Despre Evanghelia care se citeşte la Slujba Cununiei

Pericopa care se citește la Taina Nunţii este preluată din Evanghelia după Ioan, capitolul 2: 1-11 (minunea prefacerii apei în vin). De ce, aşadar, a ales Biserica tocmai această pericopă, de vreme ce Evangheliile consemnează diferite alte discuţii ale Domnului Iisus despre nuntă, în special despre indisolubilitatea ei, după cum este relatată, de exemplu, în discuţia cu fariseii, la Matei 19: 1-12 şi la Marcu 10:1 -12? În acest cuvânt se face referire la Geneză 2:24, “de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”, “aşa încât”, adaugă Iisus, “nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” – pericopă atestată sporadic ca făcând parte din lecturile mai vechi de la Taina Nunții.

Cred că dumnezeieştii Părinţi, ”cei ce bine le-au orânduit pe toate”, au evitat să lege de Taina Nunţii pericopele care cuprind cuvintele lui Iisus despre adulter (precum în pericopa la care am făcut referire anterior) şi, în general, despre orice altceva ar aduce o anume tulburare la nuntă, ci au preferat Evanghelia de la Ioan 2:1-11 în care se vorbeşte despre bucurie şi veselie, despre prezenţa lui Iisus şi a Ucenicilor Săi la nunta din Cana, nunta la care participă şi Maica Sa. Evident, alegerea acestei pericope vrea să exprime ceva anume. Sfinţii Părinţi subliniază în tâlcuirea la Ioan 2:1-11 faptul că Hristos nu doar se află la nuntă împreună cu Ucenicii Săi (şi, poate, şi cu fraţii Săi) şi participă, probabil, pe toată durata ei de 7 zile, dar face chiar şi dar de nuntă, după obicei, mirelui şi miresei. Iar darul a fost vinul cel bun. Acesta este elementul teologic important al pericopei, după cum vom vedea în continuarea abordării noastre.

Scoaterea pericopelor din contextul lor pentru a fi citite la o Taină sau la o slujbă, creează anumite probleme de interpretare. Aici, de pildă, în structura Evangheliei după Ioan, minunea din Cana constituie începutul “semnelor” mesianice ale lui Iisus şi a arătării “slavei” Lui, iar prefacerea apei în vin se leagă de noul început pe care îl face Mesia, înlocuind vechiul cult (care era corelat cu apa curăţirilor şi a jertfelor) şi instituind noul cult cu vinul dumnezeieştii Împărtaşanii. Însă, în situaţia transpunerii pericopei din contextul ioaneic în taina nunţii, fără restul evangheliei, centrul de greutate ermineutic nu mai este atât minunea, cât prezenţa lui Hristos la nuntă. Cu toate acestea, vom vedea că și preschimbarea apei în vin are legătură cu nunta.

Nu este cu totul în afara scopului acestei întruniri să zăbovim pentru puţin asupra punctului central ermineutic al pericopei, desigur, fără a-l dezbate în detaliu, deoarece ne-ar abate de la scopul nostru.

Este vorba despre mult discutatul “Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2:4). Cea mai răspândită tâlcuire patristică a primei părţi a frazei (cea cu semnul întrebării) se referă la faptul că Domnul Iisus atrage atenţia Maicii Sale asupra faptului că misiunea Sa dumnezeiască, care se supune voii Părintelui ceresc, nu are nici o legătură cu vreo judecată omenească a Maicii Sale sau cu vreun sentimentalism personal. Totuşi, purcede la săvârşirea minunii, din evlavie şi cinstire faţă de Maica Sa, după cum arată Sfântul Ioan Hrisostom (”cinstindu-și mama, ca să nu se spună că i se împotrivește în ceva, ca să nu o rușineze pe Născătoarea înaintea celor prezenți”, PG 59,134).

