Convorbire cu un monah ce trăieşte în pustie – Partea 3

33. Ce vor să afle de la dumneavoastră oamenii simpli care vă vizitează? Ce vă întreabă cel mai des? Vă amintiţi ceva în acest sens?

Măcar să fi fost oamenii aşa simpli, măcar să fi fost şi eu simplu. ,,Fericiţi cei săraci cu duhul”. Omul este o fiinţă foarte complexă, iar întrebările pe care ni le adresează sunt dintre cele mai diverse. Există, însă şi întrebări ,,clasice”: ,,Cum ai plecat din lume şi ai venit la mănăstire? Este greu aici? Cum să procedez cu prietena mea? Avem cutare problemă. Ce părere ai despre o anumită carte?”. Acum, în ultima perioadă, oamenii sunt interesaţi foarte mult de subiectele politice. Îmi aduc aminte de un tânăr din Cipru care, dezamăgit de o legătură pe care o avusese cu o fată, ne-a vizitat, exprimându-şi dorinţa de a se izola o perioadă pentru a putea să gândească în linişte la problema pe care o avea. Era ateu, după cum mi-a mărturisit, şi adusese cu el cartea lui Richard Dawkins, ,,The God Delusion”. Am răsfoit cartea împreună cu el, fiindcă m-a rugat acest lucru, şi am stat de vorbă câteva ore bune. M-am rugat foarte mult pentru el. În anul următor a venit din nou, şi, când am vrut să îi spun ceva în legătură cu existenţa Lui Dumnezeu, mi-a ,,tăiat-o” scurt: ,,Haide, părinte, nu îmi mai spune lucruri din acestea, nu mai am nevoie, acum sunt creştin ortodox, acum cred!”. Slavă Ţie, Doamne!

Mulţi dintre cei care vin ne povestesc ce i-a făcut să creadă în Dumnezeu, adică momentul acela ,,0” din viaţa fiecăruia dintre noi.

34. Poate fi o experienţă de viaţă benefică pentru cineva ca să vină să vă viziteze? Ce va lua cu el atunci când se întoarce în ,,lume”?

Nu sunt chiar de acord cu acest punct de vedere. Cred că este mult mai important să fii sincer în căutările tale, să vrei să descoperi adevărul, chiar dacă acest lucru presupune să renunţi la ideile tale, să descoperi altceva faţă de ceea ce doreai tu. Cineva care vine pentru prima dată la Sfântul Munte, cred că s-ar folosi foarte mult dacă ar vizita o veche mănăstire care are viaţă bisericească neîntreruptă timp de 1000 de ani, unde poată să vadă diferite monumente ale arhitecturii şi culturii bizantine. Cei care vin în mod constant sunt ,,de-ai noştri”, adică sunt oameni care au viaţă duhovnicească şi care ştiu foarte bine de ce vin. Folosul duhovnicesc pe care îl dobândesc doar ei înşişi îl cunosc. Însă, revin şi spun că oamenii aceştia vin cu inima deschisă, dornici să schimbe ceva în viaţa lor, ei nu sunt simpli excursionişti. Nici aici nu întâlneşti numai trandafiri, mai sunt şi spini, însă albina (omul sincer) ştie să adune polen şi să facă miere şi din florile care cresc între spini…

35. Vedem, de foarte multe ori, că Biserica este acuzată că deţine averi imense şi nu ajută pe oamenii care au nevoie, că păstrează ,,bunurile materiale” pentru ea. Se spune, de asemenea că ajutoarele sub formă de alimente ori bunuri absolut necesare nu îl ajută în mod real pe omul care are nevoie, şi mulţi preoţi sunt de acord cu acest lucru. Care este părerea dumneavoastră? Cum pot Biserica şi clericii să vină mai bine în sprijinul omului aflat în dificultate? Este nevoie de vreo schimbare în acest sens?

