Bătrânul Theoclit Dionisiatul (1916-2006)

În întreaga Grecie şi aproape în întreaga ortodoxie, înţeleptul Bătrân Theoclit Dionisiatul este cunoscut şi apreciat. El reprezintă în zilele noastre un reper al învăţăturii ortodoxe, deoarece îndelungata sa îndeletnicire şi hrănire cu cărţile patristice l-a făcut să asimileze duhul teologiei ortodoxe în toată profunzimea lui. Pătimind cele dumnezeieşti în viaţa sa personală de monah şi în lupta pentru curăţirea şi sfinţirea sufletului, a scris numeroase cărţi, sute de articole, tâlcuiri, explicaţii, lămuriri la diferitele probleme pe care teologia ortodoxă şi viaţa bisericească a Greciei, şi nu numai, le-a întâlnit în această epocă.

Părintele Theoclit s-a învrednicit de harismele cu care pronia dumnezeiască l-a împodobit şi apoi, cultivându-le, a dăruit întru smerenie Bisericii şi fiilor ei lucrări de deosebită importanţă. Astfel, fiii Bisericii se pot hrăni duhovniceşte din cărţile acestui binecuvântat vlăstar al Athonului şi pot aşa să fie recunoscători Preasfintei Treimi, Care a arătat în zilele noastre un arbore atât de puternic şi de umbros, la poalele căruia ne putem odihni şi răcori şi noi, precum şi numeroşi alţi creştini.

Mănăstirea Dionisiu şi mănăstirea Grigoriu, datorită vecinătăţii în care se află una cu cealaltă, întreţin relaţii apropiate, călduroase, de frăţie şi de prietenie. Egumenii celor două mănăstiri se vizitează reciproc la praznicele mănăstireşti, părinţii, de asemenea, se cunosc şi se ajută cu multă dragoste întru Hristos.

Între faptele care ţin de legăturile şi colaborările mănăstirilor noastre, se află şi vizitele reciproce pe care ni le facem pentru zidire duhovnicească. Astfel, în iulie 2005, m-am îndreptat spre mănăstirea Dionisiu, unde, cu binecuvântarea părintelui egumen Petru, l-am vizitat pe deja foarte bătrânul părinte Theoclit. În frumoasa sa exprimare patristică, mi-a dat minunate răspunsuri la întrebările pe care i le-am pus, atât pentru folosul meu personal, cât şi pentru cel al creştinilor. Am intrat în chilioara semiîntunecată, dar destul de încăpătoare, a bolniţei mănăstirii, şi cu ajutorul bolnicerului, părintele Iacov, am ajuns la patul preacuviosului părinte Theoclit. Are acum 90 de ani şi şi-a părăsit Coliba Sfinţilor Apostoli, în care se nevoia aproape de mănăstire, pentru a primi, acum când se află aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, îngrijirile fraţilor săi mai tineri.

L-am salutat cu salutul cel monahicesc, iar el m-a primit cu dragoste şi cu căldură.

– Părinte Teoclit, spuneţi-ne ceva pentru mântuirea sufletului nostru!

– Copiii mei, ce vreţi să auziţi de la mine? Avem limpede învăţătura Domnului Hristos şi vieţile sfinţilor. Lucrurile sunt foarte simple şi trebuie să ducem încontinuu o luptă plină de înţelepciune. Trebuie însă să începem de la prima noastră vârstă duhovnicească, să pricepem că încă de atunci suntem într-o viaţă de luptă. Botezându-ne, devenim în colimvitră ostaşi şi luptători duhovniceşti. De aceea, se şi citeşte la Taina Botezului pericopa din Epistola către Efeseni în care Apostolul spune: „De aceea, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi în ziua cea rea să staţi împotriva vrăjmaşului….” (Ef. 6, 13-16). Aşadar, trebuie să înţelegem că suntem în stare de război şi avem trebuinţă de o neîncetată luptă. Dar, atenţie! Lupta trebuie să fie dusă după lege, adică între hotarele învăţăturilor lui Hristos, ale apostolilor şi ale sfinţilor. O, Hristoase al meu….!

– Cum putem să izbutim unirea noastră cu Sfânta Treime în inima noastră, părinte?