Părerea Sfântului Grigorie al Nissei, a lui Teodor de Mopsuestia, a lui Efrem Sirul şi a unor ermineuţi contemporani despre cuvântul “încă n-a venit ceasul Meu” că ar trebui citit ca întrebare (“încă n-a venit ceasul Meu?”) face ca textul să fie mai inteligibil și mai firească trecerea la următorul stih (2:5), în care mama lui Iisus arată că a înţeles  observaţia Fiului ei ca pozitivă şi, în baza acestora, se adresează slugilor zicând “faceţi orice vă va spune”. Însă, se diminuează tensiunea dintre “ceasul” lui Iisus care este determinat de Dumnezeu Tatăl şi intervenţia omenească a mamei Sale. Iisus poate, în cele din urmă, să răspundă la rugămintea ei indirectă, dar trebuie şi ea, ca om, să înţeleagă că evenimentele importante şi mântuitoare ale vieţii Sale sunt determinate de voia Tatălui Său Cel din ceruri.

Citirea pericopei din perspectivă teologic, în legătură cu vechea şi noua iconomie a lui Dumnezeu, în şi prin Hristos, ne duce la următoarea tâlcuire:

Nunta din Cana ne aduce aminte de cunoscuta imagine a Proorocilor Vechiului Testament, îndeosebi a lui Osea, care vorbeşte despre nuntirea lui Iahve cu poporul său. Constatarea Maicii lui Iisus că s-a terminat vinul şi rugămintea ei indirectă este, într-un fel, ecoul stării poporului israelit. Puterile poporului ales au slăbit până la epuizare şi, în virtutea acestora, el, poporul, se adresează lui Mesia cerându-I intervenţia. Domnul, într-adevăr, intervine şi re-creează poporul, nu anulează ceea ce este vechi, ci îl înnoieşte: vinul nu este făcut din nimic, ci din materia preexistentă creaţiei dumnezeieşti, din apă. Însă apa face trimitere clară la vechea ordine a lucrurilor, la jertfele de la altar şi la curăţirile rânduielilor zilnice ale Legii. De altfel, aluzia istorisirii este clară: la casa unde avea loc nunta se aflau șase vase de piatră pentru “curăţirea iudeilor”(2:6). Iisus preface apa curăţirii în vinul Noii Legi, vin care trimite la dumnezeiasca Împărtăşanie. Acesta este darul Său, darul vremurilor mesianice.

În Vechiul Testament şi în Iudaismul ulterior, belşugul de vin (împreună cu uleiul şi laptele) este semn caracteristic epocii mântuirii, care începe acum. Să fim atenți aici la cuvântul “acum” de la stihul 8: “Scoateţi acum şi duceţi nunului”, care a încuviinţat că abia acum a venit “vinul cel bun”, – de vreme ce “până acum” mirele a adus vinul cel “mai slab”; acum, când a venit Împărăţia lui Dumnezeu, acum când se descoperă slava lui Mesia înaintea Ucenicilor Săi, aşadar, în prima comunitate a Noului Legământ care a crezut în Hristos. În duhul acestei citiri evangehlice, capătă o nouă importanţă şi informaţia de la începutul istorisirii, cum că evenimentul are loc în “a treia zi” –  o aluzie, aşadar, la Învierea lui Hristos, la noua epocă, la Noul Testament. De altminteri, această referire euharistică va fi continuată şi în restul Evangheliei lui Ioan. După vin, se va vorbi şi despre pâine, în capitolul 6, unde se relatează înmulţirea celor cinci pâini, urmată de predica lui Iisus despre “pâinea vieţii”.

Pericopa aceasta evanghelică, potrivit interpretării ei teologice de mai sus, dar și tâlcuirii ei teologice îndeobște recunoscute, mărturiseşte despre înlocuirea vechii orânduieli a lucrurilor cu una nouă, a vechii slujiri cu dumnezeiasca Împărtăşanie. Vechiul încetează să mai fie prin el însuşi ceva, iar noul vine cu viaţa, moartea şi Învierea lui Hristos, ca să împlinească nevoile oamenilor. Vechiul nu a avut putința să vindece de moarte, însă noul aduce viaţă, şi chiar viață “din belșug”. Să nu uităm că Ioan a fost numit Teologul, pentru că textele sale au o profunzime teologică uimitoare, cu înţelesuri subtile şi adânci. Pâinea, din capitolul 6, şi vinul, din capitolul 2, nu pot fi, în consecinţă, în afara legăturii cu dumnezeiasca Împărtăşanie.

