Răspunsuri la acuzațiile aduse Vechiului Testament

Prolog

Mulțumesc pentru cinstea de a fi invitat să vorbesc la acest congres teologic organizat de Parohia Sfânta Parascheva Holargós, cu tema generală Vechiul Testament. Subiectul particular pe care mi l-a încredințat comisia congresului este ”Răspunsuri la acuzațiile împotriva Vechiului Testament”. Îmi pare rău însă că în scurtul interval de timp pe care mi-l acordă programul nu voi putea răspunde așa cum aș fi dorit la provocările acestui subiect, de aceea mă voi limita la punctele esențiale.

În zilele noastre, iubiții mei, printre altele se săvârșește și acest mare păcat, anume trădarea și desconsiderarea credinței: Este disprețuit și defăimat Vechiul Testament. Păcatul acesta este mare, pentru că Vechiul Testament este cea dintâi Revelație dumnezeiască. Și disprețuirea lui este, prin urmare, un mare păcat, este mai mare chiar decât erezia; căci, dacă a răstălmăci un pasaj al Sfintei Scripturi și a scoate din această răstălmăcire o învățătură greșită constituie erezie, să ne închipuim cât de înfricoșător este să ștergem și să respingem un întreg segment al dumnezeieștii Revelații, anume Vechiul Testament. De bună seamă, nu trebuie să fim nepăsători față de cele ce se aud chiar și în ziua de azi împotriva Vechiului Testament, dar, după pilda Sfinților noștri Părinți, să exprimăm și noi poziția prin cuvântul rostit și scris, cu privire la sfințenia Vechiului Testament, la utilitatea lui în Biserica noastră și la însemnătatea pe care o are în creșterea noastră duhovnicească.

Codicele Vechiului Testament

Să menționez în introducere și alt lucru care ne amărăște, anume că există până și creștini dintre cei care merg la Biserică, care nu au o înțelegere corectă a Vechiului Testament. Ceea ce este încă mai rău este că există și clerici și predicatori, care vorbesc despre un [singur] Dumnezeu în Vechiul Testament, Care tună și fulgeră, și despre un alt Dumnezeu în Noul Testament. Astfel, Vechiul Testament este combătut chiar și din interiorul Bisericii, din pricina ignoranței teologice a unora dintre clerici.

În continuare, printr-un cuvânt cât se poate de scurt, voi răspunde la cele mai importante acuzații, dintre cele care se fac auzite împotriva Vechiului Testament, și vom discuta în continuare și despre alte nedumeriri strâns legate de acestea.

Acuzațiile care se fac auzite împotriva Vechiului Testament

I

Primul cuvânt disprețuitor cu privire la Vechiul Testament, și pe care îl auzim din gura multora, afirmă că nu este necesar să îl citim, căci ne ajunge Noul Testament. Să învățăm Noul Testament și nu mai avem nevoie de Vechiul Testament.

 (a) Cuvintele acestea trădează nu doar ignoranță față de Vechiul Testament, ci și față de cel Nou, dat fiind faptul că Noul Testament nu poate exista fără cel Vechi. Vechiul Testament este temeiul celui Nou. ”Vechiul Testament a precedat celui Nou, iar cel Nou l-a tâlcuit pe cel Vechi”, spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, de altfel, se numește Noul Testament, pentru că presupune existența Vechiului Testament.

 (b) Vechiul Testament este ceea este și Noul Testament. Ce este Noul Testament? Este dosarul mărturiilor martorilor care L-au văzut pe Iisus Hristos și au auzit despre El. Martori care au văzut și au auzit sunt Sfinții Apostoli. Dar și Vechiul Testament este exact același lucru. Este și acesta un dosar al mărturiilor martorilor care L-au văzut pe Iisus Hristos și au auzit despre El. Martori care au văzut și au auzit în Vechiul Testament sunt Patriarhii și Prorocii. Subiectul comun al celor două Testamente este Persoana lui Hristos. După cum spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur, ”Vechiul Testament a precedat celui Nou, iar cel Nou l-a tâlcuit pe cel Vechi. Și de multe ori am spus că cele două Testamente sunt ca doi copilași și ca doi frați care pe Stăpânul Cel Unul Îl întâmpină. Domnul este vestit de Proroci în Vechiul Testament, iar în Noul Testament este propovăduit Hristos. Cele noi nu sunt noi, căci au precedat cele vechi. Nu au fost șterse cele vechi, căci sunt tâlcuite de cele noi”.

