Gheronda Theoklit Dionisiatul (1916-2006) – 20 ianuarie

Părintele Theoklit s-a născut în Náfpaktos, dar a fost renăscut şi crescut duhovniceşte la Sfânta Mare Mănăstire Dionisíou, fiind lauda tuturor monahilor din Athos. A fost absolvent de studii superioare. La doar 25 de ani, după ce, mai întâi, conform legilor în vigoare şi-a satisfăcut stagiul militar, mai apoi, ascultând de glasul conştiinţei și din dragoste faţă de ţară, s-a înrolat din nou pentru a lua parte la cumplitul război din anii ’40, unde, cu mult curaj şi bărbăţie, a luptat în prima linie. Până atunci, nu simţise chemare pentru viaţa monahală. Însă, Preabunul Dumnezeu, după ce l-a ales din pântecele maicii sale şi în mod minunat i-a salvat viaţa, în acelaşi timp, i-a aprins dorinţa de a-şi afierosi viaţa Lui. Făgăduieşte, aşadar, că va urma calea monahală. Odată cu ocuparea ţării de către armatele lui Hitler, tânărul soldat este eliberat de obligaţiile sale militare. În plin război, tânărul ostaş, precum un cerb însetat, îşi îndreaptă paşii spre Grădina Maicii Domnului. Odată ajuns acolo, i se descoperă că locul petrecerii sale va fi Sfânta Mare Mănăstire Dionisíou, iar părinte duhovnicesc îi va fi părintele Gavriil, cunoscut de către toţi ca om foarte învăţat.

Acest înţelept şi de-Dumnezeu-luminat Gheronda [Gavriil], a simţit imediat că tânărul ucenic Theódoros va fi vas ales, luminător, povăţuitor şi sprijin duhovnicesc al părinţilor şi fraţilor din mănăstire, al Sfântului Munte şi al Bisericii, în general. De aceea, fără prea multă întârziere, la doar 27 de ani, l-a tuns schimonah. A îndeplinit diferite slujiri la mănăstire: la bucătărie, la arhondaric, ca reprezentant la mănăstirii, la metocul Monoxilítis ş.a., însă, nu a întârziat să-şi descopere şi talentul său literar. În privinţa aceasta, l-a avut alături pe Gheronda Gavriil, intelectual de marcă şi monah îmbunătăţit, care l-a ajutat să-şi cultive talantul şi talentul de scriitor.

Astfel, după ce, la început, a fost încercat cu diferite ascultări dintre cele mai grele, cu hotărârea Sfintei Sinaxe, este numit întâi-stătător, iar mai apoi, reprezentant al mănăstirii la Sfânta Chinotită. Din nefericire, acel sângeros război din 1940, a adus cu el sărăcie şi decădere în întreaga ţară, iar Sfântul Munte nu a scăpat nici el neafectat. Este de ajuns să spunem că, din cele 20 de mănăstiri, 9 aveau vieţuire idioritmică, semn al decăderii organizării în cadrul mănăstirilor. Circulau, în perioada aceea, diferite informaţii – unele adevărate, altele, inventate – care au făcut ca Sfântul Munte să fie privit cu suspiciune de către toată lumea, şi, în special, de către intelectualii şi oamenii politici ai vremii.

