Muzicile Prințului, la curțile Valahiei și Moldovei (sec. XVII-XIX) – 2: Alaiul spre capitalele nord-dunărene

MS rom. nr. 3514, f. 59, anul 1787, Biblioteca Academiei Române, București

Partea 2. Alaiul spre capitalele nord-dunărene

După cele câteva săptămâni de călătorie în care meterhaneaua cânta mai tot timpul, alaiul principelui ajungea aproape de capitala uneia dintre cele două provincii românești, București sau Iași, unde-și stabilea tabăra în vederea intrării solemne în oraș în următoarea perioadă. După câteva zile, în sunetele clopotelor bisericilor, alaiul, îmbogățit de corpurile militare domnești și orchestrele lor, se deplasau spre biserica mitropolitană a urbei împodobite unde va avea loc o a doua (sau a treia?) ceremonie religioasă, asemănătoare celei de la Constantinopol.

MS rom. nr. 3514, f. 90, anul 1787, Biblioteca Academiei Române, București

Condicile de ceremonial din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și până în primele decenii ale celui următor, confirmă la unison faptul că muzicile, indiferent de proveniență (otomană, ecleziastică, lăutărească locală sau apuseană) și caracter (vocală, instrumentală sau vocal-instrumentală), constituiau parte esențială a strategiei de apariție în public a monarhului, apariție ce trebuia, sub orice formă, să impresioneze, mai ales, dacă era vorba despre un nou înscăunat.

La ceremonialul intrării solemne a prințului Alexandru Ipsilanti în capitala Valahiei la 3 februarie 1775, spre exemplu, alaiul domnesc includea orchestrele dorobanţilor, cazacilor şi poteraşilor din breasla Agiei, apoi orchestrele şeimenilor şi ale lefegiilor din breasla Spătăriei, toți lăutarii pământeni, formația muzicală occidentală, „trâmbiţaşii domneşti”, ultima poziție în alai aparținând formației otomane – meterhaneaua. De asemenea, la 17 mai 1786 excentricul Nicolae Mavrogheni – amintit mai sus de Lady Craven, fost dragoman al Flotei Imperiale în Istanbul şi temut pirat al Mediteranei, intra cu mare alai şi pompă în București, alai din care mai făceau parte „talpoşii dorobănţeşti cu tobe şi cimpoaie, cazacii agieşti cu cimpoi şi tobele lor, stegarul agiesc cu trâmbiţele şi toba şi cu surmaci”. Acestora se adăuga „marele căpitan de lefegii cu bucium, tobă, surmaci; poteraşii cu muzicanţii lor, stegarul spătăriei cu trâmbiţe, tobă şi surmaci”, „marele armaş cu toţi lăutarii domneşti, trâmbiţaşii domneşti şi muzicanţii nemţi”, convoiul fiind încheiat de „mehter-başa cu toată taifaua lui, cântând”.

Taraful Ochi albi, Carol Pop de Szatmary

În ciuda multiplelor relatări de epocă și care, sub o formă sau alta, repetă cam același scenariu muzical, nu cunoaștem nici ce repertorii cântau și nici ordinea în care acestea performau. Cel mai probabil că momentul era lăsat la alegerea liderilor fiecărei formații, așa cum se întâmpla, într-un alt context, într-adevăr, spre finalul veacului al XVIII-lea când, după slujba Bobotezei, instrumentiștii aflați în alaiul principilor fanarioți, mai precis „trâmbițașii domnești împreună cu muzicanții nemți”, cântau rând pe rând (s.n.) propriile lor piese.

Fragment din articolul publicat în volumul Simpozionul Internaţional de Muzicologie Bizantină: 300 de ani de românire (1713-2013). Ediţia a II-a, 12 decembrie 2013 (ed. Nicolae Gheorghiţă, Costin Moisil, Daniel Suceava), Editura Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, 2013. Varianta completă a articolului (inclusiv notele de subsol şi trimiterile bibliografice) se găseşte la paginile 183-205 ale volumului.