(c) Cu adevărat, subiectul Vechiului Testament este Persoana lui Hristos, a lui Mesia cel așteptat. Vechiul Testament este cartea dumnezeieștilor theofanii ale Fiului lui Dumnezeu Care era încă neîntrupat. Fiul lui Dumnezeu se grăbea cumva să se întrupeze și se arăta în chip de înger drepților Vechiului Testament. În Vechiul Testament citim despre ”Îngerul Domnului”, Μal’ ak Jahve, după cum se spune pe evreiește, o Persoană tainică, care Se prezintă ca Dumnezeu și Se numește explicit Iahve. Potrivit erminiei patristice, Îngerul Domnului din Vechiul Testament este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, încă neîntrupat și care se arată în chip de Înger. Este Cel pe care Prorocul Isaia (9:5) Îl numește ”Înger de mare sfat” sau Prorocul Maleahi (3:1) îi spune ”Îngerul legământului”. Este Iisus Hristos, care se numește Înger, pentru că ”ne vestește nouă voința Părintelui cu glasul tău”, după cum spune Teodorit. Pentru că timpul nu îmi permite, voi menționa doar pe scurt că în multe locuri din Vechiul Testament avem arătări-theofanii ale acestei dumnezeiești Ființe, a Îngerului Domnului, Mal’ ak Jahve.

 (d) Trebuie însă să arătăm aici care este marea diferență dintre noi, ortodocșii, și franco-latinii papistași: anume că, în timp ce noi, ortodocșii, urmând învățătura Sfinților Părinți, tâlcuim corect și propovăduim la sfintele noastre slujbe că arătările Îngerului Domnului în Vechiul Testament sunt arătări ale Fiului încă neîntrupat al lui Dumnezeu, romano-catolicii, urmând învățăturii Fericitului Augustin, tâlcuiesc greșit că Îngerul Domnului în Vechiul Testament (Mal’ ak Jahve) nu este Fiul Cel necreat și Cuvântul lui Dumnezeu, ci un înger creat. Această învățătură eretică au introdus-o romano-catolicii în teologia lor și astfel la ei a fost desconsiderat Vechiul Testament. Pentru că, prin această învățătură a lor, repet, eretică și printr-o altă învățătură a lor, tot eretică, a nediferențierii între esență și energie în Dumnezeu, Vechiul Testament nu este înfățișat ca o carte a dumnezeieștilor arătări (theofanii), ci ca una a arătărilor unui înger creat și a arătărilor simbolurilor create. Așadar, desconsiderarea Vechiului Testament, care a ajuns să predomine și la noi, are origine papistașă, este un rod al Apusului! Ca o digresiune, aș dori să spun despre Fericitul Augustin că, da!, este Sfânt, pentru că astfel îl acceptă Biserica, căci el și-a spălat sufletul cu lacrimile pocăinței și era smerit și ducea o viață de nevoință. Însă marea lipsă a Fericitului Augustin este că nu cunoștea limba greacă, ci doar limba latină. Și de vreme ce nu cunoștea limba greacă, nu cunoștea nici teologia Marilor Părinți ai Bisericii noastre. Știm, de altfel, că tâlcuirea corectă a Sfintei Scripturi se face pe baza tâlcuirii Sfinților Părinți.

