Convorbire cu un monah ce trăieşte în pustie – Partea 1

1. În mintea noastră, Sfântul Munte este un loc liniştit unde omul se poate regăsi pe sine însuşi, poate găsi linişte şi se simte mai aproape de Dumnezeu. Este, oare, aşa de simplu precum îşi închipuie oamenii ,,simpli”?

Dintru început trebuie precizat că oamenii nu sunt deloc simpli. Ei sunt fiinţe ,,complexe”, create de Dumnezeu, iar acest lucru are o importanţă foarte mare. Dumnezeu ne-a creat fiinţe raţionale, însă noi am divizat unitatea minţii noastre în mii de bucăţi. Ceea ce încearcă majoritatea monahilor, ,,locuitorii” Sfântului Munte, este reunificarea (reunirea) gândurilor, sau, altfel spus, îndumnezeirea, trezvia, iluminarea, sau cum vrea fiecare să o numească. Este un drum anevoios, care de multe ori îl istoveşte pe monahul care a apucat pe această cale. De aceea, de multe ori veţi vedea şi greşeli şi patimi omeneşti. Există, însă, pocăinţa, astfel că viaţa noastră se aseamănă cu fierul înroşit în foc pe care fierarul îl bate cu ciocanul ca să facă din el ceea ce îşi doreşte. La fel, şi omul este încercat precum fierul în foc, întâmpină multe greutăţi în viaţă, până când interiorul lui se modelează şi începe să ia forma care trebuie. Fără linişte, omul cel interior nu iese la iveală, la fel cum în apa tulbure nu-ţi poţi vedea chipul. Trebuie să aştepţi ca apa să se liniştească şi apoi îţi poţi vedea chipul.

2. Descrieţi-ne, vă rugăm, Sfântul Munte, din câte părţi este alcătuit, ce oameni locuiesc aici, ce categorii de monahi vieţuiesc – fiindcă, mai ales femeile – care, ştim bine că nu au acces aici – se întreabă cum este acest loc, această altă ,,societate”, diferită de cea în care trăiesc oamenii în lume. Vorbiţi-ne ca şi cum aţi fi ghid, astfel ca oamenii, care nu au ajuns acolo niciodată, să o poată face, acum prin intermediul nostru, măcar cu închipuirea.

Sfântul Munte a cunoscut viaţa ascetică în urmă cu aproximativ 1400 de ani, începând cu Sfântul Petru Athonitul, iar de 1000 de ani există vieţuirea de obşte, din timpul Sfântului Athanasie. După mai multe reorganizări, în zilele noastre există trei tipuri de vieţuire:

• Vieţuirea de obşte sau chinovială (de mănăstire), caracteristică celor 20 de mănăstiri, atâtea câte există astăzi în Sfântul Munte, unde vieţuiesc împreună de la 20 până la 120 de monahi, sub îndrumarea duhovnicească a unui egumen sau stareţ.
• Vieţuirea în schituri, aşa cum există, de exemplu, la Sfânta Ana, unde, în mod normal, vieţuiesc împreună în jur de 4 monahi, sub îndrumarea duhovnicească a unui ,,Gheronda”, sau ,,bătrân”, la ,,colibe”. Caracteristic pentru schit este biserica mare, numită ,,kyriakós” sau ,,biserica centrală”, acolo unde, în fiecare duminică ori la sărbătorile mari se strâng toţi părinţii care vieţuiesc în schitul respectiv, adică vieţuitorii de la toate ,,colibele” sau chiliile. Responsabil pentru fiecare schit este ,,dike-ul”, care are această slujire timp de un an, apoi este schimbat cu altcineva.
• Vieţuirea sihăstrească sau ascetică. Aici locuiesc, din nou, câte 3 monahi la o chilie, colibă sau ,,colibă fără apă”, denumită aşa fiindcă nu are acces la nici o sursă de apă. Aceste colibe sunt din ce în ce mai puţine. Şi în cazul acesta, cel care este îndrumătorul spiritual într-o chilie, sau colibă, este Gheronda (bătrânul). Diferenţa între viaţa din ,,sihăstrie” şi cea din schit este că în pustie nu există biserică mare (kyriakós), şi fiecare chilie îşi rânduieşte în mod autonom rânduiala liturgică. Toate schiturile, dar şi toate chiliile, sunt, în mod firesc, sub ascultarea uneia dintre cele 20 de mănăstiri din Sfântul Munte.