– Avem astăzi un minunat episcop, pe Preasfinţitul Nicolae al Mesoghiei, care înainte a fost astro-fizician la N.A.S.A. Înainte de a fi hirotonit episcop, a ţinut o conferinţă în sala Institutului Arheologic. Dar ce conferinţă! Extraordinară! Subiectul a fost Despre modalităţile întâlnirii omului cu Hristos. A luat toate situaţiile în care Hristos, după învierea Sa, S-a arătat apostolilor şi oamenilor din vremea aceea. Dar esenţa unirii tainice şi mistice stă în cuvântul Domnului: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pre ele, acela este care Mă iubeşte. Cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu şi Îl voi iubi pre el…şi vom veni la el, şi vom face lăcaş la el” (In. 14, 21-23). Aşadar, potrivit cu măsura curăţiei inimii, se face şi unirea. Iar Hristos Îşi face lăcaş împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în om. Lupta trebuie să fie continuă şi, mai cu seamă, dusă după lege. Dacă însă atletul nu este încununat înseamnă că nu s-a luptat după lege(2 Tim. 2, 5). Lucrurile sunt simple. Doar noi nu ne simplificăm.

– Care este virtutea de căpătâi pe care trebuie să o urmărim, părinte?

– Toate sunt legate una de cealaltă. Mai întâi de toate însă, ca temelie, este smerenia. O virtute caracteristică tuturor sfinţilor este şi prihănirea de sine, cum spune la Pateric: „Ce-ai găsit, Avva, umblând în calea aceasta?” Răspuns: „Nimic altceva decât a mă prihăni pe mine însumi”.

– Viaţa în chinovie este mai uşoară, sau în isihie?

– Potrivit cu harismele, cu dispoziţiile lăuntrice şi cu dorinţele pe care le are fiecare. Şi în isihie găseşti desăvârşire, şi în chinovie. Avem putinţa, potrivit cu diferenţele de caracter care există între oameni, precum şi de credinţă, sau ale altor harisme, să ne desăvârşim, dacă ne situăm bine în lucrarea de slujire a Duhului pentru mântuirea noastră.

– Creştinii din lume ne întreabă cum să-şi păstreze pacea sufletească în vreme ce au o aşa mare varietate de probleme?

– Fie că te afli în lume, fie că te afli pe vârful Athonului, eşti un luptător şi trebuie să iei aminte. Mai cu seamă în lume, unde pricinile de sminteală sunt mai multe, precum şi de păcătuire, lupta se impune să fie mai puternică şi mai lipsită de concesii. Mai ales e nevoie de atenţie la gânduri, pentru că de acolo încep păcatele, precum şi virtuţile. Să avem o neîncetată observare a minţii asupra diferitelor gânduri care trec prin ea şi încearcă să intre şi să rămână, şi să ne distrugă partea conducătoare a sufletului nostru. Când Îl guşti pe Hristos, nu vrei să te mai dezlipeşti cu mintea ta de El. Te minunezi de lucrarea Lui, ce-a făcut, ce iubire are, şi neîncetat doreşti să trăieşti legături pline de dragoste cu El.

– Cum să ne ferim şi să lepădăm gândurile rele, părinte?

– Şi pentru această problemă avem poruncă: Privegheaţi şi vă rugaţi! Neîncetat rugaţi-vă! Aceasta ne-o spune Sfântul Apostol Pavel şi foarte adesea o repetă Sfântul Grigorie Teologul.

– În îndelungata viaţă pe care aţi petrecut-o aici, în Athos, câte cărţi aţi scris, părinte?

– E, câte m-a ajutat harul lui Hristos să scriu, potrivit cu problemele pe care le-a întâmpinat Biserica noastră de-a lungul vremurilor. Oricum, cred că toate împreună, mici şi mari, sunt undeva în jur de cincizeci de cărţi.

– Care este ultima carte pe care aţi scris-o?

– Am scris pe tema mişcării zelotiste, a zeloţilor, problemă care este o rătăcire şi o rană în trupul Bisericii noastre. Dacă omul cade în rătăcire, în înşelare, nu mai iese nimic…Toată lupta noastră nu este dată însă împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor răutăţii. Luptă cu gândurile bune şi rele.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte? Ca pentru ceasul cel binecuvântat al vieţii voastre?