Prin cele spuse mai sus, ca răspuns la afirmația că nu ar fi necesar studiul Vechiului Testament, ci doar al Noului Testament, vreau să spun că Vechiul Testament se cuvine tâlcuit hristologic. Iar tâlcuirea aceasta hristologică a Vechiului Testament a dat-o Noul Testament, Iisus Hristos și Apostolii. Și pe baza acestei tâlcuiri au teologhisit și Sfinții Părinți.

II

O altă acuzație împotriva Vechiului Testament este cuvântul care se face adesea auzit, cum că nu este de folos citirea acestuia, întrucât conține relatări smintitoare: despre Avraam și Sara în Egipt (Facere12:10-20) și în Gherara (Facere 20:1-18), despre Isaac și femeia lui în Gherara (Facere 26:1-14) sau despre rușinea sodomiților (Facere 19 și urm.), despre istoria cu adevărat scandaloasă a lui Iuda și a Tamarei (Facere 38:1-30) și altele.

Înțelegem aceste obiecții ale celor care contestă valabilitatea Vechiului Testament, dar răspunsul la ele este doar teologic. Cu această ocazie spun că Vechiul Testament trebuie tâlcuit teologic și mai ales hristologic, așa cum am arătat în paragraful anterior. Dacă nu tâlcuim teologic Vechiul Testament, până și eu sunt de acord că lectura acestuia este de-a dreptul smintitoare și nu ar trebui să îl citim. Ca răspuns teologic la obiecția de mai sus am de spus următoarele:

(a)Vechiul Testament îl înfățișează pe omul căzut în păcat. Și prin relatările scandaloase de mai sus și prin altele asemenea, îi vorbește omului pe limba lui, ca să îl ridice treptat din căderea sa. ”Deci cele spuse atunci erau din pricina neputinței celor ce primeau legile”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la subiectul despre care vorbim. Și continuă spunând: ”Vedem de pildă în Vechiul Testament că Dumnezeu este adorat prin fumul jertfelor; această jertfă este foarte nevrednică de Dumnezeu, dar El S-a pogorât la nedesăvârșirea oamenilor din acele timpuri…”. Căderea pe care au suferit-o cei întâi zidiți l-a adus pe om la o stare împotriva firii, și de la această stare împotriva firii Vechiul Testament vrea să îl aducă la starea după fire, ca să îl preia apoi din această stare Noul Testament și să îl ducă la starea mai presus de fire. Astfel, la început, Vechiul Testament îl prezintă pe Dumnezeu îngăduind căsătoria chiar și între frați, pentru că nu se putea altfel. Dar în continuare Vechiul Testament interzice incestul, permite însă poligamia, însă doar cu femei străine de familie. Și astfel îl vedem pe Avraam, potrivit practicilor vremii, că zămislește din Agar, roaba femeii sale, Sara, (Facere 16:4), iar mai târziu, după moartea Sarei, își mai ia o femeie, pe Chetura, din care naște șase copii (Facere 25:1-20). De la poligamie însă Vechiul Testament trece la monogamie și de la monogamie la înfrânarea în căsătorie (Înțelepciunea lui Isus Sirah 23:6). Și apoi de la această pregătire prin înfrânare trece la feciorie, care se descoperă mai ales în Noul Testament. Iar fecioria este cu adevărat o stare mai presus de fire.

Așadar, la întrebarea de ce există atâtea istorisiri smintitoare în Vechiul Testament răspundem mai întâi, general, că Vechiul Testament vorbește despre cădere (vezi Facere 3) și despre roadele dureroase ale acesteia. Păcatul omului a devenit foarte păcătos, ca să mă exprim așa, a devenit ”peste măsură de păcătos” (Romani 7:13), și pentru că Vechiul Testament se referă la această stare păcătoasă a omului, de aceea și citim în el despre lucruri păcătoase și smintitoare. Vechiul Testament urmărește însă ridicarea omului din starea lui căzută și tocmai de aceea menționează aspectele smintitoare ale stării lui căzute.