În mod sigur Biserica deţine o avere apreciabilă, de altfel, ca instituţie, are o vechime de peste 2000 de ani. Este de dorit, însă, să fim cu băgare de seamă de unde obţinem aceste informaţii şi ce scop au cei care le furnizează. Este o chestiune foarte delicată. Nici nu voi încerca să apăr anumite luări de poziţie ale conducătorilor noştri bisericeşti. Aş vrea să spun doar că, cu cât scade nivelul duhovnicesc al oamenilor, în general, şi devenim din ce în ce mai materialişti, aşa cum se întâmplă în zilele noastre, la fel scade şi nivelul duhovnicesc al conducătorilor bisericeşti, fiindcă şi aceştia sunt aleşi dintre noi, din societatea din care facem parte cu toţii.

S-a tot vorbit în ultima perioadă de ,,cazul Vatoped”. Toate televiziunile s-au raliat pentru a răsturna guvernul Karamanlís, fiindcă avea o politică pro-rusă, iar actorii politici din Grecia doreau o apropiere mai mare de Uniunea Europeană. Aşa că s-au înţeles cu toţii să-l arate cu degetul pe stareţul Efrem, să discrediteze Mănăstirea Vatoped şi, în principiu, Biserica. Rezultatul? Stareţul Efrem a fost întemniţat, în timp ce alţi politicieni sunt liberi, oameni care au făcut foarte mult rău acestei ţări. Trebuie să învăţăm să gândim noi înşine, să nu aşteptăm ca presa şi televiziunile să ne spună cum să gândim şi ce să facem. Să ne informăm mai bine cu privire la activitatea pe care Mănăstirea Vatoped o desfăşoară, câte guri hrăneşte zilnic, câţi oameni ajută, şi apoi să vorbim. Problema nu este că Biserica trebuie să se schimbe, trebuie să-şi extindă activitatea socială, sau să ofere mai multe porţii de mâncare celor nevoiaşi. Statul nu se întreţine din milostenia unora şi a altora. Noi, oamenii, trebuie să ne schimbăm, şi să punem umărul la rezolvarea tuturor problemelor pe care ţara noastră le întâmpină. Să exploatăm în folosul nostru resursele subterane, soarele, marea, să devenim un Stat independent. Şi, în primul rând, trebuie să începem prin a numi la conducerea ţării un guvern capabil şi independent, fidel politicii acestei ţări, şi nu intereselor venite din afară. La acest capitol Biserica poate să ajute foarte mult, prin sprijinirea intereselor comune ale acestui popor creştin-ortodox, pentru a nu ne pierde în lupte intestine şi certuri care nu folosesc nimănui. Fostul Arhiepiscop, Hristódoulos, a fost un conducător capabil, a reuşit să-i unească pe greci, să-i facă pe tineri să vină la biserică. Poate că a şi deranjat pe unii care nu vor binele acestei ţări…

36. Ce înseamnă filantropia? De multe ori, făcând milostenie, filantropie, îl ,,obligăm” pe semenul nostru care se află în dificultate, să-şi piardă demnitatea. Aşadar, vorbim de demnitate sau de înfruntarea egală a omului de către om?

Conform Evangheliei, milostenia înseamnă ,,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”(Matei 6,3). Nu doar că nu trebuie să îşi piardă demnitatea cel care primeşte ajutor (milostenie), ci, mai mult, trebuie să facem tot posibilul ca să nu ştie de unde a venit ajutorul. Un exemplu care îmi vine în minte acum este Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, care mergea pe ascuns, noaptea, şi lăsa o pungă plină cu bani la uşa celui care avea nevoie, iar apoi se făcea nevăzut. Când a făcut a treia oară acest lucru, omul respectiv l-a pândit şi, astfel, a aflat cine îi lăsa bani la uşă pentru a-l ajuta.

A face milostenie nu înseamnă a oferi doar bunuri materiale. Poate să însemne şi să împărţim timpul nostru cu cineva care are nevoie de acest lucru. Poate să fie şi un cuvânt de încurajare spus cuiva atunci când are nevoie. În principiu, este acel efort pe care îl facem pentru uşurarea cuiva aflat pe patul suferinţei, sau întemniţat etc. Uneori poate să însemne şi un simplu zâmbet. Sau o dovadă de dragoste creştină. Acest lucru trebuie făcut mereu în ascuns, altfel, ne cuprinde mândria, şi tot folosul nostru duhovnicesc se va pierde.