Toţi monahii, fără excepţie, au una sau mai multe slujiri, sau una sau mai multe ,,lucrări de mână„. Slujirile sunt acele activităţi care au legătură cu buna funcţionare a mănăstirii, a chiliei sau a Bisericii, sau a celorlalte domenii de activitate mănăstireşti, pe când lucrul de mână este munca sau activitatea pe care o face monahul în vederea obţinerii unui produs pe care îl poate vinde, pentru a se întreţine. Exemple de slujiri sunt cele specific bisericeşti, iar altele ar fi cea de brutar, bucătar, îngrijitor al animalelor de povară (în special catâri, folosiţi în trecut pentru transport şi căratul alimentelor, dar şi astăzi, acolo unde nu există drumuri pentru maşini), pescar, croitor ş. a. Ca lucru de mână, putem enumera pictura, sculptura în lemn, diferite meşteşuguri, cum ar fi sculptura de diferite peceţi folosite la prescuri, producerea de tămâie pentru cult, împletirea de metanii şi multe altele. Aşa cum spune şi Patericul, ,,lucrează cu trupul ca să te întreţii, iar cu sufletul ca să te mântuieşti”.

3. Care este diferenţa dintre pustnici sau sihaştri şi monahii din chinovie, şi de ce primii sunt consideraţi cei mai aspri?

Răspunsul se găseşte chiar în întrebarea formulată de dumneavoastră. Pustnicii sunt consideraţi a fi monahi mai exigenţi fiindcă au ales să vieţuiască în locuri care, prin natura lor, nu sunt foarte primitoare. De exemplu, în mănăstirile de obşte există generator de curent şi sisteme solare de încălzire a apei, pe când la Karoúlia, de exemplu, care este locul de vieţuire cel mai dificil din Sfântul Munte, monahii sunt nevoiţi să ducă în spate, de la distanţe foarte mari, tot ceea ce le este necesar pentru a supravieţui acolo. Acest lucru nu înseamnă, neapărat că ei sunt ,,mai sfinţi” decât ceilalţi. Dumnezeu cercetează nu doar purtarea şi nevoinţa noastră, dar şi cele ascunse ale inimii noastre. Şi un simplu vieţuitor din lume poate să ajungă la o măsură duhovnicească mai înaltă decât un monah. În acest sens avem foarte multe exemple. Diferenţa este că, prin modul său de vieţuire, pustnicul nu se mai expune ispitelor pe care le are, să spunem, cineva care trăieşte în lume. El alege, cumva, să se ,,sustragă” ispitelor comune, şi avansează, astfel, la un alt nivel, mult mai dificil, acela al păzirii şi curăţirii minţii.

4. De ce unii monahi sunt mai ,,severi”, mai exigenţi, în vreme ce alţii sunt mai îngăduitori, să spunem așa? Există diferenţe care derivă din modul lor de vieţuire, care ar fi acestea şi dacă ele se pot clasifica, cumva, şi, în ce mod?

Nici un om nu seamănă cu altul, încât pot spune că fiecare monah are propriul mod de vieţuire. Fiecare monah este o persoană şi se manifestă diferit. Fiecare duce propria luptă duhovnicească aşa cum crede mai bine, în funcţie de ceea ce a citit ori a auzit de la părinţii îmbunătăţiţi, urmând sfaturile unuia sau a mai multora dintre cei în care are încredere. Oamenii au caractere diferite, daruri diferite de la Dumnezeu, şi, desigur, că şi problemele lor sunt diferite. Consider că nevoinţa mai aspră are de-a face şi cu rezistenţa fizică a fiecăruia, cu credinţa, şi, în general, cu modul în care fiecare Îl iubeşte pe Mântuitorul Iisus Hristos.