(b) Un alt răspuns teologic cu privire la lucrurile ”scandaloase” relatate în Vechiul Testament este și următorul: În Vechiul Testament distingem două linii, două generații, două neamuri de oameni, pe cel bun și pe cel rău. Încă de la început vedem distincția aceasta: neamul bun care îl are ca începător pe Abel și neamul rău care îl are ca începător pe Cain. Iar cele două neamuri se află în conflict unul cu altul (vezi Facere 3:15). Când s-au amestecat cele două neamuri (Facere 6) a avut loc cumplitul potop, căci Dumnezeu vrea ca oamenii neamului bun să se păstreze curați, să nu aibă comuniune cu oamenii neamului rău. Vrea ca mica sa grădină să rămână curată, pentru că din această grădină va ieși rodul cel bun, Preasfânta Fecioară Maria, din care se va naște Mesia. Pe temeiul acestui fapt spunem acum că din această pricină în Vechiul Testament se menționează relatările considerate scandaloase în care se povestește despre scăparea Sarei de la desfrânare în Egipt sau apoi a Sarei și Rebecăi, tot de la desfrânare, la Gherara: ca să se arate grija lui Dumnezeu pentru păstrarea curăției maicii poporului din care se va naște Mesia. De aceea cananeanca Tamara s-a primejduit cu multe sacrificii să zămislească din Iuda și să dobândească prunc de la el (Facere 38:1-30): ca să intre și ea în neamul binecuvântat al lui Avraam, căruia i s-au dat făgăduințele despre nașterea lui Mesia (Facere, capitolele 15, 17, 19, 21). Și ca să fie stigmatizat neamul cel rău, de aceea Vechiul Testament face referire la relatările scandaloase cu privire la originea rușinoasă a moabiților și a amoniților, adică prin incestul lui Lot cu fiicele sale (Facere 19:30-38); sau amintește nelegiuirile lui Isav (Facere 25:29-34, 26:34-35), ca să arate și să sublinieze că pe drept sunt eliminați aceștia din linia cea bună, din care Se va naște Mesia.

III

Un alt lucru pe care grecii arheolatri îl susțin cu tărie împotriva Vechiului Testament este că acesta pare să fie exclusiv o istorie a poporului evreu și se pare că Dumnezeu s-ar identifica cu poporul lui Israil și nu s-ar interesa de alte neamuri. Este nedemn, așadar, spun aceștia, pentru urmașii slăviților eroi greci, să considere drept sfânt Vechiul Testament, care prezintă pe Israil ca popor ales al lui Dumnezeu. Și este nedemn, iarăși, spun ei, pentru un grec, pentru discipolul lui Platon și al lui Aristotel, să îi numească pe Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov drept ”strămoși ai săi”! Cu alte cuvinte, din motive naționaliste, Vechiul Testament este respins  în țara noastră și în zilele noastre.

(a) Și iarăși, greșeala aici, ca și în cele două cazuri precedente, este teologică. În primul rând avem de spus că îndumnezeirea reprezintă totul pentru noi, oamenii, anume să Îl găsim în viața noastră pe Dumnezeu și să ne unim cu El. Și îndumnezeirea depășește firea și nu are nici o legătură cu șovinismul naționalist. Dumnezeu nu face geografie, ci se arată oricui Îl cere cu inima curată (vezi Fapte 2:9-21). Maica Domnului era o fiică a neamului evreu. Și pentru nașterea acestei evreice a lucrat întreaga perioadă dinainte de Hristos, ca să se nască adică femeia potrivită care va deveni Maica lui Mesia. Pe aceasta a ales-o Dumnezeu ca Maică a Fiului Său întrupat. Ce înseamnă asta, deci? Nu o vom accepta oare pe Preasfânta Fecioară, pentru că nu era grecoaică, ci evreică de neam? Și dacă ar fi fost grecoaică, nu s-ar fi cuvenit să o acepte ortodoxul francez, pentru că era grecoaică, iar nu franțuzoaică? Și Apostolul Pavel, la rândul lui, tot evreu era. Îl vom respinge, deci, și pe marele Apostol, pentru că nu era grec?