37. Auzim despre foarte multe întâmplări în care sunt implicaţi preoţi şi mitropoliţi care fură bani de la ,,cutia milei” şi îşi construiesc vile etc. Despre mănăstiri auzim cum că unii monahi ,,trăiesc” cu monahii, şi multe altele. Cum comentaţi aceste acuzaţii?

Dintre cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, unul a fost iubitor de argint şi rău intenţionat. Dintre 100, 200 de episcopi, să nu existe 20, 30, 50 – nu ştiu dacă există – care, de asemenea, să nu cadă pradă iubirii de arginţi? Nu este imposibil. Unii dintre cei care se găsesc în astfel de funcţii înalte au altceva notat în ,,agenda” lor de lucru, urmăresc alte interese, străine Bisericii, dar şi ţării. Nu o să spun mai multe, dar există, din păcate, şi astfel de oameni.

Cealaltă temă, a relaţiilor dintre monahi, este problema lor. Dumnezeu o să-i judece. Putem aminti, aşa, ca să ştim, că aceste lucruri se întâmplă, în principal, acolo unde există mănăstiri mixte, şi de monahi, şi de monahii, şi singurul loc unde ştiu că există este în Italia, şi aparţine Bisericii Romano-Catolice. Există aşadar şi aceste cazuri, dar nu se întâmplă între zidurile mănăstirii şi cu ştirea celorlalţi, ca şi cum ar fi ceva normal. Aşa cum am spus, sunt excepţii iar Dumnezeu o să-i judece pentru faptele lor.

38. Oamenii îşi pierd încrederea, din ce în ce mai mult, în instituţii, şi au propria lor credinţă, nu mai apelează la nimeni, stau închişi în case etc. Au o relaţie ,,directă” cu Dumnezeu, care ,,se ascunde” adânc în sufletul lor, nu mai au nevoie de ,,intermediari”. Care este părerea dumneavoastră?

Cred că aceasta este o soluţie de nevoie. În spatele ei se ascunde, însă, şi o formă de mândrie iar acest lucru este de condamnat. Trebuie să-l judec eu pe preot? Nu am spus că Dumnezeu ne va judeca pe toţi? Eu sunt mai bun decât el? El fură din ,,cutia milei”, eu fur din averea Statului, de exemplu. Suntem neîndurători cu ceilalţi, dar cu noi înşine suntem foarte permisivi. Cineva care este deranjat de atitudinea unor preoţi ori mitropoliţi nu trebuie să renunţe de a mai merge la biserică. Nu trebuie să piardă contactul cu Biserica. Dacă o anumită biserică nu te ,,odihneşte”, caută alta care să îţi placă. Caută şi un preot care să te ajute în acest sens. Nu se poate să le avem pe toate ,,pe tavă”…Un preot ni se pare bun, dar aflăm că fură de la ,,cutia milei”, altul este prea sever, altul este prea blând…Ce să mai zicem şi noi…? Fiecare să aleagă ceea ce i se potriveşte.

Să ai o relaţie ,,personală” cu Dumnezeu este un lucru vătămător chiar şi pentru monahi, ce să mai spunem de oamenii din lume? Este o dovadă a mândriei noastre. În mănăstire, când vedem că un monah începe să alunece pe o cale greşită, îl ajutăm, nu îl lăsăm să persiste în greşeala lui. Avem cazul unui monah în urmă cu 50-60 de ani care se apucase să citească cărţi esoterice! ,,Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade. Izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor”(Pildele lui Solomon 11,14).

39. Am auzit, de asemenea, că unii oameni vin la Sfântul Munte în speranţa că se va întâmpla vreo minune în viaţa lor. Credeţi în astfel de minuni? Se întâmplă astfel de minuni? Şi dacă da, ce trebuie să facă cineva ca să aibă parte de o minune în viaţa lui?