5. Care sunt condiţiile sau normele pentru cineva care vrea să ducă viaţă de sihăstrie? Ce are de ales? Şi ce urmări poate avea alegerea aceasta a lui?

Nu există condiţii pentru cineva care vrea să vieţuiască departe de lume, care vrea să devină pustnic. Este nevoie doar de dorinţă şi de voinţă. Doar pentru cine vrea să devină preot există condiţii în acest sens, nu şi pentru cel care vrea să fie pustnic. Monahul este omul care se pocăieşte pentru alegerile sale greşite şi care se hotărăşte să îndrepte ceea ce a greşit în viaţa sa şi să înainteze duhovniceşte astfel încât să ajungă la îndumnezeirea cea după har. În primul rând, cel care vine la mănăstire cu gândul de a deveni monah trece mai întâi prin stadiul de novice (în greacă, δόκιμος=cel care este încercat) timp de un an. Se poate ca această perioadă să dureze şi mai mult, 2 sau chiar 3 ani. După această perioadă este tuns rasofor, adică monah. După alţi 3 ani (cel puţin), rasoforul este ,,hirotonit” schimonah.

6. Prin ce se diferenţiază ,,mănăstirea” de ,,chilie” şi ce alte astfel de diferenţieri mai există pe care ar trebui să le cunoască cineva care vrea să devină monah?

M-am referit la aceste lucruri un pic mai devreme. Aşadar, oricine vrea să devină monah, poate să încerce pentru o perioadă – oriunde doreşte – pentru a vedea cum este viaţa de mănăstire, să meargă la o mănăstire şi să vadă ce i se potriveşte mai bine, în raport cu caracterul sau felul lui de a fi. Părinţii din vechime făceau următoarea distincţie: cei care se luptă mai mult cu patimile cele trupeşti, mai bine este să meargă la o mănăstire de obşte, iar cei care sunt stăpâniţi mai mult de gânduri necurate, să meargă la o ,,chilie” unde sunt mai puţini monahi. Nu există, însă, o regulă absolută în acest sens.

7. Se poate întâmpla să existe anumite neînţelegeri între monahii care vieţuiesc în aceeaşi mănăstire – aşa cum se întâmplă, de pildă în relaţiile interumane în ,,lume” – şi să se ajungă până acolo încât neînţelegerile să-l determine pe un monah să părăsească acea obşte?

Desigur, se poate întâmpla şi aşa ceva în viaţa de mănăstire. Însă, în acest caz, fuga nu este o soluţie, fiindcă, dacă stăm mai bine să ne gândim, noi înşine suntem vinovaţi dacă nu avem relaţii bune cu ceilalţi. Oriunde ai merge vei întâmpina aceleaşi probleme, fiindcă duci cu tine pe ,,omul cel vechi” care sălăşluieşte în tine. De aceea, trebuie ştiut că fuga nu este o soluţie în cazul unor astfel de ispite. Soluţia este să întâmpinăm toate aceste probleme cu multă răbdare şi să încercăm să fim mult mai toleranţi în raport cu ceilalţi, să ,,tocim” acele laturi ascuţite ale personalităţi pentru a nu-l vătăma pe celălalt. Nu degeaba monahismul a fost denumit ,,ştiinţa ştiinţelor”. Pentru că omul se schimbă total în această ,,şcoală”, care este mănăstirea, devine un om îmbunătăţit.

8. Care ar putea fi motivul pentru care ar renunţa cineva la viaţa comodă din lume, ca să se dedice în întregime Lui Dumnezeu? Viaţa în singurătate pe care şi-a ales-o pentru tot restul vieţii nu îl înspăimântă deloc pe om?

