Bobotează la Aivalí

Pe meleagurile de pe malurile mării, crucea se aruncă în apă după încheierea Slujbei Botezului Domnului. Așa se obișnuia și în patria mea, și era o priveliște frumoasă și neobișnuită.

Ceremonia începea de la Mitropolie. În fruntea alaiului mergeau ripidele și praporii, urmau apoi preoții și episcopul îmbrăcați în odăjdii de aur, mulțime de preoți și arhimandriți, căci orașul avea 12 biserici și la sărbătorile însemnate, parohiile mai mici terminau slujba mai repede ca să se poată duce preoții la mitropolie, unde sărbătoarea era mai solemnă. Cântăreții de la strană erau și ei în număr mare, cu voci foarte frumoase, cântau cu măreție bizantină, în ifosul psaltic grecesc – nu așa cum se obișnuiește astăzi, când ne-m pierdut cu totul mințile și am făcut din psalmodia noastră niște insipide canțonete străine, potrivite sălilor de teatru, iar nu bisericii. Din spate venea lume multă.

Odată ajunși la Malul lui Anghelí, cum se numea locul de pe țărmul mării unde urma să aibă loc ceremonia, episcopul și preoții se urcau pe o platformă mare, de scânduri, împodobită frumos și cu grijă, ca să săvârșească Aghiasma. Lumea se răspândea pe tot malul mării și se urca fiecare pe unde găsea, ca să vadă mai bine. Casele din apropiere erau pline de lume. Femeile tămâiau la ferestre.

În mare se adunaseră cel puțin o sută de caice și nenumărate bărci cu prorele întoarse în direcția unde se afla episcopul. Așa cum erau aliniate, caicele semănau cu o armadă gata de război. În mare, mai în larg, erau ancorate corăbii încă mai mari, pline și ele de lume. Altele, aflate lângă mal, erau înconjurate de multe bărci cu multă lume, în primul rând oameni ai mării și mulțime de copii.

În locurile acestea iarna este tare frig, iar acum catargele corăbiilor erau acoperite de zăpadă – o priveliște foarte frumoasă. Pe funiile cu care se fixează pânzele corabiei, pe scările de frânghie, pe puntea superioară a corăbiilor erau înghesuiți mulțime de marinari mari și mici. Marea era liniștită, părea că doarme. Țurțuri de gheață atârnau pe frânghiile multor corăbii: ger cumplit.

În fiecare barcă dintre cele care se apropiaseră de mal și așteptau să fie aruncată crucea în mare, se afla o persoană sau două la proră și o alta la vâsle. Tinerii care stăteau în picioare la proră purtau numai un chilot bărbătesc alb, în rest erau goi. Cei mai mulți dintre ei erau deosebit de voinici, cu mâini puternice, spatele lat, gâturi groase, păr pe piept, cu trupurile înroșite de frig. Aveau picioare zdravene și musculoase, ca niște fusuri. Οameni ai mărilor, de ani de zile marinari, contrabandiști, arși de soare și modelați de sarea mării. Majoritatea își puseseră haine de blană pe umeri, ca să nu înghețe. Unul sau doi rămăseseră goi și-și făceau din când în când cruce. Ochii tuturor erau îndreptați către locul de unde episcopul urma să arunce crucea.

Între cei care rămăseseră goi se numărau Kostís Ghiorgáras, Stratis Bekás, Gheorghís Sónios, Dimitrós Boúbas, Pétros Klókas, Vasílis Arnaoútis, Paraschevás Nebunul și alții. Parcă-i văd și acum în fața mea. Ghiorgáras era un uriaș cu mustăți negre și gâtul gros cât un butoi. Avea o batistă legată la cap și semăna cu un corsar. Stătea sprijinit de un stâlp, ziceai că era Poseidon în carne și oase. Dimitrós Boúbas era un om bine legat, gras, scund și lat, negricios ca un sarazin; stătea ghemuit, acoperit cu haina de blană și privea țintă la episcop. Patsós Arapul, zis și Paraschevás Nebunul, avea barba creață și roșcată și pielea roșie din fire. Avea trup voinic și zvelt ca al unui acrobat și nu simțea deloc frigul. Avea o înfățișare de om roșcovan. Stătea pe o barcă cu catarge, ancorată, fără să se miște câtuși de puțin, drept ca o statuie. De mare mirare că nu îngheța. Pétros Klókas era singurul îmbrăcat după moda europenească, cu pantalon îngust și beretă de marinar. Era slab la trup și avea o purtare plină de îngâmfare. Își ținea mâinile încrucișate pe piept, se plimba pe barcă vorbind încontinuu, cu gesturi teatrale.

Când alaiul a început să se apropie de mare și de departe se auzea psalmodia, dintr-o dată la bărci s-a produs o mare zăpăceală. Cei care se pregăteau să prindă crucea își aruncau de pe ei haina de blană, iar cei care erau la vâsle se căzneau să ducă barca cât mai aproape de locul unde urma să fie aruncată Crucea. Unii strigau, se certau, alții se urcau pe puntea corăbiilor, ca să vadă mai bine. În cele din urmă, veneau soldații și făceau ordine în mulțime.

În fruntea soldaților înainta ofițerul turc, ca să deschidă drumul și să treacă vlădica și zicea: ”Ghiol verin efentia!”, adică: ”Faceți loc să treacă stăpânul!”. Soldații s-au înșirat pe două rânduri și cântăreții au cântat de mai multe ori ”În Iordan botezându-Te, Doamne”. La sfârșit a cântat troparul și episcopul și apoi a aruncat crucea în mare.

Dintr-o dată în apă s-a produs un adevărat vacarm. În bărci și în corăbii se trăgea la vâsle și se ciocneau între ele. Prorele se loveau, vâsle, harpoane, năvoade se încurcau între ele. Cei pregătiți să prindă crucea se aruncau în apă și marea se învolbura, de parcă se luptau rechinii. Mulți rămâneau sub apă destul de mult, căutând crucea pe fundul mării. Mai vedeai câte un cap la suprafață doar pentru o clipă, apoi, imediat, iar se scufunda…

Deodată apare un cap cu barbă roșcată și din apă iese o mână care ține crucea. Era Paraschevás Nebunul. Din două – trei mișcări de brațe, ajunse înotând la locul unde se afla episcopul și se urcă pe platformă. I-a pus metanie episcopului, i-a sărutat mâna și i-a dat crucea. Episcopul a luat crucea, a sărutat-o, a pus-o pe un disc de argint și apoi i-a dat discul lui Paraschevás. Cântăreții au început psalmodia și lumea strigătele. Apoi alaiul a pornit din nou către biserică.

Paraschevás, cu trupul gol și cu discul în mână, trecea prin toate cafenelele mari și prin taverne, ca să-i pună fiecare în disc ce îi permitea buzunarul. Atâtea ceasuri gol, ud, nu numai că nu simțea frigul, dar nici măcar umerii nu și-i ținea ridicați. Așa cum era, roșcovan, cu barba roșcată, semăna cu Anáharsis, un scit care în anii din vechime umbla iarna gol pe străzile Atenei, atenienii îl întrebau cum de nu îi este frig, iar el le răspundea că tot trupul îi este la fel ca fruntea, care nu simte frigul niciodată.

După ce crucea a fost aruncată în mare, toate caicele și corăbiile și-au întors prora spre Răsărit, înspre direcția de unde a venit Hristos pe lume…