Sfântul Neofit Zăvorâtul – 2. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc

Sfântul Neofit – frescă din biserica mănăstirii Sfântului Neofit din Pafos, Cipru, sec. XI

”Eu vă spun acestea cerând de la Domnul pentru voi să aveți parte de cinstirea Lui, căci mă gândesc la acea cinstire și milostivire și la acel folos, mă gândesc la mântuirea voastră, la propășirea voastră, la întoarcerea fiecăruia dintre voi către El, la pocăința fiecăruia, la îndreptarea fiecăruia și la ferirea voastră de orice rău. Aceasta îmi este și mie spre cinstire și bucurie și câștig nesecat, dacă văd și aud despre voi că, deopotrivă mici și mari, căutați calea mântuirii și vă nevoiți, ca să vă mântuiți”. Aceste cuvinte ale Cuviosului Părintelui nostru reprezintă o scurtă expresie a dragostei sale de aproapele, o mică mărturie a împlinirii celei de-a doua porunci.

Orice prieten al lui Dumnezeu, în toate cele trei perioade ale Bisericii – a Tradiției, a Legii și a Harului – crede și se mișcă sub înrâurirea și în duhul acestor două porunci mai ales. Porunca dragostei de Dumnezeu și de aproapele. Mărturisirea aceasta este de netăgăduit și sigură, de vreme ce orice formă de evlavie în întreaga istorie a umanității se sprijină ”pe aceste două porunci”. Însă modul lor de împlinire diferă în funcție de epoci, de circumstanțe, de persoane și de lucruri, și astfel vedem diversitatea felurilor de viață și ale cuvintelor Sfinților în istoria Bisericii noastre.

În manifestarea practică a dragostei lor față de Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu nu recurg la aceleași moduri, deși scopul și intenția totdeauna sunt aceleași. ”Nu ne va ajunge timpul povestind” căile practice prin care împlineau iubitorii de Dumnezeu dragostea lor pentru Dumnezeu. Fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu, fie de unul singur, fie împreună cu alții, în obște, încercau după cuvântul lui Pavel să aibă ca ”viață pe Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1:21) și astfel ”nu mai sunteți ai voștri”. În această nevoință cu multe chipuri și multe aspecte, în care se nevoiau fie în societate, ca unii care doar ”se folosesc de lumea aceasta” (I Corinteni 7:31), fie în afara celor ale trupului și ale lumii, ”rătăcind prin pustii și prin munți și prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:38), un singur țel aveau, ”să fie plăcuți lui Dumnezeu”. Și, cu adevărat, ”nu au obosit să Îi urmeze și zilele omului nu le-au dorit” (Ieremia 17:16, Septuaginta). Diversitatea în practica formelor de viață a lor nu erau un scop în sine, ci expresia dorului și dragostei lor dumnezeiești, pentru care au jertfit totul, ”încă și înseși sufletele lor”. Răspunzând plenar la chemarea de către doritul Dumnezeu, din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul și puterea, jertfeau orice găseau vrednic de Dumnezeu și nobil și folositor spre a-I plăcea Lui. În feluritele împotriviri, prin care răul cel înțelegător îi lupta prin multele lui feluri de uneltiri, ei nu se îndoiau, nici nu se împuținau la suflet, ”ca să nu fie slujirea lor defăimată, ci în toate înfățișându-se pe ei înșiși ca slujitori ai lui Dumnezeu” (II Corinteni 6:3-4). Dacă împotrivirea se îndârjea, încât să ceară încă și viața aceasta, îi găsea binevoitori ca unii care nu se temeau de ”cei ce ucid trupul” (Mt 10:28, Lc 12:4) și astfel se dădea acestor iubitori de Dumnezeu, ”în ceasul acela, ce trebuie să facă sau să spună”. Avântul acesta al întregii dragoste a Drepților către Dumnezeu se întoarce înapoi ca reflectare și îl îmbrățișează pe om, pe ”aproapele”. Cu îndreptățire, așadar, reflectarea primei porunci, ”să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, urmarea și rezultatul ei este: ”și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Este de nebiruit, în întreaga istorie, dragostea Drepților față de semenii lor și în viețile lor sunt nenumărate pildele de jertfă de sine ”pentru viața și mântuirea lumii”. Au învățat de la Arhetipul și Începătorul mântuirii lor ca ”nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10:24) și, încă mai mult, ”datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3:16).