Da, am auzit şi eu, mi s-a spus, de pildă, că părintele X vindecă doar cu cuvântul său. Răspunsul meu a fost:,,Nu mă interesează acest lucru. Mă interesează să-ţi vezi păcatele tale şi să le îndrepţi”.

Doar credinţa contează. Asta cred eu. Consider că credinţa are mare putere. În acest sens, da, se întâmplă minuni. Se vindecă oamenii de cancer, dobândesc prunci atunci când nu mai aveau nici o speranţă, candelele se mişcă, şi multe astfel de minuni exterioare pe care le vedem, se întâmplă. Le numesc exterioare pentru că acestea cad sub incidenţa simţurilor exterioare, şi sunt luate în seamă şi de către cei sceptici. Există, însă, şi celelalte minuni, care sunt tainice. Se întâmplă în lăuntrul nostru. Acestea nu pot fi probate, însă. Trebuie să crezi ca să le înţelegi. Cei sceptici nu vor înţelege nimic. Sunt mărgăritare care nu trebuie aruncate în noroiul necredinţei. Omul, singur, nu poate să facă minuni. Nu poate, adică, să schimbe legile firii, ale creaţiei. Acest lucru îl poate face numai Dumnezeu, uneori prin intermediul unui om, care nu trebuie să fie neapărat sfânt. În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a folosit şi de un dobitoc, de un măgar, ca să facă o minune faţă de Varlaam! În privinţa aceasta, Mântuitorul spune foarte limpede:,,Iar Iisus răspunzând, le-a zis: Adevăr grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa”(Matei 21,21). Ne lipseşte credinţa, însă.

40. Este greu să găseşti duhovnicul potrivit? Care sunt criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul, şi cum poate, un astfel de duhovnic să schimbe viaţa unui om? Am auzit de foarte multe ori familii care i-au acuzat pe duhovnici că nu au dat sfaturi bune copiilor lor, atunci când aceştia aveau nevoie mai mult, mai ales când unii dintre aceştia au vrut să aleagă calea monahală. De aici tragem concluzia că este greu să găseşti un duhovnic bun.

Da, este destul de greu să găseşti un duhovnic bun. Pe de altă parte, este foarte uşor să nu vrei să găseşti duhovnicul potrivit, ca să ai mai multă ,,libertate” de acţiune. Cu alte cuvinte, omul vrea să fie de capul lui, să ia el deciziile. Omul îşi doreşte ,,libertate”, dar, adevărata libertate o reprezintă eliberarea de patimi.

Problema monahismului este între om şi Dumnezeu, nimeni altcineva nu trebuie să intervină. Duhovnicul nu trebuie să-l influenţeze pe un tânăr ca să devină monah. Însă, dacă un duhovnic vede o oarecare înclinaţie a cuiva către viaţa monahală, poate să-i spună câte ceva în acest, sens, fără să încerce să-l convingă, însă. Nu trebuie să-i spună lucruri care nu există în realitate, fiindcă, acela, după ce se călugăreşte va descoperi că realitatea nu este aşa cum i-a prezentat-o duhovnicul. Trebuie multă atenţie. Din păcate, familiile care duc o viaţă lumească, într-adevăr, este firesc (pentru ei) să îi acuze pe duhovnici că ,,au pierdut” copilul din cauza lor. Părinţii, să mai lase şi câte-un tânăr să plece la mănăstire! Decât 4 oameni din 1000 aleg viaţa monahală. Ce înseamnă acest procent nesemnificativ? Acel om, acel tânăr va deveni un om foarte bun. Din păcate, mulţi părinţi iau foarte ,,personal” această plecare a copilului lor la mănăstire, ca şi cum le-a întors spatele şi a plecat. Lucrurile nu stau, însă, tocmai aşa.