Marele scriitor Dostoievski leagă şi el minunea din Cana de înnoirea lumii şi de înviere. În Fraţii Karamazov, este citită pericopa minunii din Cana deasupra moaştelor stareţului Zosima şi, apoi, tânărul Alioşa iese afară entuziasmat şi toată lumea îi pare înnoită, încât cade la pământ şi îl sărută.

* * *

Abordările teologice ale pericopei sunt foarte interesante, dar ceea ce trebuie să ne atragă atenţia acum este corelarea pericopei cu nunta. După toate cele spuse mai sus, putem face următoarele observaţii:

1. Prezenţa lui Hristos la nuntă înnoieşte, fără a anula, vechiul: minunea se face din materia preexistentă, apa (observaţie deja făcută de Sfântul Irineu). Cu alte cuvinte: omul vechi, prenupţial, se reînnoieşte printr-o legătură nouă cu soţul sau soţia. Dragostea, care deja există din motive fireşti la miri, Biserica o sfinţeşte şi o sporeşte; se roagă ”să le trimită lor dragoste desăvârșită”.

2. Nunta se hrăneşte, se cultivă şi creşte nu din respectarea unor şabloane religioase, cum erau curăţirile iudeilor, ci din participarea esențială la trupul lui Hristos, prin Sfânta Împărtăşanie. Păstrarea şi respectarea anumitor obiceiuri religioase tradiţionale de către cuplu, are sens numai dacă este integrată unei participări vii la viaţa Bisericii.

3. Următoarea observaţie a lui Origen este foarte interesantă. Prefacerea apei în vin, în relatarea din Evanghelia după Ioan, nu este doar o transformare a calităţii lichidului, ci şi a naturii, a esenței lui. Astfel, şi la nuntă, nu se schimbă doar calitatea vieţii celor care au fost mai înainte celibatari, ci se realizează şi o transformare mai importantă:  “şi vor fi amândoi un trup”.

* * *

În pericopa evanghelică, prezenţa lui Hristos la nuntă marchează începutul unei noi epoci pentru umanitate, o epocă a veseliei şi a bucuriei. Firea omenească este afirmată, apa religiei formale se preface în vinul nădejdii adevărate pentru viitor, dar şi pentru “acum”. Iar rugăciunile de la slujba cununiei nu uită nici de firea materială a omului, de aceea şi cer de la Dumnezeu: ”dă-le lor din roua cerului de sus și din grăsimea pământului…, dă-le lor rod pântecelui, prunci buni, înțelegere sufletelor și trupurilor”.

 În pericopa apostolică de la Efes. 5:21-33, “semnul” lui Ioan capătă dimensiuni hristologice şi eclesiologice. Nunta devine “taină mare” integrată în relaţia Hristos–Biserică. Dragostea şi ascultarea, fără a înceta să aibă caracter omenesc, capătă sens din relaţia lui Hristos cu Biserica şi, în paralel, din relaţia Bisericii cu Hristos.

Fragment din comunicarea care s-a citit la Simpozionul Liturgic Panelin  al Cadrelor Sfintelor Mitropolii, ediţia a IV-a, cu tema “Nunta în Biserica Ortodoxă”. Simpozionul a fost organizat de Comisia Sinodală Specială a Renaşterii Liturgice, Prokopi, Evvia (3 – 6 Noiembrie 2002).

Pentru comentarii ermineutice suplimentare din Sfinţii Părinţi, vezi I. Galáni, “Născătoarea de Dumnezeu la Evanghelistul Ioan”, Actele Congresului Teologic al Sfintei Mitropolii a Thessalonicului, spre cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Thessalonic, 1991, pp. 109 – 122 (Studii Biblice Teologice şi Ermineutice, 2001, pp. 372 – 388, din seria Biblioteca Biblică, 20).

Sursa: Ioánnis D. Karavidópoulos, Studii Biblice, vol. 3, Thessalonic: Editura P.Pournará, 2004, pp. 199 – 207).