Milostenia duhovnicească
20 December 2013
Am impresia că tema aceasta, a milosteniei, a fost redusă în mod absolut la partea materială. Poate ar trebui atins şi aspectul celălalt al milosteniei, pe care lumea, ca una ce pătimeşte sufleteşte, îl aşteaptă astăzi.
Arhimandritul Epifanie: Nu spune nimeni că mai presus de milostenia materială nu s’ar afla cea duhovnicească. A mângâia pe cineva îndoliat, a întări un om care a suferit în viaţă – acestea constituie milostenia duhovnicească. A susţine pe cineva marginalizat pe nedrept, riscându-ne poziţia pentru a-l apăra, asumându-ne în felul acesta posibilele consecinţe negative ale unei astfel de atitudini – aceasta este cea mai mare milostenie, care implică jertfa de sine, fiind mai mare decât cea materială. Astfel de milostenii poate să facă şi cel sărac: îl poate sprijini pe cel îndurerat; săracul poate fi sănătos, iar cel ce are bani să fie bolnav, să zacă la pat, să sufere de paralizie sau altceva. În cazul acesta, săracul poate face şi el milostenie – adică să meargă şi să stea cu el câteva ore, pentru a-i ţine companie, să se ducă să-i facă cumpărăturile, să-i dea să mănânce în eventualitatea că este paralizat şi nu-şi poate controla mâinile. Milostenie nu înseamnă doar să dăm bani sau lucruri cuiva.
Iar mai mare milostenie decât toate este a-i oferi cuiva pe Însuşi Domnul nostru. Să-l ajutăm, altfel spus, să-L cunoască pe Dumnezeu. „Să te cunoască, pre cel unul adevărat Dumnezeu, şi pre carele ai trimis, Iisus Hristos.” (Io. 17:3) Să determinăm pe cineva prin cuvântul nostru, însă mai ales prin pilda vieţii noastre, să se apropie de Hristos. Aceasta este cea mai mare milostenie. În nici un caz, însă, să nu neglijăm, sub pretextul milosteniei duhovniceşti, pe cea materială. „Acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi.” (Mat. 23:23)