41. Întrebare:,,Cu cât de îndepărtezi de lume, cu atât te apropii mai mult de Dumnezeu”, este o frază pe care o auzim foarte des rostită de monahi. Explicaţi-ne, dacă vreţi, semnificaţia ei.

Această frază exprimă, într-adevăr, un mare adevăr. Aici ţin să atrag atenţia asupra sensului cuvântului ,,îndepărtare”. Îndepărtarea nu trebuie să fie neapărat fizică, ci poate să fie doar la nivelul minţii şi al inimii. Cineva poate să plece la mănăstire, dar gândurile lui să fie tot la ceea ce a lăsat în urmă, şi, astfel, să nu fie deloc cu mintea la Dumnezeu. Care mai este folosul duhovnicesc, în acest caz? Există şi lucruri care ne îndepărtează de Dumnezeu, cum ar fi grija exagerată faţă de nevoile noastre, consumismul, casele şi maşinile scumpe, haine scumpe şi la modă, şi multe altele. Aşa este lumea astăzi, din păcate. Dar familia creştină nu trebuie să trăiască după regulile acestei lumi, ci trebuie să fie imagine a Bisericii Lui Hristos. Creştinul ortodox nu trebuie să se supună moravurilor acestei lumi. Creştinul nici nu face parte din această lume, el este trecător prin această lume. Destinaţia lui finală este Împărăţia Cerurilor.

42. Vorbiţi-ne despre moarte, ca eveniment firesc în viaţa omului, şi despre faptul că unii oamenii ies mai greu din această viaţă iar alţii, foarte uşor. Există vreo explicaţie asupra faptului că unii oameni mor de tineri, iar alţii la adânci bătrâneţi? Se spune că pe cei care mor tineri, Dumnezeu îi face îngeri care stau în preajma sa.

Cu cât ştiinţa avansează mai mult, cu atât înţelegem cât de puţine lucruri cunoaştem, deşi încercăm să învăţăm cât mai multe. De exemplu, fizica cuantică a dovedit faptul că nu vom putea prevedea niciodată în mod determinant locul unui atom. Este dincolo de înţelegerea umană faptul că un atom poate să treacă în acelaşi timp prin două conducte. În sfârşit…Suntem fiinţe limitate într-un univers infinit, creaţie a Dumnezeului Atotputernic. Cum să încapă în percepţia noastră tridimensională, supusă timpului fizic, o realitate care nu se supune nici spaţiului şi nici timpului? Moartea, aceasta este: eliberarea noastră de sub ,,tirania” timpului. În ceea ce priveşte situaţia în care se găseşte omul pe pământ, lucrurile sunt mai complicate. Fiindcă Dumnezeu a dat libertate deplină omului, şi nu vrea să intervină (cu puţine excepţii), noi, oamenii, nu facem deloc ceea ce trebuie. Noi suntem de vină pentru războaiele care există, pentru boli, chiar şi pentru moarte, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură. Un exemplu: o femeie însărcinată fumează, iar copilul care se va naşte, se naşte bolnav. Apoi, femeia respectivă dă vina pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a spus, oare, să fumeze? Nu, Dumnezeu i-a dat libertate deplină, seceră acum ceea ce ai semănat!

Cât priveşte cealaltă întrebare, nu are mare importanţă când anume moare un om, fiindcă, în final, timpul acesta nu are valoare la Dumnezeu. Ce mai contează 30 sau 120 de ani în comparaţie cu infinitul? Nu contează decât sufletul tău şi unde ai reuşit să ajungi duhovniceşte atâta timp cât te-ai aflat în arena acestei vieţi. Atât. Să dăm şi un exemplu în acest sens. Un om virtuos moare în chinuri fizice cumplite, iar un păcătos moare ,,liniştit”. Este, cumva, Dumnezeu nedrept? Dacă, prin acest mod, încearcă să şteargă şi ultima greşeală a celui virtuos ? Şi, dacă vrea să răsplătească poate singura virtute a celui păcătos? Să facem noi ceea ce trebuie şi ceea ce putem ca să ne păstrăm şi trupul şi sufletul curate, şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să hotărască când e mai bine să ieşim din această lume. Vedem, de altfel, că nu există o regulă, o ordine după care mor oamenii. Unii au grijă în mod excesiv de ce mâncare consumă şi mor de tineri, alţii mănâncă orice şi trăiesc foarte mulţi ani. ,,Plecarea” omului în lumea cealaltă doar Dumnezeu o ştie. Să îl lăsăm pe El să hotărască, iar noi să ne ocupăm de ale noastre.