Mănăstirea Dionisíou

Sfânta Mănăstire Dionisíou, Sfântul Munte

La îndemnul lui Gheronda Gavriil, monahul Theoklit va scrie prima sa lucrare de mare însemnătate. Este vorba despre cartea ,,Între cer şi pământ”. Această carte, scrisă într-un stil literar foarte elegant, prezintă frumuseţea monahismului aghiorit, iar conţinutul ei, dar şi modul în care a fost scrisă, au fost apreciate până în cercurile cele mai de sus ale societăţii. Iar rezultatul nu a întârziat să apară, fiind premiată de Academia din Atena. Astfel, datorită tânărului monah cu veleităţi scriitoriceşti, Sfântul Munte, şi, prin extensie, monahismul, încep să fie descoperite cu adevărata lor faţă, alta faţă de ceea ce se vehiculase până atunci. Cartea aceasta a fost, însă, doar începutul. În continuare, vrednicul de pomenire părintele Theoklit, a publicat şi alte cărţi, de mare însemnătate, dar şi multe articole în publicaţiile creştine, a participat la multe conferinţe, fiind invitat de personalităţi de seamă ale lumii culturale şi nu numai. În anul 1963 se împlineau 1000 de ani de la întemeierea monahismului la Sfântul Munte. După ceremoniile dedicate acestei aniversări, părintele Theoklit a fost invitat, în mod oficial, atât de către Palat, cât şi de către Academia de la Atena. Se întâmpla ca, în perioada ceea, să fiu student la Atena. Nu o să uit niciodată conferinţele pe care le-a susţinut la Academie, la Universitate, la ,,Apostolikí Diakonía” şi în alte părţi, unde a venit mulţime de oameni ca să îl asculte. La Universitate a fost invitat de către vrednicul de pomenire, profesorul Tomadákis, ca să ţină o conferinţă având ca temă personalitatea Sfântului Grigorie Palama. La ,,Apostolikí Diakonía” a vorbit profesorilor de la Facultatea de Teologie, care, asemenea unor studenţi, au stat şi l-au ascultat cu atenţie pe acest călugăr învăţat de la Sfântul Munte. În cadrul activităţilor lui, cea mai importantă contribuţie şi-a adus-o la Sfânta Chinotită, unde a slujit timp de mai mulţi ani, ca reprezentant şi administrator (epistat). Perioada cuprinsă între anii 1965-1973 a fost pentru Sfântul Munte, dar şi pentru întreaga lume ortodoxă, o perioadă de mari încercări. În acel timp, Patriarh Ecumenic era Preafericitul Athenagóras. Nu sunt eu în măsură să judec dacă el credea în ceea ce spunea atunci sau era doar un bun diplomat. Însă, în spaţiul Bisericii, diplomaţia nu prea îşi găseşte locul, cel puţin nu la nivel dogmatic. Mai întâi, în 1965, a procedat la ridicarea anatemei din 1054, lucru neîngăduit atâta vreme cât cauzele şi condiţiile separării Bisericii de Răsărit de cea Apuseană rămăseseră neschimbate. Nu a fost de ajuns aceasta, ci, a continuat să-i scandalizeze pe creştinii ortodocşi – în special pe monahii aghioriţi – prin declaraţiile sale, de genul ,,unire fără condiţii şi fără limite”, ,,jos cu dogmele”, ,,dogmele se opun dragostei” ş.a.

