Sărbătoarea Naşterii și Arătării Domnului

Studiind lucrările istorice și teologice dedicate acestei sărbători, aflăm faptul că Naşterea Domnului şi Theofania s-au prăznuit împreună până prin secolul al IV-lea. În anul 330, la Roma, pentru prima dată sărbătoarea Naşterii Domnului începea să fie prăznuită la 25 decembrie, spre deosebire de sărbătoarea Theofaniei (Arătarea Domnului sau Boboteaza), care se săvârşea la 6 ianuarie – aşa cum se serbează până în zilele noastre – dobândind un caracter harismatic datorită slujbei sfinţirii apei. În mod treptat, până spre mijlocul secolului al VI-lea, toate Bisericile locale au adoptat definitiv această schimbare în calendarul sărbătorilor de peste an.

Cercetând omiliile scrise de Sfinţii Părinţi despreaceste două sărbători, observăm că, centrul cultului în Biserică – cel puţin în secolul al IV-lea – era reprezentat de Taina Întrupării Lui Iisus Hristos, adică se rezuma la credinţa că Dumnezeu Cuvântul ,,S-a întrupat pentru ca noi să ne îndumnezeim”. Dumnezeieştii Părinţi, copleşiţi şi uimiţi de Taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu, îi învăţau pe creştini semnificația ei teologică.

Cadrul ideologic religios al epocii impunea înfruntarea pericolului pe care îl reprezentau ereticii şi păgânii vremii. Celebrarea acestor două mari sărbători a constituit prilejul potrivit de a fi expusă implicit, dar în mod cât se poate de clar, credinţa Bisericii în hotărârile Sinodului de la Niceea, răspunzând în acest mod ereticilor de tot felul. Faţă de păgâni, Sfinţii Părinţi nu au arătat aceeaşi intransigenţă, ci au încercat să-i scoată pe aceştia din negura neştiinţei – de vreme ce nu cunoscuseră creştinismul îndeaproape – fiindcă, aşa cum ştim, Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor. Mai presus de toate acestea, Părinţii îi îndemnau pe toţi să trăiască viaţă curată, departe de păcat, condiţie absolut necesară pentru a beneficia de roadele Întrupării Lui Hristos.

Sărbătoarea Naşterii Domnului şi a Theofaniei nu trebuie să constituie un prilej de reflecţii şi analize sentimentaliste, ci de conştientizare a importanţei vitale a Întrupării Domnului. Aşadar, să înţelegem pe deplin şi să credem că Dumnezeu s-a făcut Om pentru a noastră mântuire, că ne-a făcut părtaşi unei vieţi noi, care ne dă posibilitatea de a deveni şi noi dumnezei după har.

Fiecare sărbătoare bisericească este rememorarea unui eveniment care îl are în centru pe Dumnezeu, eveniment care deşi a avut loc în trecut, o singură dată, ni se descoperă din nou, îl trăim şi îl prăznuim în mod tainic în prezent, având posibilitatea de a participa – trăind cu intensitate acest moment – ca martori (dar şi mărturisitori) ai Întrupării. În acest sens, şi noi putem fi martori/mărturisitori ai dumnezeieştii Arătări, devenind noi înşine subiect al îndumnezeirii, lucru care, de altfel, a fost şi scopul Întrupării Mântuitorului Hristos.

De aceea, să încheiem cu cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: ,,Părinţi şi fraţi, să prăznuim, aşadar, nu cu sărbătoare lumească ci dumnezeiască. Nu lumeşte, ci dumnezeieşte. Nu cu cele ale noastre, ci cu cele care nu sunt ale noastre şi, mai mult de atât, cu cele ale Stăpânului. Nu cu cele păcătoase, ci cu cele curate, nu cu cele create, ci cu cele recreate, renăscute prin duh”.

Cuvânt de încheiere al prelegerii cu titlul Sărbătorea Naşterii Domnului și Theofania, la al VIII-lea Congres Naţional de Liturgică al Membrilor Mitropoliilor, Volos, 18-20 septembrie 2006, organizat de Comisia Sinodală de Liturgică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, p. 168-169.