Dumnezeu nu are nevoie de nimeni ca să îi stea alături. Nici măcar ,,îngeraşi”. Alta e firea îngerilor, alta e firea oamenilor. Să nu le confundăm. Pur şi simplu, atunci le este dat să moară, atunci consideră Dumnezeu că este cel mai bine pentru sufletele lor.

43. Oamenii care ,,pleacă” din această lume îi ,,urmăresc”, de acolo de sus, pe toţi dragi ai lor, şi îi pot apăra, cumva? Există legătură directă între cele două lumi, a celor vii, şi a celor adormiţi? Ce ne puteţi spune?

Am auzit şi eu 2 istorisiri, de la persoane diferite, care mi-au mărturisit că şi-au salvat viaţa în ultima clipă de la un accident, fiindcă, în ultima clipă, au auzit vocea mamei lor, care i-a avertizat. Da, consider că toţi care pleacă din această lume ,,pregătiţi” (din punct de vedere duhovnicesc) pentru viaţa de dincolo, au capacitatea, cu voia Lui Dumnezeu, să îşi ajute rudele sau apropiaţii care sunt în viaţă. Legătura dintre cei morţi şi cei vii este bazată pe o tradiţie veche a Bisericii noastre. Cunoaştem că Biserica se împarte în Biserica Luptătoare (cei vii), şi Biserica Triumfătoare (cei adormiţi). De aceea facem parastase, aprindem lumânări, ori facem milostenie pentru odihna sufletelor celor adormiţi. În acest fel, le trimitem câte-un ,,cadou”. Legătura dintre cei vii şi cei morţi a fost dovedită, de-a lungul timpului, şi de numeroasele cazuri ale oamenilor care au murit dar s-au întors în trup după câteva minute, şi povestesc ceea ce au văzut ,,dincolo”.

44. Cei adormiţi comunică cu cei care sunt în viaţă, şi li se arată în vreun fel, cum ar fi, să spunem, în vis?

În privinţa viselor de tot felul, Biserica este foarte rezervată. Nu fiindcă este imposibil ca cineva să comunice cu cei adormiţi în acest mod, ci fiindcă se întâmplă foarte rar acest lucru. De foarte multe ori, aceste legături cu cei adormiţi, se întâmplă prin intermediul duhurilor necurate, şi sunt practicate de aşa numiţii ,,medium”. Trebuie să fim foarte atenţi în privinţa asta. Este mai bine să ne ostenim mai mult şi să avem o legătură permanentă cu Dumnezeu, şi să avem răbdare, iar când Dumnezeu va hotărî ca a sosit timpul să mergem ,,dincolo”, atunci o să-i revedem pe toţi ceilalţi dragi ai noştri.

45. Există îngeri păzitori? Cum intervin aceştia în viaţa omului?

Conform învăţăturii creştine, fiecare om care este botezat creştin ortodox primeşte un înger (duh) bun care îl va însoţi pe tot timpul vieţii. Dar şi ceilalţi oameni primesc ajutor de la îngeri, nu doar creştinii. Ajutorul pe care îngerii îl oferă oamenilor este duhovnicesc, îl simţim sub forma unui gând trecător într-un moment de cumpănă în care trebuie să luăm o decizie. Este acea voce (gând) interioară care ne spune ce trebuie să facem. Uneori, ajutorul lor depăşeşte legea firii, atunci când ,,se întâmplă” să scăpăm ca prin miracol dintr-un accident iminent, de exemplu.