Revoltaţi, monahii aghioriţi (majoritatea) au încetat pomenirea Patriarhului. Alţii, deși de bună credinţă, au fost atraşi atunci de către mişcarea ,,zelotistă”, care există până astăzi la Mănăstirea Esfigménou. S-au înregistrat atunci numeroase proteste, mai ales în Grecia, şi mai puţin la Sfântul Munte. Însă, singurul organ de reprezentare al Sfântului Munte este Sfânta Chinotită. În perioada aceea, însă, majoritatea membrilor Sfintei Chinotite erau oameni simpli, neînvăţaţi. Însă, Pronia a făcut ca părintele Theoklit să fie numit reprezentat al Mănăstirii Dionisíou exact în acea perioadă. Şi, tot atunci, Sfânta Chinotită se confunda cu părintele Theoklit. Păstrător al Tradiţiei ortodoxe, sensibil atunci când era vorba de a apăra dogmele ortodoxe, la iniţiativa lui, prin declaraţii şi scrisori pe care le-a redactat el însuşi, Sfânta Chinotită şi-a asumat iniţiativa acestei lupte: pe de-o parte, trebuia să ia atitudine şi să cerceteze fiecare abatere în materie de credinţă, iar pe de altă parte să-i lumineze pe acei monahi aghioriţi şi să-i convingă că Biserica nu s-a ,,pierdut”, aşa cum, în mod neruşinat, anunţau în gura mare numeroşi ,,zeloţi”, care spuneau că problema apartenenţei la Biserică ţine de conştiinţa fiecăruia. De parcă soluţia era ,,înrolarea” într-una din multele grupări zelotiste… Una e Biserica, altceva sunt oamenii şi cei care o conduc ca instituţie. În această grea încercare prin care a trecut Biserica, părintele Theoklit a fost primul ei apărător. La scurt timp, patriarhul Athinagóras a părăsit tronul patriarhal, iar în locul lui va fi ales smeritul şi blândul Dimítrios. Acesta îi va linişti şi îi va mângâia pe dreptslăvitorii creştini, însă, rămăşiţe al zelotismului au rămas până în zilele noastre. Sper ca cei de astăzi să fie cu băgare de seamă, şi să încerce să îndrepte greşelile acelora, pentru restabilirea păcii interioare în sufletele lor . Ca şi cum nu era de ajuns cu ceea ce se întâmplase în ţara noastră, Biserica Rusă vine şi anunţă, în 1970, că a luat hotărârea de a cumineca şi pe romano-catolici cu Dumnezeieştile Taine. Această veste a căzut ca un trăsnet peste toţi, şi, în special, pentru Sfântul Munte, era de neimaginat aşa ceva, mai ales că la Athos se aflau atunci foarte mulţi călugări ruşi. La Sfântul Pantelimon, încep să vină, foarte des, arhierei şi clerici ruşi. Aceştia mergeau în vizită şi la celelalte mănăstiri. Cum să ai comuniune [liturgică] cu aceştia ? Atât părintele Theoklit, cât şi bătrânul Gavriil (altă mare personalitate a Sfântului Munte), au luat atitudine imediat, atât în scris, cât şi verbal, dar şi Sfânta Chinotită a dezaprobat acţiunile ruşilor. Mai mult de atât, în timpul unei vizite oficiale pe care Patriarhul [rus] a făcut-o la Athos (după hotărârea pe care o luase), vrednicul de pomenire părintele Theoklit, în alocuţiunea pe care a ţinut-o, a îndrăznit să îl înfrunte [pe patriarh] şi să mustre iniţiativa anti-ortodoxă pe care acela o luase. Făcând o paranteză, îmi aduc aminte şi de gheronda P. Harálambos, egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Dionisíou, care, în cadrul unei vizite a unor ierarhi ruşi la mănăstirea noastră, cu toată simplitatea lui, a îndrăznit şi i-a mustrat şi el, la rândul lui, condamnând hotărârea luată de Biserica Rusă. Consider că, retragerea hotărârii cu privirea la cuminecarea romano-catolicilor, într-o măsură foarte importantă, se datorează Sfântului Munte, Sfintei Chinotite, şi părintelui Theoklit. În perioada 1989-1990, administrator al Sfântului Munte a fost numit părintele Theoklit. În perioada aceea, un grup de monahi ,,zeloţi”, profitând de numărul mic al vieţuitorilor Sfintei Mănăstiri Dohiaríou, au încercat, după ,,modelul” Esfigmenou, să ocupe mănăstirea. Aceştia au intrat în obştea mănăstirii, chipurile, ca să slujească, având un plan bine ticluit, iar monahii de acolo (majoritatea bătrâni) nu au făcut nimic ca să-i împiedice. Însă, veştile cu privire la această situaţie, nu au fost trecute cu vederea de părintele Theoklit, care a înţeles imediat despre ce este vorba. A convocat imediat sinaxă şi a trimis reprezentanţi la Dohiaríou. Mai târziu, s-a dovedit că era cât pe-aci ca Mănăstirea Dohiaríou să încapă pe mâna ,,zeloţilor”. Aşa cum au mărturisit mai târziu reprezentanţii trimişi atunci la Dohiaríou, reuşita împiedicării realizării planului pe care ,,zeloţii” îl puseseră la cale, se datorează în întregime administratorului de atunci al Sfântului Munte, părintele Theoklit.

