Cugetări duhovnicești 6

Duminica Samarinencii 1985

Când vom avea mintea deșteaptă, după cum spune la pavecerniță: minte deșteaptă, cuget curat, inimă trează – să o ia repede înaintea mintea deșteaptă, mintea trează, să nu se lenevească, să alerge către Dumnezeu, să aibă multă dragoste, să aibă multă adorare față de Dumnezeu. Căci Hristos vrea să Îl iubim foarte mult, să Îl adorăm cu toată ființa noastră, mintea să nu ne fie nici la copii, nici la familie, nici la alte felurite lucruri care ne supără etc. Dorește adică să ne îngrijim doar de Dumnezeu, de cum să Îl adorăm, de cum să Îi facem daruri, de cum să Îi împlinim poruncile, de cum să fim sinceri, să nu fim căldicei, să avem putința să Îl iubim pe Dumnezeu.

Samarineanca avea bunăvoință și de aceea a învrednicit-o Dumnezeu să Îl vadă pe Hristos, avea voință, dar nu găsea lumină, nu găsea om care să o lumineze. Harismele acestea le avea în sufletul ei și apoi, pentru că avea voirea cea bună, L-a găsit pe Hristos, o aștepta acolo și ea i-a cerut apa cea vie etc. Rugăciunea noastră să nu fie călduță, să nu fie nelucrătoare. Ce vrea Dumnezeu, aceea să facem. Acum a venit ceasul, de pildă, să ne facem rugăciunea, atunci să ne facem rugăciunea. Acum a venit ceasul să petrecem în isihie, să o facem. A venit ceasul să facem voia lui Dumnezeu, rucodelia, să ne facem rucodelia, căci munca este legată de rugăciunea, și apoi vine bucuria, vine lumina, astfel vine în sufletul nostru o lumină cerească. Și vine trezvia. Omul se vede pe sine și nu se uită-n dreapta, nici în stânga, să vadă cine e de vină, ce face și ce nu face, nimic, nimic, doar pe sine, caută adică să I se facă bineplăcut lui Dumnezeu, se îngrijește ce cuvinte să Îi spună.

Hristosul nostru vrea să Îi vorbim, nu să Îi spunem un sec Doamne, Iisusr Hristoase, miluiește-mă, vrea să Îi vorbim, să Îi cerem să ne mântuiască. Știu o fată, mi-a dat telefon acum câteva zile și mi-a spus că anul trecut era țintuită la pat. Nu se putea întoarce nici pe-o parte, nici pe alta, căci suferise atac cerebral. Dar nu își lăsa rugăciunea ei, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Și Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-mă! La cap nu pățise nimic. Și i s-a înfățișat Preasfânta atât de strălucitoare, atât de frumoasă, atât de minunată, era o înfățișare pe care nu și-o poate închipui cineva, și în spatele ei tagmă de îngeri. Avea un acoperământ care acoperea toată lumea și îi spune sărmanei bolnave: – Ce vrei să îți fac?, iar aceasta îi răspunde: –Doresc să mă pot întoarce de pe o parte pe alta, pentru că sunt paralizată și mi-a obosit spatele. Și mai vreau să mă mântuiesc, mântuirea mea o vreau. – Acestea ți le voi da, dar să faci ce îți voi spune: să mă strigi, căci eu vreau să mă strigați. Așadar, Preasfintei noastre să îi vorbim, să îi spunem cuvinte, să îi zicem una-alta. Vreau să mă strigi, i-a spus. Acestea le voi împlini. Odaia ei a fost de-a dreptul inundată de mireasmă și o asemenea lumină era în casa ei, încât strălucea fețișoara fetei, atât de mult har primea și apoi a început să poată să se ridice pe-o parte și pe alta și se întorcea de pe o parte pe alta.