46. Cum vă imaginaţi viaţa de după moarte? Se întâlnesc la un loc oamenii care s-au cunoscut în această viaţă şi au din nou legături între ei, aşa cum aveau atunci când trăiau? Despre reincarnare ce aţi avea de spus? Se spune că aceleaşi suflete vor primi alte trupuri, cu altă înfăţişare, cu diferenţe de la o reincarnare la alta.

Încerc să nu mă gândesc la viaţa de apoi, fiindcă risc să o compar cu viaţa pe care o trăim aici, în lumea noastră tridimensională limitată. Pot spune, însă, că lumea noastră este un mic univers, o ,,cutiuţă” în mâinile Lui Dumnezeu, şi că ceea ce noi numim legi fizice, au şi un nivel mai profund, mai adânc de funcţionare, acolo unde ,,intervin” şi ceilalţi: îngeri, diavoli, suflete etc.

Cred cu tărie că, dacă vom avea grijă de viaţa noastră duhovnicească, şi ne vom pregăti aşa cum trebuie pentru viaţa de apoi, nu doar că vom întâlni acolo oameni pe care i-am cunoscut în viaţa aceasta – dar şi oameni pe care nu i-am întâlnit – dar vom vedea şi alte făpturi total diferite faţă de noi. Sfinţii Părinţi le-au numit: Îngeri, Arhangheli, Începătorii, Puteri, Tronuri, Domnii, Stăpânii, Heruvimi şi Serafimi. Nu cred că ne vom plictisi acolo, o sa avem ce vedea! Numai cu Platon dacă încep să discut, vom avea nevoie de 500 de ani ca să terminăm ce avem de zis! Vai de noi, însă, dacă nu suntem pregătiţi, atunci când ne vine rândul să plecăm din această lume…

Despre reincarnare nu pot spune nimic, pentru că nu am nici o informaţie care să susţină existenţa acestui lucru. Singurul lucru pe care îl ştiu este că avem suflet nemuritor. Nu ştiu nimic altceva despre alte dimensiuni temporale. Ştiu că toate acestea sunt doar ipoteze, doar teorii fără acoperire.

47. Ce se întâmplă cu sufletul omului în final? Nu ,,moare” niciodată? Călătoreşte în infinit? Evoluează?

Da, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sufletul, eliberat de păcat, evoluează continuu în sensul apropierii de Dumnezeu, fără să poată niciodată – cum e lesne de înţeles – să ajungă să înţeleagă natura (firea) Lui Dumnezeu. Nu ştim dacă această apropiere este fizică, pentru că nu ştim dacă în viaţa viitoare există timp şi spaţiu, la fel ca în lumea aceasta.

Platon, în lucrarea sa Republica, dovedeşte faptul că sufletul omului este nemuritor. Nu încearcă să dovedească existenţa lui, ci veşnicia lui, arătând că este într-o continuă mişcare. Arată că sufletul nu este perisabil, nu există nimic care să-l macine, aşa cum rugina distruge fierul, sau cum trupul este supus îmbătrânirii.

48. Animalele nu au suflet? Sacrificăm animalele pentru ca să supravieţuiască oamenii. În acest fel, natura şi religia nu sunt în opoziţie?

Nu cunosc să existe vreo dovadă de existenţă a sufletului la animale. Sfânta Scriptură spune că ,,sufletul lor este sângele lor”, şi sângele trebuie să se întoarcă în pământ. Nu spune că trebuie să se întoarcă în cer, ci în pământ, aşadar, nu este nemuritor.

Nu sacrificăm animale ca să supravieţuim, ci din pricina lăcomiei noastre. Omul trăieşte foarte bine şi fără să mănânce carne, şi este chiar mai sănătos! Creaţia şi religia nu vin în opoziţie deloc. Chiar şi teoria darwinistă – cu care nu sunt de acord – spune că trebuie să consumăm carne animală, fiindcă omul ar fi dintr-o rasă superioară, şi este firesc ca cel mai puternic să îl mănânce pe cel mai slab. Din punct de vedere al religiei, acum, trebuie să ştim că omul a fost creat să se hrănească cu vegetale. Dumnezeu i-a dat poruncă lui Adam să mănânce doar fructe şi seminţe. Mai târziu, după Potop, îi spune lui Noe că poate să mănânce şi carne. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să mâncăm doar carne, aşa cum a ajuns să procedeze omul contemporan! Tot timpul trebuie să judecăm cu dreaptă socotinţă. Unde să găsim atâtea animale pentru consum? Într-o bună zi o să rămânem şi fără acestea.