Atunci când, în încercările lui de a trăi duhovniceşte, omul conştientizează deşertăciunea acestei lumi, această imagine falsă care se numeşte ,,realitate”, atunci nu i se mai pare că lasă ceva bun în urma sa şi porneşte pe un drum anevoios, ci că lasă în urmă o realitate falsă, iar el urmează calea cea dreaptă. Aşa cum se exprimă Sfinţii Părinţi, ,,dumnezeiasca dragoste arde în inimă” şi el nu mai gândeşte nimic altceva. Cât despre însingurare, înstrăinare, acesta este un lucru pe care fiecaredintre noi va trebui să-l înfruntăm într-o zi: atunci când murim, singuri vom fi. Numai că unii dintre noi vor să se pregătească mai bine dinainte… Pentru oamenii duhovniceşti, ,,dragostea desăvârşită alungă frica”. Eşti unit cu Hristos, care este ,,obiectul” dragostei tale duhovniceşti. Ce altceva îşi poate dori omul? Despre ce însingurare vorbim? De înstrăinarea de lume, care încearcă să te îndepărteze de Hristos?

9. Oamenii care se hotărăsc să devină monahi au ceva diferit faţă de ceilalţi? Există un moment anume, hotărâtor în viaţa lor, atunci când consideră că sunt pregătiţi pentru viaţa monahală?

Da, există un asemenea moment, personal l-aş denumi ,,chemare”, atunci când viaţa ta se schimbă radical cu 180 de grade fără ca tu să fi făcut altceva în afară de rugăciune. Oameni care niciodată nu s-au gândit să devină monahi, într-o singură clipă, din dragoste pentru Dumnezeu, iau hotărârea de a-I urma Lui. Cum mai poţi să-l ţii pe un astfel de om în lume? Însă nu există un criteriu anume pentru a-i deosebi de ceilalţi pe cei care vor să-i urmeze lui Dumnezeu, fiindcă oamenii sunt foarte diferiţi şi nu îi poţi pune pe acelaşi calapod: de la tineri curaţi, neprihăniţi care nu au împlinit nici 20 de ani, până la oameni care până mai ieri erau dependenţi de droguri. De la oameni simpli, fără carte, şi până la profesori universitari, foşti cercetători la NASA ori la universităţi prestigioase din lume, Hristos răspunde oricui Îl cheamă cu sinceritate şi pocăinţă.

10. Un om, pentru a se afierosi în întregime Lui Dumnezeu, trebuie să fie pe deplin conştient şi sigur de alegerea pe care a făcut-o, care îi va schimba radical viaţa pe mai departe. Cumva, în mintea lui se nasc întrebări cu privire la existenţa Lui Dumnezeu? ,,Există Dumnezeu?” Spun acest lucru fiindcă există foarte mulţi oameni care au diferite păreri cu privire la acest lucru.

Omul a fost creat de Dumnezeu fiinţă dihotomică, cu trup, dar şi cu suflet. Creierul este parte a trupului, iar mintea este energie a sufletului. În teologia patristică, mintea mai este numită şi ,,inimă”. Cu mintea, omul nu ar fi reuşit niciodată să înţeleagă faptul că Dumnezeu există, fiindcă ceea ce este creat nu poate să intre în legătură cu Dumnezeu, Care este necreat, şi mai mult decât atât, este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Nici Dumnezeu Însuşi nu ar primi o asemenea mărturisire a existenţei Lui, dacă modul în care acest lucru se întâmplă ar îngrădi libertatea omului. Imediat ce iei hotărârea de a te ridica mai presus de logica minţii şi încerci să ,,gândeşti” cu inima, cu sufletul, Îl vei simţi pe Dumnezeu, fiindcă sufletul este creat de Dumnezeu ca să fie unit cu El. Atunci, lacrimi de bucurie vor curge şiroaie pe chipul tău. Liniştea îţi va inunda sufletul şi vei simţi o pace adâncă, fiindcă ai găsit ceea ce căutai, ai aflat ,,liman neînviforat”. O ,,dovadă” a existenţei Lui Dumnezeu este şi faptul că foarte mulţi oameni tineri, care au avut succese profesionale în viaţă, renunţă la toate acestea şi devin monahi. Explicaţia cea mai puerilă, venită din partea unora, ar fi că toţi aceştia şi-au pierdut minţile. Sau, din contră, există cineva care îi determină să ia această hotărâre? Şi cum se face că toţi aceştia rezistă să trăiască o viaţă întreagă ,,închişi” într-o mănăstire? Nu cumva Acelaşi ,,Cineva” îi ajută să depăşească toate greutăţile care apar?