Cuviosul Neofit, pictură de Haralambos Epaminonda, 2004

Uneori se făceau ca unii din altă lume, mai ales la început, când străbăteau prima treaptă a pocăinței. Cu multă înțelepciune, tăind pricinile care provoacă răutatea și păcătoșenia și din care vine și înrobirea, au trecut, cu harul lui Dumnezeu, prin curățire și au urcat la libertate, de unde, treptat, au înaintat și către dumnezeiasca luminare și desăvârșire, care este partea fiilor lui Dumnezeu. Acolo aflându-se, de trei ori fericiții prieteni și ucenici ai lui Hristos, au dat, întrebați fiind, răspunsul desăvârșit: ”Da, Doamne, știi că te iubesc” și au primit înștiințarea-poruncă: ”pașteți oile mele”. Devenind ei înșiși curați, s-au întors cu vrednicie să îl curețe pe aproapele. Devenind ”învățați de Dumnezeu”, și-au asumat desăvârșita misiune și au împlinit întru toate ultima poruncă a Domnului nostru: ”Mergând învățați toate neamurile”. Primind în chip tainic lucrarea limbilor de foc ale Cincizecimii, s-au făcut, după dumnezeiescul Apostol, ”tuturor toate… ca în orice chip să mântuiască pe unii” (I Corinteni 9:22) și și-au asumat crucea umanității suferind durerilor lui Hristos în ei înșiși.

Canonul acesta al dragostei și solidarității față de aproapele l-au aplicat în literă nu doar oamenii lui Dumnezeu care viețuiau în societate, ci și cei care nu ies în lume, cei retrași și izolați de lume, prin mijlocul și modul, desigur, pe care li-l permitea poziția și chipul viețuirii lor. Nenumărate pilde întâlnim în istoria Bisericii noastre, vedem cu s-au înrolat în slujirea Bisericii oameni duhovnicești, care răstimpuri îndelungate s-au retras din lume și au lucrat în pocăință dobândirea harului și a sfințirii și apoi, fiind chemați de Biserică la vremea potrivită s-au reîntors în lume ca păstori și călăuzitori și prin orice jertfă de sine au pecetluit slujirea lor prin bună mărturisire. Cei mai mulți dintre aceștia au fost cinstiți oficial de către Biserică, ”Dumnezeu fiind martorul” sfințeniei și duhovniciei lor, ”fiind adeveriți prin semnele și minunile care le-au urmat”, arătându-se ca unii care drept ”au săvârșit calea și credința au ținut”, învrednicindu-se și de ”cununa dreptății”.

Dar și prietenii lui Dumnezeu care s-au întors către lucrări sociale nu au fost întru nimic lipsiți de lucrarea dragostei, după cum îi defăimează aceia care nu au cunoștința lucrurilor. Să mi se îngăduie o mică abatere spre a înțelege aceasta.

Domnul ne arată și acest lucru în dumnezeieștile Lui învățături, anume că ”de cel se va lepăda de Mine și Eu mă voi lepăda de el și oricine va mărturisi pentru Mine și Eu voi mărturisi pentru el”. Pentru moment nu ne vom ocupa de lepădare, vom vorbi însă puțin despre mărturisire. Mărturisirea, așa cum ni se tâlcuiește, este o noțiune cuprinzătoare și ajunge la miezul sensului și conținutului creștin. Dacă ”o iotă sau o cirtă” și dacă ”cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Domnului nostru nu vor trece” și ”cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, foarte mic se va chema”, este vădită din acestea datoria noastră, a tuturor, în împlinirea întregii credințe creștine și a întregului adevăr creștin. Dacă, așadar, în urma împotrivirilor din partea puterilor întunericului suntem împinși la lepădarea vreuneia dintre porunci, a vreunei îndatoriri, se cere de la noi mărturisirea, niciodată lepădarea. Așadar, nu înseamnă mărturisire constatarea și demonstrarea acestora de către cei puternici duhovnicești, nu este aceasta realizare a desăvârșirii în făgăduința creștină? Dacă mărturisirea în credința noastră, fie în dogma triadologică sau în cea hristologică sau în altă dogmă a credinței noastră este cinstită prin Har și de Biserică, mărturisirea deplinătății adevărului creștin și a făgăduinței creștine este de mai mică însemnătate?