49. Vorbiţi-ne despre viitor, despre ceea ce se poate întâmpla în viitor. Ce mai poate aştepta omenirea de aici încolo, şi, în special, Grecia şi locuitorii ei? Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră care să ne vorbească şi pe care să-i ascultăm cu mare atenţie.

A trecut vremea când oamenii mai ascultau de cineva. Nu doar eu, neînsemnatul, dar nici oameni de seamă, nu mai au ce să spună ca să ajute pe ceilalţi. Fiindcă omul s-a schimbata foarte mult. Tehnologia aceasta nouă a pătruns aşa de mult în viaţa omului, şi a făcut aşa de mult rău, că el nu mai ascultă de nimeni. Din pricina volumului imens de informaţie care circulă zilnic şi la care oamenii au oricând acces, avem impresia că le cunoaştem pe toate. Ceea ce ne rămâne de făcut este să facem faptele cele bune, despre care Hristos spune:,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5,16). Vedeţi? Nu a spus:,,…aşa încât să audă cuvintele voastre cele frumoase”. Fapte, aşadar, nu vorbe. Cred că fiecare poate să ajute pe ceilalţi, dacă se ajută pe sine, dacă ,,urcă” duhovniceşte. Atunci , exemplul său va fi urmat şi de ceilalţi din jurul său. Atunci poate să vină cineva şi să îl întrebe:,,Cum ai reuşit aceasta?”. Doar atunci poţi să îi spui câte ceva ca să îl ajuţi duhovniceşte. Altfel, îţi pierzi timpul degeaba.

Situaţia actuală din Grecia era previzibilă, nu se datorează unor greşeli recente. Este un punct de cotitură, iar mulţi ,,s-au trezit”, au înţeles lucrul acesta:,,Cum, aceştia ne-au condus atâţia ani?”. Din păcate, nu toţi spun aşa. Foarte mulţi continuă să-şi ducă viaţa ca şi mai înainte: televizor, meciuri de fotbal, într-un cuvânt, DISTRACŢIE, adică împrăştierea minţii. Câtă vreme au o bucată de pâine, un fotoliu, şi un ecran la care să se uite, nimeni şi nimic nu îi poate mişca din starea lor de letargie duhovnicească. Dacă sunt lipsiţi de toate acestea, atunci se trezesc ca să revendice, nu libertatea lor pe care şi-au pierdut-o, ci obiectul care îi menţinea în starea de somnolenţă, în lumea lor. Cei care conduc această lume nu dorm, însă. Aceştia îi hipnotizează pe oameni prin discursurile lor şi le adoarme conştiinţa. Au un plan de îndeplinit, un plan comun pentru toată lumea. De sute de ani se întâmplă acest lucru. ,,Planul” pentru Grecia începe cu 1821, poate chiar mai devreme. Cu cât îi vom lăsa, aceştia vor înainta cu planurile lor. Scopul lor este înrobirea tuturor: înrobirea Minţii. Cel care vrea să se elibereze definitiv – adică, să se elibereze de patimi, iar prin exemplul său să ajute şi pe ceilalţi – nu se teme de ei. Ce-i pot face? Cel mult, îl vor ,,ajuta” să ajungă mai devreme acolo unde el, oricum abia aşteaptă să ajungă: în veşnicie. Însă, dacă cei care se vor elibera de sclavia pe care ei o impun, se va ajunge la critical mass, aşa cum zic ei, iar atunci nu vor mai putea să ne facă nimic. Fiindcă sunt puţini iar noi suntem mulţi.