De aceea Hristosul nostru dorește să Îl strigăm, vrea să Îl cerem. El este iubitul nostru. Hristos vrea să Îi dăruim Lui toată dragostea noastră și apoi El le va rândui pe toate pentru noi…

… Ați văzut atunci când Părintele duhovnicesc ne arată puțină dragoste cât de puternic simțim în noi o schimbare și o unire. Mirele Hristos dăruiește această unire. Și apoi nu Se mai poate opri. De aceea Părinții spuneau, atunci, oprește, Hristoase, valurile Harului Tău!, nu puteau să cuprindă taina acestui gust, mierea Harului, bunamireasmă a Harului, Dumnezeiasca fericire, Dumnezeiasca strălucire, Lumina nezidită, și omul, dacă se află neîncetat în rugăciune, vede o lumină în sufletul lui, vede o strălucire, o măreție, îi vin lacrimi de belșug, și aceste lacrimi sunt atât de dulci, atât de gustoase, încât nu poți să simți ceva mai bun, chiar și de ai mânca mâncarea cea mai bună, adică simți saț, un sațiu pe care mintea noastră nu îl poate concepe.

Odată, era mare foamete. Atunci la foametea din timpul ocupației și toată Săptămâna Mare am avut mare lipsă. Aveam o datorie, pe care trebuia să o dau până de Paști, aveam poruncă să o dau. Și eu acum făceam mare economie, ca să o dau și toată Săptămâna Mare am mâncat puțină pâinică, 50 de drame de pâine, pentru că nici pâine nu puteam să îmi cumpăr, și înmuiam pâinea în apă și o mâncam, nu aveam nimic altceva.

Ei! Când ne-am dus la biserică, atunci în Sâmbăta Mare – duhovnicul meu citea de la ora opt Sfinții Apostoli, așa cum fac în Sfântul Munte, și vreau să vă spun că din lipsă, ce face Dumnezeu!, pentru marea sărăcie, cum ajută Dumnezeu!, nu pentru că aș fi avut eu vreo valoare, ci ca să îmi arate cât de puternic este El și cât trebuie să Îl adorăm. A venit și Sâmbăta Mare și m-am dus la ora 8 la biserică, ei!, m-am așezat într-un colțișor și trăgeam la metanier, toți în jur țineau lumânări, iar eu nu aveam nimic, nici o lumânărică, nimic. Acum, cum să mă duc la Veniți de luați Lumină?, căci nu aveam lumânare. Îmi spun: Hristoase al meu, dacă Tu vrei să Îți țin și lumânare, dacă Tu vrei asta, atunci să fie binecuvântat, iar dacă nu vrei, să n-am nici lumânare!