– Depinde de starea sufletească pe care o are omul, apoi depinde de dispoziţia conştiinţei sale. Când ai o conştiinţă care nu te acuză, simţi că mergi la praznic. În tot cazul, nădăjduim în mila lui Hristos pe Care Îl iubim.

– De câţi ani sunteţi la Sfântul Munte, părinte?

– Sunt de şaizeci şi cinci de ani. Am venit aici la vârsta de 24 de ani.

– Aţi avut părinţi cucernici? Părinte, în ce fel aţi devenit monah?

– Părinţii mei nu erau chiar atât de evlavioşi. Nu ştiu însă cum a iconomisit Dumnezeu lucrurile de m-a adus Maica Domnului aici. Am mai avut şi alţi fraţi. M-am născut în 1916. Să-ţi spun cum m-am hotărât să mă fac călugăr. Am făgăduit-o lui Dumnezeu. Pe atunci eram soldat şi mă întorceam rănit de pe front. Mă aflam în Atena. Au venit bombardiere şi au început să arunce bombele. Cădeau una după alta în jurul nostru şi atunci am zis: „Maica Domnului, scapă-mă, şi mă fac monah!”. Şi într-adevăr, nu am păţit nimic. Am aranjat lucrurile la şantierul unde lucram, am coborât la Nafpaktos, în casa părintească şi de acolo m-am aflat la Sfântul Munte. Mai venisem o dată şi în 1936, dar a trebuit să plec, deoarece avusesem ordin de înrolare şi trebuia să mă întorc în lume. La început, când am venit, am umblat prin Sfântul Munte preţ de patruzeci de zile ca să aflu un loc unde să rămân. M-am dus la Sfânta Ana. Vaporul s-a oprit acolo şi m-a debarcat la Sfânta Ana, de unde am venit la mănăstirea Dionisiu. În prima seară, după ce am mâncat şi mi-am făcut rugăciunea, m-am culcat. Am văzut-o pe Maica Domnului în vis în biserica mănăstirii, stând ca o tânără monahie pe un scaun, lângă icoana ei din paraclis. Podeaua bisericii era plină de coşciuge în care se aflau oameni ce păreau a fi abia vii. Am întrebat-o: „Ce sunt acestea şi ce reprezintă?”. Mi-a răspuns: „Aşa ar trebui să fii şi tu, copilul meu!”. Iar Maica Domnului înţelegea prin aceasta mortificarea patimilor prin vieţuirea monahală. Omorârea Domnului nostru Iisus Hristos în trupul nostru. Tot în acest vis, Maica Domnului mi-a spus: „Eu te-am adus aici”. Pe atunci, mănăstirea Dionisiu avea şaizeci de monahi. În tinereţea mea, l-am avut ca prieten şi povăţuitor pe ieromonahul Athanasie Iviritul. De la el am aflat şi am cunoscut mai îndeaproape figura duhovnicească şi lucrările Sfântului Nicodim Aghioritul, şi împreună cu părintele Athanasie am colaborat la canonizarea Sfântului Nicodim de către Patriarhia Ecumenică. Împreună am redactat textele trebuincioase acestui scop.

– Ce ne puteţi spune despre Sfântul Nectarie?

– Este o prezenţă foarte vie şi folositoare în Biserica noastră prin intermediul învăţăturii sale în această epocă. De asemenea, ne învaţă multe despre legăturile bisericeşti pe care le putem întreţine cu diferiţi eretici, schismatici, etc.

– Harisma cuvântului şi a scrierii, Maica Domnului v-a dat-o?

– Da, este şi de la mine, şi de la Maica Domnului. De mic am citit mult, studiam…

– Care sunt ascultările cele mai importante pe care le-aţi avut în mănăstirea dumneavoastră? Ştiu că aţi fost şi protoepistat la Sfânta Chinotită.