(b) În al doilea rând, avem de spus că în Vechiul Testament, Dumnezeu se prezintă ca universal și poartă de grijă pentru toată lumea, fără să aibă o preferință aparte față de poporul evreu. Prorocul Amos îi refuză lui Israil pretenția de a crede că se bucură de vreun privilegiu aparte din partea lui Dumnezeu, de aceea nici ieșirii lui din Egipt, pentru care atât de mult se laudă poporul evreu, prorocul nu îi dă o însemnătate aparte și o consideră similară cu ieșirea filistenilor din Caftor și a Arameilor din Chir. Prorocul îl înfățișează pe Dumnezeu spunându-le israiliților:

”Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israil, pentru Mine, ca și Cușiții?”, zice Domnul. ”Oare n-am scos Eu pe Israiliți din pământul Egiptului, pe Filisteni din Caftor și pe Sirieni din Chir?” (Amos 9:7).

Și privilegiul alegerii lui Israil nu înseamnă că neamul evreiesc are drepturi speciale, mai mult decât alte neamuri, ci înseamnă dimpotrivă că are îndatorirea specială de a săvârși binele; și pentru că acest lucru nu se întâmplă, de aceea va fi și pedepsit mai mult decât celelalte neamuri. Dumnezeu spune, din nou, israiliților:

”Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre” (Amos 3:2).

(c) Este adevărat că Israil a căzut în înșelarea de a-l confunda pe Iahve cu neamul său și de a crede că Dumnezeu se interesează doar de neamul evreiesc, fără a se preocupa de celelalte neamuri. Această înșelare au combătut-o cu foarte mare hotărâre Prorocii. Dar dintre toate cuvintele prorocești despre universalitatea lui Dumnezeu, cel mai puternic și mai cu forță, este acea frumoasă istorisire despre Prorocul Iona, scrisă de un scriitor anonim al școlii prorocești. În această relatare, sfântul scriitor Îl prezintă pe Dumnezeu ca interesându-se și de mântuirea ninivitenilor, care erau foarte departe de israiliteni și erau păgâni. Și istorisirea aceasta îl înfățișează pe acest Proroc Iona ca fiind tributar concepției că alte neamuri, în afară de Israil, sunt vrednice de dispreț și întinate și că Iahve este doar Dumnezeul lui Israil; de aceea se și împotrivește poruncii dumnezeiești și refuză să se ducă la Ninive. Dar istorisirea se încheie cu învățătura că păgânii niniviteni erau mai buni decât israiliții și ei au primit propovăduirea Prorocului Iona și s-au supus voii lui Dumnezeu și astfel s-au mântuit. Vechiul Testament Îl înfățișează pe Mesia ca personalitate universală, de aceea Îl și prezintă ca așteptare a tuturor neamurilor și ca adresându-se întregii lumi, până și celor din ostroavele cele mai îndepărtate (Facere 49:10, Isaia 42:4, 49:1).

