Cuviosul Mucenic Efthimie şi cei doisprezece mucenici monahi vatopedini (+1280)

Cuviosul Mucenic Efthimie și cei 12 împreună mărturisitori părinți. Icoană contemporană

Cuviosul Efthimie a deţinut funcţia de egumen al Sfintei Mănăstiri Vatopaidi în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, într-o perioadă dificilă pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Sfântul Munte[1]. După Sinodul de la Lyon, din 1274, în cadrul căruia a fost susţinută unirea Bisericilor[2], partizanii latinilor trimişi de către împăratul Mihail VIII Paleologul (1259-1282) şi patriarhul Ioan XI Vékkos (1275-1282), doreau să convingă pe călugării aghioriţi să primească dogmele eretice[3]. Aceasta se întâmpla prin 1279-1280. Din păcate, anumiţi cercetători contestă evenimentele, confundându-le cu evenimente ulterioare şi atribuindu-le catalanilor[4].

Cuviosul Efthimie, „fiind puternic ancorat în tradiţia ortodoxă, i-a ruşinat pe susţinătorii latinilor”[5]. Din această pricină, după cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, „legat cu un lanţ, a fost aruncat de aceştia în mare, în dreptul localităţii Kalamítsi”[6]. După spusele lui M. Ghedeón, „pe Efthimie egumenul legându-l cu lanţ departe, în largul coastei numite Kallamítzios, pe o stâncă scufundată în mare lăsându-l, s-a înecat vrednicul de pomenire”[7].

Cei doisprezece ucenici, de un cuget şi ascultători faţă de îndrăzneţul lor egumen, au dobândit, la rândul lor, sfârşit mucenicesc. În Mănăstirea Vatopedi, „preacuvioşii monahi, încercaţi fiind, nu au cedat, nici nu s-au lăsat convinşi, ci s-au opus cu curaj, certându-i pentru nebunie și dându-le dovezi scrise. Necredinciosul împărat a poruncit să fie închişi aceştia pe o colină oarecare în apropierea mănăstirii şi, în urma nelepădării lor, fericiţii mărturisitori au pătimit cu moartea, alegând fericita viaţă veşnică în locul celei vremelnice. Toate ale mănăstirii fiind jefuite şi distruse, mănăstirea a fost pustiită, iar cei doisprezece ieromonahi învăţaţi au fost spânzuraţi în faţa mănăstirii… Şi astfel au luat cu toţii împreună cununa muceniciei”[8].

Pentru atitudinea lor potrivnică unirii, cei doisprezece părinţi vatopedini „au fost spânzuraţi pe un deal în afara mănăstirii; de atunci dealul acela a fost numit Muntele furcilor”[9].

Conform Marelui Sinaxar, atunci când susţinătorii latinilor „au sosit în Mănăstirea Vatopedi, din pricină că nu au fost primiţi aici, au început să-i chinuiască pe monahii pe care au reuşit să-i prindă, deoarece mulţi dintre ei au fugit. Prinzându-i acolo pe egumen, pe Sfântul Efthimie şi pe alţi doisprezece monahi, după felurite chinuri şi silnicii, la sfârşit i-au spânzurat spre răzbunarea aşa-zisului adevăr pe care au arătat că nu l-au îmbrăţişat, adică dogmele străine, cu neputinţă de primit de Biserica Ortodoxă”[10].

O descriere detaliată s-a păstrat într-un manuscris al Mănăstirii Vatopedi[11], unde se menţionează că după martiriul părinţilor de la Iviron, a avut loc martiriul celor de la Vatopedi: „după acestea au venit la Vatopedi şi au voit să facă şi aici acelaşi lucru. Egumenul şi fraţii aflaţi împreună cu el au dovedit acestora erezia împăratului şi a patriarhului. Lupi însetaţi de sânge fiind aceia, şi nicidecum miei, i-au scos pe monahi afară din mănăstire şi i-au spânzurat pe un munte care de atunci s-a numit Fourkovoúni (Muntele Furcilor). Pe egumen, pe numele său Efthimie, împreună cu alţi 12 ieromonahi învăţaţi care le-au râs în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i-au spânzurat, iar pe egumen, legându-l, l-au dus şi l-au lăsat pe o stâncă în mijlocul mării dincolo de Kalamítzi, la o depărtare de trei mile de mănăstire, şi acolo lăsându-l, s-a înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii. Locul acela s-a numit de atunci «scaunul egumenului». Şi orice lucru au găsit în mănăstire, cât de mic, au luat şi au pustiit-o cu totul. Şi după ziua aceea, încetând acea tulburare, au ieşit monahii din desişul acela, aceia care preferaseră să fugă, scăpând de moarte. Găsind trupurile neînsufleţite ale celor chinuiţi mai înainte aruncate în neorânduială, cu multe lacrimi şi tânguiri le-au îngropat, zicând şi psalmul Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta (Ps. 78, 1) şi celelalte. Şi au îngropat pe fiecare acolo unde i-au găsit trupul. Acestea s-au întâmplat în luna octombrie în anii 6953 (1445) şi acesta a fost sfârşitul”[12].

Sfântul Efthimie, Cuvios şi Mucenic. Pictură murală din Pronaosul exterior al katholikonului Sfintei Marii Mănăstiri Vatopedi, 1802

Într-un alt manuscris al mănăstirii se menționează: „Găsindu-se acea mănăstire plină de bucurie şi de toată bogăţia, în vremea împăratului Mihail Paleologul şi a patriarhului Ioan, cel numit Vékkos, care fiind prigoniţi de către bulgari, au mers în Italia să ceară ajutor. Aceia le-au cerut să se unească cu ei în credinţă iar aceia au devenit părtaşi latinilor şi au luat ajutor mult şi întorcându-se să meargă în Oraş au venit în Sfântul Munte”[13]. Urmează descrierea de mai sus, care a fost probabil copiată din manuscrisul la care ne referim[14].

Un autor mai recent scrie: „Sfânta Mănăstire Vatopedi, loc al muceniciei şi sângelui. Atunci când, propunându-le lor să primească monahii, cu toţii, unirea, au întâmpinat o vie împotrivire, au început să-i chinuiască pe părinţi. Soldaţii călăi s-au dedat fără nici o reţinere la torturi nemaiauzite, la ordinul superiorilor. Pentru credinţa ortodoxă, [monahii] au socotit o cinste să suporte martiriul inuman și o cinste şi mai mare să-şi verse sângele pentru ortodoxie. Doisprezece monahi, mărturisitori neînfricaţi, eroi şi apărători ai ortodoxiei s-au opus cu multă forţă trădării învăţăturii celei adevărate a Hristosului nostru”[15].

Pomenirea celor doisprezece slăviţi cuvioşi mucenici se săvârşeşte pe 4 ianuarie. Slujba lor a fost alcătuită de imnograful Haralámpos Mpoúsias[16]. Chipul cuviosului Mucenic Efthimie este pictat în pronaosul katholikonului Mănăstirii, care datează din anul 1802.