Nici măcar Farisei!
13 December 2013
Gheronda, de unde putem şti dacă sântem în regulă în privinţa raportului stabilit între bunurile noastre şi milostenia ce o facem? Care este criteriul? Rezolvăm problema dând o bănuţ sau doi, fără valoare, celor ce au nevoie?
Arhimandritul Epifanie: Întrucât Evanghelia spune că va trebui ca virtutea noastră să prisosească mai mult decât cea a cărturarilor şi Fariseilor (Mat. 5:20),care dădeau săracilor zeciuială din toate cele ce aveau, noi sântem chemaţi la a da mai mult de atât din veniturile noastre. Din păcate, mulţi Creştini cred că dând câteva monede, fac prin aceasta milostenie.
Spunea un Stareţ: „Pe noi, Creştinii, ar trebui să ne ia cineva şi să ne arunce în mare. Nici măcar ca Fariseii nu sântem şi nu facem. Cine dă o zecime din câştigurile sale?” Eu unul nu ştiu, nu pot osândi, însă cred că cei mai mulţi n’o facem. De abia de aici încolo, dând a zecea parte şi ceva pe deasupra, începem să ne depărtăm de fariseism şi intrăm încet-încet în Creştinism.
Ne-am întrebat vreodată dacă nu cumva mâncarea noastră este de lux? Dacă viaţa noastră este simplă? Sântem, însă, nişte ipocriţi. Chiar şi la mesele pe care le facem, îi chemăm şi îi cinstim pe prietenii noştri, care ne vor răsplăti şi ei asemenea. Nu ne-am dus să căutăm vreun sărac, care nu are ce mânca, şi să-i spunem: „Nu vii la noi, să mănânci ceva?” Ne este teamă că ne va umple casa de „duhoare.” Uneori, îi poţi auzi chiar şi în Biserică pe unii că zic: „Vai, ce pute omul ăsta, care nu are ce mânca!” Care dintre noi, cei îmbisericiţi, a spus cuiva, aici, în biserica noastră: „Hai la mine acasă să faci o baie, să te speli; o să-ţi găsim şi ceva rufe curate, ca să te schimbi. Apoi, îţi dăm ceva de mâncare şi poţi să te duci.”? Nu facem nimic din toate acestea.
Sântem nişte Creştini de Duminică şi se pare că în zadar vorbim aici. Dragostea este principala trăsătură a Creştinului adevărat. Domnul a spus: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sânteţi, de veţi avea dragoste întru voi.” (Io. 13:35) Omul care nu-i ajută pe cei aflaţi în nevoie, „celui lipsit,” (Efes. 4:28, Tit 3:14, I Io. 3:17) nu are dragoste. Şi dacă nu are dragoste, îi lipseşte trăsătura adevăratului Creştin. Adică nu este Creştin. Iar milostenie nu înseamnă să dăm 50 sau 100 de drahme, ci să ne lipsim de ceva, să renunţăm la o nevoie personală mai puţin însemnată pentru a împlini nevoia de primă necesitate a altcuiva.
Sfântul Ioán Gură-de-Aur spune că cele cinci fecioare din cunoscuta pildă au fost lăsate în afara porţii palatului (adică a Împărăţiei), deşi erau neprihănite, întrucât nu au avut untdelemn în candelă (adică milă în suflet). Nu aveau fapte de dragoste, nu erau jertfelnice, nu erau milostive. Cineva poate cultiva fecioria şi sufletul său să rămână sterp. Poate avea şi alte bune-săvârşiri, dar să-i lipsească fapta bună a dragostei. Cea mai mare din virtuţi este dragostea. „Acum dar rămâne credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare decât acestea este dragostea.” (I Cor. 13:13) Creştinul, aşadar, fără dragoste, fără a-l ajutora pe aproapele, nu este un Creştin adevărat.