IV

Un alt cuvânt care se spune împotriva Vechiului Testament este că Îl înfățișează pe Dumnezeu ca conducător de război și chiar ca luptând pentru Israil. Răspunsul nostru este că acest lucru are următoarea tâlcuire simplă și firească: ne este cunoscut că Moise a fost chemat de Dumnezeu, ca să îl elibereze pe Israil din Egipt. Demersul acesta, de a însufleți un popor atât de oropsit de veacuri și de a-l convinge să plece din țara tiraniei sale și de a decide să parcurgă un drum lung și greu prin deșertul care se afla în mijlocul altor popoare puternice, pentru a se instala în țara sa, în țara părinților săi, în Canaan, demersul acesta, spun, nu era deloc ușor. Dar Moise s-a dovedit un foarte inteligent și capabil conducător al poporului și l-a convins pe acesta să îndrăznească să iasă din robie. Pe acest popor aflat în robie, care avea aceeași origine, dar era alcătuit din diferite seminții răslețe, a reușit Moise să îl reunească și să îi consolideze conștiința unității sale naționale prin credința în același Dumnezeu, în Dumnezeul părinților lui (Ieșire 3:6,13, 15-16), și prin Legea comună. Astfel, prin religie, Moise a reușit să unească neamul robit și să îl ridice la o luptă de eliberare. Pe acest Dumnezeu, pe Dumnezeul Iahve (Ieșire 3:14), pe Dumnezeul părinților lor, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov (Ieșire 3:6, 13, 15-16), dată fiind această necesitate istorică, anume de unire a poporului israilit aflat în robie și de dobândire a încrederii în propria eliberare, pe acest Dumnezeu, spun, Moise l-a propovăduit ca Dumnezeu al lui Israil. Și desigur că în mod neadecvat Iahve este numit ”Dumnezeul lui Israil”, iar Israil este numit ”poporul lui Dumnezeu” (Ieșire 3:6-7.10, 5,1.3. 6,7. 8, 12. 20,2 și altele). La fel și noi, din același motiv, în timpul luptelor noastre naționale de eliberare am numit-o pe Maica Domnului ”Apărătoare Doamnă”! Credința aceasta a lui Israil în Dumnezeul lui național, așa cum Îl considera acesta, îi insufla convingerea în biruința luptei lui de eliberare, pentru că acest Dumnezeu al lui, care i-a văzut necazul (Ieșire 3:7), este interpretat ca adevăratul conducător nevăzut al poporului (Ieșire 14:14). Astfel, în timpul epocii lui Moise, înțelegerea lui Dumnezeu a dobândit un caracter războinic, pe care nu îl avea în epoca patriarhală precedentă. Astfel, din nou, războaiele lui Israil sunt numite acum ”războaiele lui Iahve” (Numeri 2:14, I Regi 18:17), iar dușmanii lui Israil sunt caracterizați ca dușmani ai lui Iahve (I Regi 30:26). Acest lucru nu înseamnă că în mod real Dumnezeu poartă războaie și dușmănește oameni, pentru că Dumnezeu este dragoste și nu dușmănește nici un popor, ci aceste cuvinte trebuie înțelese din perspectiva lui Israil, ca expresie a mândriei lui naționale. Dumnezeu este considerat de Israil ca aflându-se în chip nevăzut alături de ei în lupte, de aceea Acestuia Îi atribuiau și biruința (Judecători 5:4). Mai mult încă, versetul Ieșire 15:3 Îl numește cu mândrie pe Iahve ”viteaz în luptă”, iar Ieșire 7:4 caracterizează oștirea Israiliteană ca ”oștirea lui Iahve” (varianta ebraică). Tocmai datorită faptului că evreii considerau că Iahve era prezent în lupte, se cuvenea ca și câmpul de luptă să fie curat de orice întinăciune (vezi Numeri 5.1 și urm.), dar și războinicii, la rândul lor, se supuneau ritualurilor de purificare (potrivit 1 Regi 14:2-4, lupta era precedată de post) și pe toată durata luptei evitau orice care i-ar fi putut întina (vezi 2 Regi 1:1.10-11).

Epilog

(a) Dacă cei care disprețuiesc Vechiul Testament ar fi cunoscut conținutul minunat și profund al acestuia, nu ar mai fi ajuns să îl disprețuiască, dacă ar fi cunoscut teologia desfătătoare și frumoasele lui învățături. De aceea, și cei care vorbesc disprețuitor despre Vechiul Testament își trădează ignoranța în ce privește conținutul Vechiului Testament, trădează că nu l-au citit sau, dacă l-au citit, nu l-au înțeles. O asemenea învățătură înaltă, precum aceea pe care o găsim în sfintele pagini ale Vechiului Testament, nu vom găsi în nici un text nescripturistic, nici, desigur, în textele filosofilor greci. Și acest lucru, desigur, își are explicația sa: textele filosofilor sunt creații ale minții omenești, câtă vreme învățătura sfinților scriitori ai Vechiului Testament sunt Revelație a lui Dumnezeu, căci ”acestea zice Domnul”! De pildă, cum să explicăm teologia înaltă a Prorocului Amos, care era simplu cioban? Prin el însuși nu putem să explicăm cum un cioban evreu, care era și analfabet, predă o asemenea înțelepciune, o înțelepciune pe care nu o găsim nici la Socrate, nici la Platon. De asemenea, nu putem explica teologia lui Amos nici prin contextul epocii sale, pentru că în nici un text din afara lui Israil, din epoca respectivă, nu întâlnim o asemenea învățătură. Se impune de aceea să acceptăm că înțelepciunea prorocului vine din Descoperirea lui Dumnezeu.