Ei!, acolo Îi vorbeam lui Hristos, îi spuneam nemulțumirile mele, îi spuneam durerea mea, iar după ce a început slujba, fără să-mi dau seama, am leșinat, se părea de parcă se deschiseseră toate radio-urile din lume și se spunea: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul și tot restul Evangheliei pascală și acum cât timp am fost leșinată ascultând Evanghelia nu mai știu. M-au scos afară, ca să îmi revin, dar mie aceste cuvinte mi s-au întipărit în suflet. Îmi răsuna în urechi acest glas frumos în timpul întregii slujbe de Paști și aceste cuvinte îmi aduceau un sațiu, ca atunci când mănânci peste măsură și nu poți să stai în picioare de sătul ce ești, întocmai așa mă simțeam eu, și apoi mi-a venit gândul: și Părinții în pustie care nu mănâncă și nu gustă nimic, acest sațiu îl simt, așa, un glas îmi spunea aceasta și nu pot să vă spun: și cuvinte negrăite în sufletul meu și negrăită bunămireasmă și negrăită gustare, ca și cum aș fi mâncat toată mierea din lume, toate dulciurile din lume și aș fi prins puteri. Deși în Săptămâna Mare mă epuizasem din pricina nemâncării și a lipsei, acum am prins mari puteri, și în timp ce mă duceam să sărut icoana Învierii și Evanghelia, duhovnicul m-a înțeles și mi-a spus: Hristos a înviat! și prin Hristos a înviat! mai mult a crescut acest lucru în sufletul meu, mai mult a venit și s-a întins mai mult această bogăție în sufletul meu. Și plec, îi las înainte de terminarea slujbei în biserică și mă duc acasă, ca să nu pierd această măreție. M-am dus acasă. Nu vroiam să mănânc nimic, da’ nimic-nimic. Nici apă, nici pâine, da’ nimic-nimic nu vroiam. Îmi zice verișoară-mea – stătea dincolo de drum. Vino, îmi zice, am făcut pátsas^[1], vino să mănânci, n-ai luat nimic în gură. Eu, acum, cum să îi spun că mâncasem? Nu i-am spus nimic. M-am dus să iau o lingură, dar nu se ducea pe gât, iar la prânz m-a chemat la masă cumătra mea, căreia i-am botezat doi copii. Era foarte bogată. Și până la prânz nu am mâncat nimic. Îmi ziceam: Cum mă voi duce acum la această casă? Era acolo lume duhovnicească. Îmi zic: Mă vor întreba una-alta. Eu alta voiam acum, voiam să găsesc om căruia să îi spun măreția pe care am simțit-o înlăuntrul meu. Îmi zic: Ce face Dumnezeu cu mine? Vreau să Îl văd pe Dumnezeu!, atât de mare era acest lucru, încât spuneam: Dar ce face Dumnezeu? Cât îl îmbogățește Dumnezeu pe om! De aceea spun și eu ce spun unii că oamenii nu trăiesc doar cu hrană, ci și cu Harul lui Dumnezeu. Ei!, eu lucrul acesta, Harul lui Hristos, l-am simțit din pricina foamei și a necazului pe care îl aveam, și a lipsei, Dumnezeu mi l-a dat, ca să înțeleg ce dă Dumnezeu în vremuri de lipsuri. Și zic: cât de bine face omului înfrânarea și rugăciunea, atunci când omul se încredințează deplin lui Dumnezeu, Dumnezeu îl hrănește, Dumnezeu îl adapă, din Dumnezeu gustă, și toate aceste măreții cerești le simte sufletul omului, pe care Dumnezeu i le dă în dar. Nu ne lipsește nimic. Noi, acum, nu vrem să ne apropiem de Hristos, ca să ne dea această măreție cerească, să o gustăm, să cugetăm la ea, să Îl iubim. Noi ne îndepărtăm. El ne cheamă neîncetat, să ne dea una-alta, adică toate, bucurie, veselie, că El are ce să ne dăruiască. Dacă ne-am gândi la ce ne-a pregătit în cer, ne-am cutremura. Mintea omului nu poate să conceapă, nu poate să vadă frumusețile Raiului, nu ar mai putea trăi, dacă le-ar vedea.

Sunt înfricoșătoare, sunt uluitoare, atât de frumoase sunt și atâta veselie simte sufletul omului.

Vrea dragostea noastră, să Îl iubim. Dacă Îl iubim, ne va da toate în dar. Doar să Îi dăm Lui inima noastră. Să fie binecuvântat! Aceasta înseamnă să Îl găsească cineva pe Dumnezeu în sufletul său. Lipsurile sunt mare binecuvântare.

Locuiam într-o căsuță pe atunci, în Atena, ne avea în grijă un vlădică, Policarp, și ne-a dat o căsuță, eram niște bieți copii părăsiți, ne-am dus acolo mâhniți, ne-a dus vlădica și ne-a închiriat o casă și aceasta era o casă de vară, nu avea decât cărămizile și zăpada cădea în casă și dormeam pe două scândurele, mai aveam puțin și degeram. Au venit oamenii și ne-au scăpat – era Boboteaza. Și vreau să spun că toate aceste daruri duhovnicești mi se trag din lipsurile prin care am trecut. Acestea le face Harul lui Dumnezeu.

În timpul ocupației m-am dus să aprind căndeluța la un paraclis. Și lângă paraclis atârnau smochine peste gard. Și zic: Ajută-mă, Hristoase, să iau o smochină, doar o smochină! Și foamea te lucra, ei! te secera.

Și mă duc și tai o smochinuță și mănânc, ca să prind puteri și apoi mă simt vinovată că de ce am tăiat smochina asta. Mă duc, deci, și îi spun duhovnicului.

– Am tăiat o smochină, îi zic, dar foamea cea mare m-a împins. Îmi spune duhovnicul: Când o să ai o situație bună, vei lua 3 ocale de smochine și le vei împărți la oameni pentru smochina pe care ai furat-o. Era fructul oprit.

