Sfințite zile

Bucuria duhovnicească și veselia cerească pe care o simte creștinul de Crăciun nu le pot simți cu nici un chip aceia care îl serbează doar ca pe o datină înduioșătoare, ca pe o datină care are mai mult de-a face cu bucuriile obișnuite ale lumii, cu iarna, zăpada și focul din sobă.

Numai creștinul ortodox prăznuiește duhovnicește Crăciunul și sufletul lui cunoaște simțăminte sfințite și este încălzit de o căldură de neînțeles, care vine din altă lume, este încălzit de căldura Duhului Sfânt, după cuvântul Antifonului [gl. IV], care zice: În Duhul Sfânt tot sufletul viază și în curăție se înalță, se luminează întru Unimea Treimii cu sfințenie de taină.

Trup și suflet dimpreună prăznuiesc, se veselesc cu Dumnezeiască veselie, pe care omul aflat departe de Hristos nu o gustă. Câtă vreme inima creștinului, în aceste sfințite zile, este plină de buna mireasmă a psalmodiei, de prea dulcea revărsare duhovnicească de Lumină care acoperă toată zidirea – munții, marea, fiecare stâncă, fiecare copac, fiecare piatră, fiecare făptură. Toate sunt sfințite, toate prăznuiesc, toate psalmodiază, toate se veselesc, întreaga fire este precum un măslin prearoditor în casa lui Dumnezeu. Nimeni nu poate simți în inimă o asemenea bucurie, decât dacă Îl iubește pe Dumnezeu și trăiește cu Dumnezeu în aceste zile, pentru că nimeni altul în afară de Dumnezeu nu poate să dăruiască o asemenea bucurie, o asemenea pace, după cuvântul pe care l-a spus Domnul la Cina cea de Taină: Pacea Mea v-o dau vouă, nu vă dau pacea pe care o dă lumea (Ioan 14:27).

Bucuria lui Hristos și pacea Lui sunt altceva decât bucuria și pacea lumii. Pentru aceasta, omul care se bucură să meargă la biserică spre a se adăpa din acest izvor nemuritor al adevăratei bucurii și păci, spune dimpreună cu David: Trimite lumina Ta și adevărul Tău; acestea m-au povățuit și m-au condus la muntele cel sfânt al Tău și la locașurile Tale. Și voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeul Cel ce veselește tinerețile mele (Ps 42:3-4).

Să prăznuim, așadar, și noi, frații mei, Nașterea lui Hristos în Duh și în Adevăr, în psalmi și laude și cântări duhovnicești și atunci și celelalte se vor adăuga nouă, ni se vor dărui adică bucuria casei, a familiei, a firii, a conviețuirii, a veseliei curate, căci pe toate le va îndulci dragostea lui Hristos și le va încălzi căldura Aceluia care este de-viață-dătător. Mare lecție de smerenie este pentru noi, fraților, Nașterea lui Hristos. Unde S-a născut? Într-o iesle, (…), și înțelegem astfel mai adânc nespusa pogorâre a lui Dumnezeu (…). Maica Lui, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, departe de casa ei, străină în loc străin, s-a dus și L-a născut într-un grajd al animalelor. Boul și asinul Îl încălzeau cu răsuflarea lor. Niște ciobani i-au fost alături. Dimpreună cu mieii nou-născuți S-a socotit și Mielul lui Dumnezeu Care a venit în lume, ca să Îl mântuiască pe om din blestemul lui Adam. Ce om s-a născut în mai mare smerenie?

Sfântul Isaac Sirul scrie în cuvântul său despre smerenie aceste minunate cuvinte: Doresc să-mi deschid gura, frații mei, și să grăiesc despre prea înalta smerire și sunt plin de cutremur, precum omul care știe că va vorbi despre Dumnezeu. Căci smerenia este veșmânt al Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a făcut om întru smerenie S-a îmbrăcat și prin smerenie a venit în comuniune cu noi, luând trup ca al nostru. Și omul acela care s-a îmbrăcat cu smerenia, într-adevăr s-a făcut asemenea Aceluia Care S-a pogorât din înălțimea Lui și a acoperit cu smerenia puterea măreției Lui și slava Lui. Și aceasta s-a întâmplat ca zidirea să nu fie mistuită de focul strălucirii Lui. Căci zidirea nu ar fi putut nici să-L privească, dacă El nu Și-ar fi asumat o parte a zidirii, anume trupul, ca astfel să poată vorbi cu ea. Măreția și-a acoperit-o cu trupul și prin trup a venit în comuniune cu noi, prin trupul pe care l-a luat din Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, Maria. Așa încât, văzând noi că El este din neamul nostru și vorbește ca un om, să nu ne temem de strălucirea Lui. De aceea, omul care poartă veșmântul pe care l-a purtat Ziditorul (anume smerenia), s-a îmbrăcat cu Însuși Hristos.

Ieslea este inima smerită și numai într-o asemenea inimă vine și Se naște Hristos.

Biserica noastră luminează în întunericul iernii, prăznuind Nașterea lui Hristos. Din lăuntrul ei se face auzită o psalmodie mai presus de lume, precum aceea pe care o psălmuiau îngerii în noaptea în care S-a născut Domnul, glasul cel curat al celor ce prăznuiesc. Ce alt popor în afară de noi are această binecuvântare? Ce alt neam se veselește cu asemenea graiuri cerești?