(b) Ne-ar duce foarte departe cuvântul, dacă am vorbi aici, chiar și în linii foarte generale, despre frumoasa și înalta teologie a Vechiului Testament, pe care o ignoră cei care o nesocotesc; dacă am prezenta din perspectiva acestuia doar învățătura Vechiului Testament despre înmulțirea păcatului, și ar fi de ajuns, căci în această prea sfântă carte, care a ajuns să fie atât de desconsiderată, se arată planul mântuitor al lui Dumnezeu pentru mântuirea nu a doar a lui Israil, ci a întregii lumi, și astfel înțelegem acel cuvânt înfricoșător al Apostolului Pavel: ”Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca pe toți să îi miluiască” (Romani 11:32).

Îndeobște, referindu-ne la conținutul Vechiului Testament, spunem că este definit de aceste trei aspecte:

a) S-a realizat. Preînchipuirile și prorociile Vechiului Testament despre Mesia s-au realizat în Persoana lui Iisus Hristos prin întruparea Acestuia în lume.

b) A fost completat, împlinit. Hristos nu numai că nu a desființat învățătura acestuia despre credință și morală, ci ”a a întărit-o foarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a completat-o, a împlinit-o.

c) A fost transfigurat. Este vorba de desființarea sau mai bine spus transfigurarea riguroaselor prescripții ale Legii, care au fost date pentru poporul iudeu mai ales din pricina învârtoșării inimii lui, așa cum am văzut, pentru care însă trebuie să lăudăm Vechiul Testament, pentru că ”pe evrei, care căzuseră în răutate, a putut să îi slobozească din viclenie prin marea familiaritate pe care le-a arătat-o, să îi înmoaie și să îi facă ascultători prin har și să îi călăuzească către filosofia cea Nouă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, MPG 51, 287)

(d) Dorind în încheiere să prezint doar un aspect din înalta învățătură a Vechiului Testament, spre a vă trezi dorința de a-l studia, am ales pericopa Miheia 6:6-8. Oamenii din epoca Prorocului Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) Îl căutau pe Dumnezeu, dar nu aveau o înțelegere corectă a Lui. Și credeau că Dumnezeu poate fi îmbunat prin jertfe grase de berbeci și de viței și prin ofrande de untdelemn sau – încă mult mai rău –, pentru iertarea păcatelor lor credeau că trebuie să își jertfească chiar propriul copil. Și îl întreabă, așadar, pe prorocul Miheia:

”Cu ce mă voi înfățișa înaintea Domnului și mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt? Înfățișa-mă-voi cu arderi de tot, cu viței de un an?

Dar oare Domnului Îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn? Oare Îi voi da pe cel întâi-născut al meu ca preț pentru fărădelegea mea și rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?” (Miheia 6:6-7).

La aceste întrebări care îi chinuiau pe oamenii epocii sale, despre cum să Îl găsească omul pe Dumnezeu și cum să dobândească bunăvoință înaintea Domnului, Prorocul Miheia răspunde:

”Ți s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire, și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6:8).

Răspunsul acesta al prorocului Miheia este foarte înalt! Reprezintă esența religiei! Religie, potrivit acestui verset nemuritor al Vechiului Testament, Miheia 6:8, înseamnă acestea trei: a) Să fim drepți față de toți oamenii, b) să îi iubim pe toți și c) să ne purtăm cu evlavie față de Dumnezeul nostru.