Eram trei și ne-am ridicat acum să mergem la Zagorá, către Pílio de est. Așadar, aveam o cunoștință acolo și mi-am zis: să mă duc, poate îmi dă puțină pâine și puțin untdelemn. Îndată ce am ajuns acolo și m-au văzut, au început să mă căineze. Vai-vai, e pe ducă Marikáki! Ajunsesem carne și os, un schelet. Aceștia, sărmanii, au adunat niște cartofi de pe-acolo, au adunat puțin uleiaș, între timp tăiau pâine (aveau pâine de casă) și am mâncat o roată de pâine în seara aceea. Cum am mâncat-o? Cum a intrat în minw? Mănâncă, îmi spuneau, cartofi fierți. Mi-au dat de toate și pe toate le mâncam. Nu mă săturam. Acum, de dimineață? Cum să ridic eu cartofii pe care mi i-au dat? Sunt ușor de ridicat 18 ocale de cartofi? și îmi mai dau și bidonaș de ulei. Mi le-au ridicat la deal copiii – aveau animale –, iar de-acolo aveau avanposturi italienii și am înnoptat. Era miezul nopții. Unde să mă duc cu greutate? Îndată ce i-am văzut pe italieni, oh!, ne-am lipit de stânci și stăteam acolo și aceștia se uitau la noi, iar noi plângeam și ziceam: Zid ești fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu Fecioară! și aceștia vedeau toate astea, pe noi care ne rugam și plângeam și ne-au dus ei greutatea, ca să putem noi să mergem. Îndată ce am ajuns acasă, încet-încet, după alte 6 ore de drum. Aveam cartofii pe umăr, eram mai mult moartă decât vie. Îndată am leșinat, am căzut jos, pentru că nu mai rezistam. Îmi fură vecinii toți cartofii, îmi fură uleiul și nu îmi lasă nimic. Și pe mine mă ia o durere de plămâni, purtam atunci un pardesiu, de nu puteam să respir. Îmi zic: Rău o mai duc. Unde să găsesc doctor? Vecinătatea pustie, adică puțini oameni. Acei puțini care mi-au furat cartofii. Mă duc încet-încet la doctor, îmi spune: Ai pleurezie și trebuie să găsești tărâțe să îți pui acolo. Unde să găsesc? Îmi zic: Voi sta, Maica Domnului, în odaia mea și orice-ar fi, să fie binecuvântat. Vrei să mă iei? Ia-mă! Nu vrei acum? Când vrei tu! M-am așezat singură, acum era întuneric, fără candelă, fără nimic.

Cum eram eu întinsă, cocoloșită, apusese soarele, se întunecase, văd o călugăriță în schimă. Îmi zice: Nu mai poți? Se apropie de mine, iar odaia strălucea toată de lumină. Îi spun: Nu mai pot. M-am dus la Zagorá, am stat, mi-am spus ofurile și mi-au dat câțiva cartofi și mi i-au furat vecinii și acum nu mai am nimic, nici căndeluță nu mai am, nimic nu am și am zis că voi sta aici și să mor, cine îmi va deschide ușa? Nu am pe nimeni. Spune: Nu te întrista, te vei face bine, o să te fac eu bine! și nici nu îmi închipuiam eu cine ar putea fi, nu mi-a trecut prin cap să o întreb. Pune mâna și îmi așează plapuma, aveam o plăpumioară mică, și m-a înfășurat în ea. Și îmi zice: Hai că nu ai nimic, o să te faci bine! Îndată mi-a trecut durerea de plămâni și am simțit o îndestulare, câtă vreme mai înainte eram înfometată, epuizată, mă frământam unde să găsesc mâncare, unde să găsesc ceva, și acum mă simțeam sătulă de parcă aș fi înjunghiat un animal și l-aș fi fript și l-aș fi mâncat.

Așa sațiu simțeam. De dimineață m-am dus la medic. Îmi spune: – La ce-ai mai venit? – Ca să mă ascultați puțin la plămâni. Mă examinează, îmi spune: Nu mai ai nimic. Ce s-a întâmplat? Îi spun asta și asta. A îngăduit Dumnezei pentru lipsuri, pentru foamea pe care o îndurasem, să mă facă Sfânta bine. Și îmi spuneam: Cine e aceasta? Cine e aceasta? Și îmi spune un glas: Sfânta Parascheví și de aceea o iubesc pe Sfânta Parascheví. Însăși Sfânta mi-a spus aceasta la ureche, ea m-a înștiințat că era Sfânta Parascheví.