– Am avut mai multe slujiri. De exemplu, preţ de doisprezece ani, am lucrat la secretariatul mănăstirii, apoi la arhondaric, la bucătărie. Ca bucătar, am lucrat şase ani. Doi la mănăstire, doi la conacul mănăstirii din Karyes, gătind pentru antiprosopii mănăstirii, şi doi la metocul mănăstirii de la Monoxiliti. Ca reprezentant al mănăstirii, am fost douăzeci şi cinci de ani, iar ca protoepistat am fost ales de patru ori.

– Aţi avut ispite în viaţa dumneavoastră?

– Bineînţeles, pentru că fără ispite, fără împotrivitor, nu există război, dar nu am însă nimic special să povestesc. Întotdeauna m-a mângâiat Hristos şi Maica Domnului, aşa cum îi mângâie pe toţi aghioriţii. „După mulţimea durerilor întru inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

– Care este înţelesul mai adânc al pocăinţei, părinte?

– Mai întâi trebuie spus că pocăinţa este un element constitutiv al vieţii duhovniceşti. Chiar dacă va ajunge cineva pe înălţimea virtuţilor, tot are nevoie de pocăinţă. Lacrimile de pocăinţă sunt ultimele, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, şi peste ele nu se mai află decât martiriul, care nu mai poate fi întinat de alte păcate sau alunecări morale. Aşadar, fericit este acela care are darul lacrimilor! Ne ajută foarte mult lacrimile, deoarece sunt curăţitoare. Curăţesc şi fac sufletul strălucitor. Ajută mult la rugăciune. Părinţii au făcut o anumită deosebire în lumea sufletească şi spun: Deosebim înlăuntrul omului mintea, cugetul, imaginaţia, simţirea şi părerea. Una dintre aceste puteri enumerate are foarte mare tărie, pentru că îl aduce şi-l poartă pe om în diferite stări sufleteşti. Iar această putere sufletească este simţirea. Puteţi vedea oameni care se află înaintea morţii sau în diferite situaţii limită şi, în mod exterior, se pare că au o anumită participare la acel eveniment, dar lăuntric sunt înfricoşător de împietriţi. Aceasta se întâmplă pentru că simţirea le este neînduhovnicită, şi de aceea îi conduce în această stare de împietrire. Simţirea duhovnicească se dobândeşte printr-o neîncetată lucrare şi exersare a nevoinţelor duhovniceşti, şi astfel devine un fel de obişnuinţă.

– Ce să facem, părinte, atunci când avem gânduri împotriva Stareţului nostru?

– Alergăm la spovedanie. Se poate ca unele gânduri să rămână, pentru că şi Stareţul nostru este om şi s-ar putea să greşească în unele aspecte. Dar aceasta nu este problema ucenicului, problema noastră. Pe noi ne interesează mântuirea noastră.

– De moarte trebuie să ne temem, părinte?

– Desigur, dar această teamă are diferite calităţi. La început, te temi pentru că încă ai înlăuntrul tău diferite vinovăţii şi nu te-ai curăţit. După aceea, ai însă înlăuntrul tău o bucurie, potrivit cu cuvântul din Pilde: „Moartea drepţilor este cu bucurie”. Şi altundeva se spune: „Aminteşte-ţi de cele din urmă ale tale şi nu vei mai păcătui!”.

– Ce aveţi, părinte, să ne spuneţi despre lumea de astăzi?

– Ce am să spun? Că „cei ce se depărtează de Tine vor pieri”. Avem de-a face astăzi cu o stare de păcătoşenie foarte profundă şi extinsă. Lumea a ajuns astăzi o Sodomă şi o Gomoră. Ne aşteaptă o mare pedeapsă. Omul s-a răzvrătit şi spune că nu mai există Dumnezeu. Iar toţi cei care Îl primesc pe Dumnezeu într-un mod superficial, adică în stilul lui Yannaras, sunt în afara adevărului şi a adevăratei iubiri şi credinţe în Dumnezeu. Nu putem să-l iubim mai întâi pe om şi după aceea pe Dumnezeu, ci mai întâi pe Dumnezeu, şi după aceea pe om, potrivit cu legea Lui. Ah, slavă Ţie, Hristoase al meu, slavă Ţie, Hristoase al meu!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut. Povăţuiri din Sfântul Munte, Volumul al II-lea, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2008.