Părintele Theoklit în chilie

Sunt dator să mă refer şi la un alt aspect, mai puţin cunoscut, cu privire la activitatea părintelui Theoklit. Atunci când a fost numit reprezentant, 9 din cele 20 de mănăstiri de la Athos aveau organizare idioritmică. Nu ştiu cât de mult l-a întristat acest lucru, şi cât s-a rugat pentru a îndrăzni să propună schimbarea organizării acestor 9 mănăstiri, cu viaţă idioritmică în vieţuire chinovială. Momentul culminant – din timpul când părintele Theoklit a fost administrator al Athosului, iar eu eram reprezentant al mănăstirii Dinonisíou – a fost iniţiativa de a resfinţi Mănăstirea Vatoped. Mi-a spus într-o zi:,,Vom chema monahi din afara Sfântului Munte pentru a prelua Vatoped”. Eu, neîncrezător, i-am spus:,, Dar, gheronda, mănăstirea e într-o stare jalnică, şi-au făcut viespile cuibar înăuntru!”. El, cu multă convingere, mi-a răspuns:,, Fiindcă vrea şi Maica Domnului, Ea ne va fi de ajutor”. Într-adevăr, putem numi minune faptul că Mănăstirea Vatoped, părăsită de multă vreme, a devenit astăzi model de viaţă şi organizare chinovială. Iar această lucrare, din punct de vedere omenesc, este, din nou, tot ,,opera” părintelui Theoklit. Aceasta, dar şi multe altele au fost realizările părintelui. S-ar putea întreba cineva, care au fost ,,armele” lui? Principala sa ,,armă” a fost rugăciunea, dar şi încrederea în ajutorul Maicii Domnului, pe care, timp de atâţia ani a simţit-o ca fiind alături de el, şi pe care o iubea foarte mult.

Chilia părintelui Theoklit

,,Arma” lui Theoklit mai era, de asemenea, neîntrerupta rugăciune a minţii, pe care a practicat-o tot timpul. Chiar a scris şi o carte despre rugăciunea minţii.

În cadrul contribuţiei sale se înscrie şi un impresionant număr de cărţi publicate, aproximativ 70 de scrieri, în afară de scrisori, articole, conferinţe etc. Amintim câteva titluri:,,Între cer şi pământ”, ,,Grigorie Palama”, ,,Sfântul Nicodim Aghioritul”, ,,Maria, Maica Lui Dumnezeu”, ,,Ereziile eterodocşilor”, ,,Athanásios Iviritul”.

Fiindcă spaţiul alocat acestui articol este limitat, trebuie să închei aici (fără a avea pretenţia că am epuizat ,,capitolul” Theoklit Dionisiatul), vrând doar să adaug că şi sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost cuvios, aşa cum cuvioasă a fost întreaga sa viaţă. Prin cele relatate mai sus nu încerc, în nici un caz, să dovedesc că a fost sfânt, nici că a fost străin de tot ce înseamnă păcatul omenesc; dimpotrivă, fiindcă am trăit destul timp în preajma lui, pot spune că a avut şi câteva greşeli omeneşti. Însă, cu atât mai mult este de lăudat Theoklit, cu cât, foarte repede şi fără cârtire îşi recunoştea greşelile, atunci când se întâmpla acest lucru. Ultima perioadă a vieţii sale pământeşti şi-a petrecut-o într-o mică chilioară, în afara zidurilor mănăstirii, chiar în faţa ei. Se îndeletnicea cu rugăciunea, cu cititul şi cu scrisul. Hrana sa, pe tot timpul vieţii, a fost sărăcăcioasă şi fără gust. În ultima parte a vieţii a fost încercat cu suferinţe trupeşti. A fost internat şi la spital, dar legea stricăciunii din creaţie este de neînlăturat. Se întoarce de tot la mănăstire, şi duce viaţă cuvioasă. Pe 7 ianuarie 2006 [pe stil vechi, adică 20 ianuarie pe stil nou], de ziua Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii, la vremea când, în biserică se cânta Polieleul în cinstea Înaintemergătorului, cuviosul Theoklit şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Veşnica lui pomenire!