Acestea sunt din vremea foametei, din vremea ocupației. Mă duceam și adunam ierburi. Iar din locul de unde adunam, a doua zi încolțeau din nou. În fiecare zi în același loc creșteau toate la loc. Încet-încet le spălam și le duceam de multe ori crude la fetița aceasta care era bolnavă. Avea tuberculoză, sărmana.

M-a văzut odată părintele Efrem, care pe atunci îmi era duhovnic. Uite, copilul meu, îmi spune: Uite, copilul meu, pe toți i-am înmormântat. Uite, Marikáki, copilul meu de aur, uite, dacă te duci la Hristos și găsești multă îndrăzneală înaintea Lui, roagă-te și pentru mine, păcătosul! – Care va fi voia lui Dumnezeu, îi spun. Dacă vrea să mă ia Hristos, să mor! Facă-se voia Lui! După aceea, spune la predică părintele: Atât cât mai aveți pâine, să puneți de-o parte câte o bucățică de pâine, să tăiați și să-i duceți și Mariei, ca să aibă și ea ceva de mâncare. Și pe atunci italienii omorâseră pisicile și deschideam fereastra și oamenii îmi aruncau bucățele de pâine și luam și mâncam și așa m-am făcut bine. Am făcut ascultare.

Atunci când ne întâlneam surorile nu vorbeam. Ne spunea Ghéronda: Nu vorbiți! Veți lua anafura și vă veți duce acasă și tot drumul veți spune Rugăciunea și îndată ce ați ajuns acasă, să spuneți: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție, și înăuntru veți simți în casă o puternică bunămireasmă, un mare Har. Nici măcar nu ne împărtășeam uneori, nu luam decât anafură, aceasta spuneam și pe când mergeam pe drum simțeam bunamireasmă de parcă tămâiase cineva înaintea noastră. Spuneam: Ce flori așa parfumate sunt acestea? Și nu era nimic în jur, nici grădină, nici altceva, era Harul lui Dumnezeu îmbelșugat. La biserică: – Ce faci? – Binecuvântează!, surorile: – Ce faci? – Binevuvântează! Toată ziua Rugăciunea, nu pierdeam deloc din gură Rugăciunea. Mergea ceas. Doar Ce faci? și în rest Rugăciune și cele cerești, doar cele cerești.

Odată ne-am dus la un mic paraclis. Era 15 august. Le spun: Nu mergem să aprindem căndeluțele la Sfântul Nicolae și apoi plecăm? Și am pornit împreună. Eram 7. Și dacă am plecat, nu am luat cu noi nici un biscuite, doar cu anafura. Așadar, îndată ce am ajuns la poalele muntelui, la paraclis, spun: Ce bine era să fi avut o felioară de pâinică și să fi avut și câte o smochină proaspătă și cu pâine proaspătă și să fi mâncat puțin! Intrăm în paraclis, aprindem candelele, cântăm, intru eu în altar să aprind candela dinăuntru. Văd un pachet pe Sfânta Masă. Spun: Surioarelor, Sfântul Nicolae ne-a adus ceva. Nu știu, este darul Sfântului Nicolae!

Mă duc, dar, să îl deschid și ce să văd? Pentru fiecare dintre noi câte o smochină și o felie de pâine caldă, proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Și apoi, iarăși, după o lună și jumătate ne-am dus din nou la paraclis și eu, care de-acum mă îndulcisem, m-am dus din nou în altar, aprind căndeluțele și, ce să vezi?, din cununa de spini a Celui Răstignit am văzut cum curg șiroaie, așa cum curg lacrimile, și din coasta lui curgea apă amestecată cu sânge. Aveam o icoană a Preasfintei și avea de jur împrejur ștergar și iau, deci, ștergarul și mă duc și Îl șterg, Îl șterg pe Răstignit, era ud leoarcă.

Ne ducem de-a dreptul la vecernie unde am spus cele întâmplate. Spune părintele: Copiii mei, vine război! Și a predicat despre asta în biserică. Părintele, când a văzut asemenea semne, că plâng Sfinții, că plânge Hristos, ne-a zis: vine război, foarte curând! Și cu acest ștergar am însemnat în semnul crucii toată lumea care era de față, și într-adevăr așa s-a întâmplat, peste puțină vreme s-a declarat război.