Sfântul Eftimie cel mare și monahii nestatornici

Doi fraţi din lavră, pe nume Maron şi Climatie, după ce s-au pregătit printr-o neroadă învoială, voiau să părăsească lavra în puterea nopţii fără îngăduinţa Sfântului. Pe când acesta se liniştea, i s-au descoperit cele despre ei, căci l-a văzut pe diavol punându-le frâu şi trăgându-i către o cursă aducătoare de moarte. Îndată a trimis după ei şi le-a dat mulţime de sfaturi despre răbdare, arătându-le în amănunt şi încredinţându-i că, oriunde s-ar găsi, este nevoie de purtarea de grijă dimpreună cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că Adam, în rai fiind, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit-o şezând pe gunoi. A mai adăugat la sfătuire şi aceste lucruri zicând: „Nu trebuie să primim gândurile cele rele care ne strecoară pe furiş tristeţe sau scârbă faţă de locul în care ne aflăm şi faţă de cei ce locuiesc împreună cu noi sau care seamănă akidie ori îndeamnă să ne mutăm în alte locuri, ci trebuie ca în tot ceasul să fim cu trezvie şi mintea să observe cu atenţie uneltirile demonilor, ca să nu ni se strice canonul de rugăciune prin mutarea din loc în loc. Fiindcă precum planta răsădită mereu nu poate rodi, tot aşa nici monahul nu rodeşte tot mutându-se din loc în loc.

Dacă încearcă cineva să facă binele în locul în care se află şi nu poate, să nu creadă că va putea să facă asta altundeva. Pentru că nu locul trebuie căutat, ci felul în care ne folosim libertatea de alegere deliberată46. Iar pentru adeverirea celor spuse, ascultaţi povestirea pe care mi-au istorisit- o nişte Bătrâni egipteni: «Un frate şedea într-o chinovie din Egipt şi era mereu mişcat spre mânie. Căzând în akidie, a plecat din obşte şi a rămas singur într-un loc, gândindu-se că, neavând legătură cu nimeni şi liniştindu-se, va înceta şi patima aceasta a mâniei. Într-o zi, după ce şi-a umplut urciorul cu apă şi l-a pus jos, acesta s-a răsturnat. Apoi, umplându-l şi a doua, şi a treia oară, iarăşi s-a răsturnat. Iar fratele, fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat asupra urciorului şi, înşfăcându-l, l-a spart.»“

Pe când se istorisea aceasta, Climatie, din ispită satanicească, a râs. Dar Bătrânul, aţintindu-l cu privirea, i-a spus cu tărie: „Ai fost batjocorit de diavol, frate, te-ai purtat ca un fără de minte şi necioplit! Ai fost chemat la plâns, şi tu râzi! Nu L-ai auzit pe Domnul cum îi nefericeşte pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng îi fericeşte? Cunoaşte deci că este nebunie pentru un monah să vorbească sau să se poarte altfel decât se cuvine ori să fie cu îndrăzneală. Pentru că îndrăzneala e mai rea decât toate şi născătoarea tuturor patimilor, spun Părinţii.“

Acestea zicându-le Sfântul, s-a întors cu spatele la Climatie şi a intrat în camera cea mai dinlăuntru a chiliei, iar Climatie a căzut în acea clipă cu faţa la pământ, cuprins de frică şi de cutremur. Atunci Dometian, mirat de blândeţea plină de cuviinţă a sfântului Părinte, dar şi de asprimea sa potrivită, i-a adunat pe unii dintre cinstiţii părinţi şi a intrat împreună cu Maron, rugându-l pentru Climatie. Marele Părinte, ascultând rugăminţile părinţilor, a ieşit, l-a ridicat de jos pe Climatie şi, prin semnul crucii, a curmat spaima, a făcut să înceteze scrâşnirea dinţilor şi l-a făcut iarăşi sănătos pe Climatie, dându-i şi oblojire sufletului zicând: „Ia aminte bine la tine însuţi de acum înainte şi nu dispreţui dumnezeieştile cuvinte şi învăţături ale Părinţilor, şi fă-te cu totul ochi, aşa cum am auzit că sunt heruvimii. Pentru că aşa se cade să fie monahul, cercetându-se întotdeauna pe sine întru toate cele şi având ochiul sufletului neadormit spre păzirea sa, ca unul ce umblă pururea în mijlocul curselor.“

Sursa: Chiril de Schitopolis, Viețile Pustnicilor Palestinei, traducere şi studiu introductiv: Ierom. Agapie Corbu. Arad: Editura Sfântul Nectarie, 2013.