Și a cui este trâmbița arhanghelicească care se aude azi când Se naște Hristos? Este a Sfântului Cosma Melodul. Și se mai aude una, o altă prea dulce glăsuire, a Sfântului Ioan Damaschin. Două corzi ale aceleiași dumnezeiești chitare! Cosma a scris întâiul canon al Crăciunului într-o limbă mai simplă, în genul epic. Iar Ioan Damaschin a scris cel de-al doilea canon al aceleiași sărbători într-o limbă mai veche și în metru iambic. Înflăcărarea celui dintâi se împletește cu măreția celui de-al doilea.

***

Pe când eram la vârsta copilăriei, petreceam cu ai mei sărbătorile pe un munte cu poalele scăldate de apele mării, la Aghía Paraskeví.

Familia pictorului – autoportret de Fotis Kontoglou

Cele mai multe ceasuri le petreceam în micuța biserică plină de bunămireasmă și nu doar în timpul slujbelor, ci și atunci când nu mai era acolo nimeni altul afară de mine. Citeam troparele din vechime și mă aflam într-o stare pe care e cu neputință să o pot împărtăși altui om. Mai întâi de toate canonul iambic Minune făcând a mântuit pe popor, cu acele tainice și paradoxale cuvinte, mă făcea să cred că mă aflu în primele zile ale creației, mă făcea să simt că făptura care mă înconjura era genuină, ca la începuturi: uriașa stâncă care atârna deasupra bisericuței, marea, copacii sălbatici și ierburile, pietrele curate, insulele pustii care se zăreau din mare, vântul dinspre nord care sufla și făcea să pară toate preacurate, mieii care behăiau, ciobanii îmbrăcați cu blăni de oaie, stelele care străluceau în noapte ca niște picături de rouă înghețate!

Pe toate le vedeam din prisma cântărilor praznicului Crăciunului, a cuvintelor iambice ale troparelor, precum acestea:

Aducându-i din porțile iadului la lumina cea de viață purtătoare…

Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă…

Venit-ai la noi să întorci firea oamenilor la pășunea cea înflorită din munții pustiei…

Acești munți ai pustiei, asemenea muntelui pe care trăiam – ce ecou tainic aveau în sufletul meu! O, ce este acest grai? Cuvinte sunt acestea sau oglindiri ale unei alte lumi pline de tainică revărsare a Luminii nemuririi?

Steaua a arătat magilor pe Cuvântul, Cel ce a venit să oprească păcatul. Pe cel milostiv în peșteră săracă și în scutece văzându-L ei înfășat, s-au bucurat de El, ca de un om și Domn.

Cum să tâlcuiesc cele ce sunt de netâlcuit? Cuvintele însele par să aibă o putere magică, mai presus de înțelesul lor.

Vino spre cântarea robilor Tăi, Bunule, smerind sprânceana înălțată a vrăjmașului; păzind, Fericite Atotvăzătorule, pe cântăreți mai presus de păcat, întăriți neclintit pe temeiul credinței.

Dumnezeu fiind păcii, Tatăl îndurărilor, pe Îngerul Sfatului celui Mare dăruindu-ne pace L-ai trimis nouă. Deci povățuiți fiind la Lumina cunoștinței de Dumnezeu, de noapte mânecând Te slăvim, Iubitorule de oameni.

Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri, curățire ești, Hristoase, nouă celor ce cântăm acum Ție cântare cu priveghere, ca unui Făcător de bine; să vii dăruindu-ne și cărare lesnicioasă, pe care umblând, vom afla laudă.

Iar troparul de mai jos pare să fi fost scris anume pentru vremurile de azi:

Al turbatei lumi păcat cu totul sălbatic, ce se înălța plin de nelegiuire, Tu l-ai nimicit cu puterea Ta cea mare. Și pe cei țintuiți de el mai înainte, întrupându-Te, i-ai mântuit ca un bun.

Vai! Hristos a nimicit păcatul strămoșesc care a turbat și a înnebunit lumea prin desfrânarea trupului. Hristos a deschis ușa mântuirii celor care vor să se mântuiască, însă celor care nu ascultă de cuvintele Lui și nu se îngrijesc de mântuirea sufletelor lor, ușa milostivirii le este și le rămâne închisă în veac.

Astăzi lumea este din nou turbată și afundată în păcatul cel cu totul sălbatic ce se înălța plin de nelegiuire, așa cum era în vremea când S-a născut Domnul și Mântuitorul nostru, și încă mai rău decât atunci.

Pentru aceasta, fericiți sunt cei care Îl au în inima lor pe Hristos! Fericiți cei care și-au luat orice nădejde de la lumea sălbăticită și prea întunecată și au venit aproape de Hristos Care stă în iesle și are alături nevinovatul bou și asinul cel liniștit. Celor puțini și disprețuiți datu-s-a Împărăția.

Așadar, să mulțumim Domnului cu lacrimi de bucurie și să cântăm cântarea de laudă cu guri prea dulce glăsuitoare:

Popoare care erați cufundate în stricăciune, izbăvindu-vă de sub mâna celui rău, ridicați-vă cu cântări de laudă, slăvind pe Hristos, pe Binefăcătorul, Cel ce a venit la noi din marea Lui milă.