11. Aţi cunoscut monahi care, după ce au trăit o perioadă la mănăstire, au hotărât să se întoarcă în lume? Cum se poate explica o asemenea schimbare de atitudine?

Da, cunosc 2-3 cazuri de acest fel. Nu pomenim aici pe novici, care vin la mănăstire pentru a vedea dacă li se potriveşte acest fel de vieţuire. Ceea ce este foarte interesant nu este numărul extrem de mic, de 1%, sau 5 % al celor care se reîntorc în lume, ci restul monahilor, cei care hotărăsc să rămână pentru totdeauna la mănăstire. De ce nu ne întoarcem toţi înapoi în lume? Fiindcă cei mai mulţi dintre noi vedem, aşa cum am spus, că în sufletul nostru s-a produs o schimbare, o îmbunătăţire a stării noastre duhovniceşti în relaţia cu Dumnezeu. Şi răbdăm toate greutăţile prin care Dumnezeu ne încearcă, fiindcă urmărim să urcăm pe scara virtuţilor şi al îmbunătăţirii vieţii duhovniceşti. Iar acest drum este fără de sfârşit.

Acum, ca să răspund la întrebare, de ce unii părăsesc monahismul şi se întorc în lume, pot spune că acest lucru este simplu de înțeles. Spuneam că drumul acesta al desăvârşirii este extrem de anevoios. Ţintim tot mai sus, urcuşul este continuu. În această călătorie a noastră, pe acest drum pe care l-am ales, avem, fiecare dintre noi, 3 duşmani: lumea, trupul şi diavolul. Din acestea trei, monahul se războieşte mai mult cu trupul şi cu diavolul, de vreme ce ,,lumea” este destul de departe de el. Diavolul, de vreme ce a fost creat înger bun de către Dumnezeu, avea şi posibilităţi nenumărate de a săvârşi binele. Dar a căzut şi, de atunci, este în slujba răului. Ştie cum să-şi atingă scopul, chiar dacă pentru aceasta trebuie să aştepte mult timp. El întinde mreaja înşelăciunii şi aşteaptă. Astfel, el aruncă sămânţa îndoielii în mintea monahului, şi îl face să nu priceapă de unde vin gândurile respective, să le primească, şi, în final să se abată de la drumul său. După Sfântul Ioan Scărarul, ,,monahul în mod continuu trebuie sa lupte împotriva firii care încearcă să îl supună”. Dacă nu conştientizăm foarte bine acest lucru şi ne ,,relaxăm”, suntem în pericol. Patimile acţionează asupra minţii noastre şi nu ne permit să mai gândim logic, să mai luăm deciziile corecte. Un exemplu care îmi vine acum în minte este patima beţiei. Toate patimile au acelaşi efect asupra minţii, asupra gândirii logice, doar că acţionează diferit. De exemplu, păcatul mândriei. Din moment ce ai impresia că le ştii pe toate, nimeni nu mai poate să te înveţe nimic! Imediat ce ne ,,relaxăm”, şi lăsăm o patimă să se cuibărească în sufletul nostru, suntem în primejdie, am intrat pe un drum fără întoarcere, iar căderea este iminentă.

12. Vorbiţi-ne despre religia noastră. În ce anume credeţi?

La această întrebare nu se poate răspunde pe scurt. Ar fi enorm de multe de spus şi nu cred că ne permite timpul acum. În orice caz, trebuie avut în vedere faptul că fiecare creştin ortodox nu trebuie să aibă o părere proprie despre credinţa sa, ci trebuie să urmeze tradiţia Bisericii în această privinţă. În acest fel vom evita orice fel de greşeală care ne-ar pune în pericol mântuirea.