Să luăm aminte că prorocul în răspunsul său a spus că: ”Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ceea ce Dumnezeu cere de la tine”. Cu adevărat acestea trei prin care prorocul răspunde aici celui care întreabă din popor, i le-au spus și prorocii dinainte, de aceea prorocul nostru spune ”ți s-a arătat, omule”. Înainte de prorocul Miheia, proroci care au lăsat texte scrise au fost mai întâi Prorocul Amos, care a insistat mult asupra dreptății (vezi Amos 2:6 și urm. 3:10, 4:1, 5:7.10-12.15), apoi îl avem pe prorocul Osea, care L-a propovăduit pe Dumnezeu ca dragoste și Îl înfățișează pe Dumnezeu spunând acel cuvânt nemuritor israilitenilor orbi ai epocii sale, care cereau și ei să Îl găsească pe Dumnezeu prin jertfe grase: ”Căci milă voiesc, iar nu jertfă, și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6:6), și după Osea avem în ordine cronologică pe Prorocul Isaia, care L-a propovăduit pe Dumnezeu ca ”Sfânt”, ebr. kadós, cu sensul de atotputernic, în fața căruia omul se cuvine să simtă teamă, smerenie și evlavie și să asculte de voia Lui (Isaia 2:10, 6:3.5, 8:11 și urm., 30:15 și altele). Prorocul Miheia se dovedește un bun ucenic al celor trei proroci predecesori, de la care a dobândit învățătură, și într-un cuvânt al său sintetizează învățătura lor esențială, anume în versetul 6:8 al cărții sale, care este cu adevărat uimitor. Dar, încheind aici cuvântul nostru neîndestulător despre Vechiul Testament, să îl ascultăm pe pururea-fericitul învățător al nostru, Vasilios Véllas, comentând versetul Miheia 6:8, anume acest cuvânt al prorocului arată că religia este definită de acestea trei: de dreptate, iubire și evlavie față de Dumnezeu:

”De bună seamă, aceste trei puncte nu reprezintă ceva nou. Prorocul însuși, prin expresia «ți s-a arătat», care se referă la vremurile dinainte și în chip vădit la învățătura prorocilor precedenți, sugerează că el nu spune ceva nou. Ceea ce este original însă, ceea ce este nou, constă în reunirea acestor trei puncte. Numai din această perspectivă poate fi considerat Miheia ca fiind cel mai mare dintre prorocii secolului al VIII-lea, pentru că sintetizează și concentrează învățătura tuturor prorocilor precedenți. Versetul acesta alcătuiește treapta cea mai înaltă a învățăturii profetice a secolului al VIII-lea. Se arată că o religie așezată pe temeiuri puternice este pur duhovnicească. Aici, cu adevărat, în miezul atmosferei duhovnicești și religioase sumbre și sufocante a universului lumii antice în care se afla Israil, omul respiră aerul dătător de viață al adevăratei religii și de pe aceste preaînalte culmi profetice întrezărește, scrutând cerul curat, calea către adevăratul Dumnezeu. În zadar căutăm în diferitele religii și în literatura religioasă a epocii vreun cuvânt care să fie chiar și într-o mică măsură similar acestui verset al lui Miheia. Versetul acesta rămâne unic și păstrează o frumusețe care nu poate fi alterată, o putere de neclintit și un prestigiu de neștirbit” (Personalități religioase ale Vechiului Testament, pp. 325-326)

Drept concluzie a smeritei mele comunicări redau următorul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Căci același Duh iconomisea și pe cele din Vechiul Testament, și pe cele din Noul Testament. Pentru aceasta și Pavel spunea «având același Duh al credinței» (II Corinteni 4:13)” (MPG 51,287).

Sursa: Comunicare la Congresul Teologic despre Vechiul Testament, organizat de Parohia Sfintei Parascheva în Attica, 12 februarie 2012).