să-i scape nici învăţăturile greşite, nici înşelările, ereziile ori inovaţiile.

În 1913 şi-a făcut apariţia la Sfântul Munte, printre monahii ruşi, rătăcirea ,,adorării numelui lui Dumnezeu” care nu putea fi combătută de nimeni. Doar părintele Kallínikos a fost cel care a luptat pentru a înceta această învăţătură care era foarte periculoasă. Ţarul şi Patriarhul i-au mulţumit, l-au felicitat şi i-au trimis decoraţii. Două dintre acestea se mai găsesc încă la ,,Sfântul Gherasim”.

Părintele Kallínikos a fost, pentru întreg Muntele Athos, binecuvântarea Lui Dumnezeu. Un stâlp de foc se înălţa în pustiul de la Katunakia, aproape de mare, ca să răspândească lumină pentru toţi care călătoresc pe marea învolburată a acestei vieţi. Personalităţi de vază, oameni importanţi, veneau să-i ceară sfatul şi îşi deschideau sufletul în faţa măreţiei duhului său. Părintele Partenie, pustnic rus, care fusese general în armata ţarului, şi ieromonahul Teodosie, fost rector al Universităţii de la Moscova, îi arătau deosebită preţuire şi îl vizitau foarte des.

Părintele Athanásios Lavriotul, intelectual de marcă, medic vestic în epoca sa, devenit celebru şi pentru scrierile sale, venea să ceară sfaturi de la părintele Kallínikos.

Atunci când regele Konstantínos I al Greciei, fermecat de lucrările celebrului scriitor Aléxandros Moraitídis, a hotărât să îl decoreze pentru meritele sale în domeniul literaturii, atunci, evlaviosul scriitor a cerut binecuvântare de la părintele Kallínikos, şi doar când acesta din urmă a fost de acord, a mers şi a primit medalia.

În 1913, în revista ortodoxă rusească ,,Creştinul”, a fost publicat jurnalul de călătorie al părintelui rus Panteleímonas, profesor la Academia Teologică ,,Sfântul Serghie” (din apropierea Moscovei), care, timp de 6 luni, a vizitat mănăstirile de la Athos. În memoriile sale, profesorul rus face referire şi la părintele Kallínikos:,,Am cunoscut şi un alt pustnic, care, în mod minunat, uneşte experienţa sa duhovnicească şi înţelepciunea, cu dragostea şi bunăvoinţa faţă de cei care vin şi îi cer sfatul. De darurile sale duhovniceşti se folosesc toţi, inclusiv monahii ruşi, care merg la el şi îi cer cuvânt de mângâiere sufletească şi de învăţătură. Nu doar monahi simpli, dar chiar şi arhierei ruşi îl vizitează şi îi cer sfatul.

Mitropolitul de Tríkkis şi Stagón, Dionísios Haralámbous, scrie următoarele:,,Când îl vedeai, înţelegeai că era purtător de duh şi că harul Lui Dumnezeu sălăşluieşte în el. Aveai în faţa ochilor un chip cuvios, sfânt, impunător, totodată. Era un om duhovnicesc, în adevăratul sens al cuvântului, cumpătat şi serios în discursul său, având gândirea limpede şi răspuns la orice întrebare, întotdeauna. Este un adevărat ascet, «locuitor al pustiului şi înger în trup»”.

Părintele Kallínikos este considerat un simbol al renaşterii mişcării isihaste. ,,A ajuns la o înălţime duhovnicească înaltă şi s-a învrednicit de iluminare dumnezeiască în timpul practicării rugăciunii minţii”, scrie Érastos monahul (Doi sfinţi din zilele noastre, Atena, 1961, p. 48).

La 7 august 1930, pustnicul cel retras din pustia Katunakiei a fost chemat de Domnul la ,,lăcaşurile Sale cele iubite din ceruri”.

Sfârşitul său a fost precum al sfinţilor cuvioşi din vechime, încununare meritată a vieţii sale îngereşti. Simţindu-şi sfârşitul aproape, a spus celui care îl slujea:,,Du-te şi pregăteşte biserica, au venit părinţii cei cuvioşi”. Timp de 10 minute a privit cu atenţie şi cu încântare, în acelaşi timp, chipurile cele sfinte care îi urau bun venit. Apoi, a rostit cu voce stinsă:,,Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeule, că mor ortodox. Nimic bun nu am făcut în viaţa mea”, şi a adormit în pace, smerenie şi sfinţenie.

Bibliografie:

– Arhim. Heruvim, Kallínikos Isihastul, Oropós, 2006

– Érastos Monahul, Doi sfinţi din zilele noastre, Atena, 1961.

 – Máximos Aghiovasiliatul, Defăimarea Părinţilor Aghioriţi, Sfântul Munte, 1997.

– Glasul Atonului, 1924.

– Gavriil Dionisiatul, Lavsaiconul, Volos, 1953.

– Damaskinós Aghiovasiliatul, Monahul, revista ,,Sfântul Agathánghelos Esfigmenitul”, Nr. 74, 1982.

– Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Atena, 1974.

Sursa: ΕΝ ΤΟΥΤΩ ΝΙΚΑ