Experiența arată, atât în vechime, dar mai ales în veacul nostru, că ceea ce se cere nu este atât amănuntul însușirilor credinței, cât dovezile practice, prin care se vede dacă într-adevăr cele crezute pot deveni realitate. Dacă, potrivit celor scrise, Iisus Cel de ”ieri” este același și azi și în continuare, dacă credința și revelația creștină este cu adevărat realizabilă. Dacă așa stau lucrurile, după cum s-a și constatat, de altfel, atunci giganții credinței noastre, aceștia care au dovedit în practică că întreaga învățătură creștină și lege și făgăduință sunt realitate, atunci, iată, cea mai mare ofrandă și slujire și misiune și pecetluire a misiunii, pentru că pecetluiește făgăduințele învățăturii și ale predicii că ”adevărate sunt cele ce se adeveresc”. Dacă, într-adevăr, ”mai vrednici de crezare sunt ochii decât urechile”, atunci dovada dumnezeieștilor făgăduințe prin lucrarea prietenilor lui Dumnezeu este cea mai însemnată ofrandă în întărirea credinței pliromei cu nume creștin.

Prin această foarte scurtă divagație nu mi-am propus să aduc nimic nou, ci am dat un scurt răspuns la întrebarea ”ce oferă cei care viețuiesc însingurați și în afara lumii?”.

Cuviosul despre care vorbim astăzi era cu adevărat unul, care, după cum aflăm din viața lui, niciodată nu a ieșit din peștera în care se nevoia și cu toate acestea, ca nimeni altul a îmbrățișat durerea atot-omenească și nevoia patriei sale mult încercate. Nu suntem în stare, dar nici nu ne propunem să  înfățișăm ce a oferit acest cuvios din ceata Drepților spre desăvârșirea și întărirea semenilor săi, în comparație cu cei care trăiesc și slujesc în societate. Ceea ce punem înainte celor care doresc să cunoască este cuvântul și puterea prin care ”cei ai lui Hristos” ”pe toate le pot”, așa încât și lipsind din lume și fără de mijloacele lumești, într-un fel sau altul ”își poartă sarcinile unii altora”,  se nevoiesc ”să placă aproapelui în cele bune” și, îndeobște, să își jertfească sufletele pentru frații lor. Iată, așadar, ce anume poate să biruiască lumea nedreptății – ”credința noastră”. Această dragoste către Dumnezeu și către aproapele, pe care am primit-o ca învățătură, desăvârșește și ridică nedesăvârșirea omului mai presus de fire, ”ca pe toate să le întărească în harul dumnezeiesc care dă putere” și astfel se dovedește în practică faptul că ”ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternic decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1:25).

Cuviosul Neofit Zăvorâtul, pictură de Haralambos Epaminonda

Ceea ce ne mișcă cel mai mult la preacuviosul nostru părinte este că această ofrandă prea mare, în care cuvântul ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” ”în Hristos Iisus Domnul nostru” l-a împlinit nu ”după basme meșteșugite” (II Petru 1:16) și astfel cuvintele și predica lui ”nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești” (I Corinteni 2:4) și era ca ”învățat de Dumnezeu”, care ”scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13:52).

Și să nu vă mirați de aceasta, căci ”cei ai lui Hristos”, după ce au primit ”Duhul cel de la Dumnezeu, văd cele de Dumnezeu dăruite lor”, pe care le și ”grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2:13). Așa cum am spus mai sus, în biografia Sfântului, acesta mare Părinte nu a avut parte deloc de învățătura cea după lume și acesta este un aspect însemnat, mai ales în ce privește exprimarea cuvântului său, a acestui mijloc de comunicare socială. Însă nici lipsa învățăturii, nici nivelul lui social smerit nu l-au împiedicat de la deplinătatea reușitei în dobândirea cea mai înaltă a dumnezeieștilor făgăduințe. Supunerea deplină a omului față de Dumnezeu și ascultarea reprezintă datoria Sfinților lui Dumnezeu și a noastră, a tuturor. Imitarea lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Pavel, este socotită a fi triumful și țelul principal al omului. Cu îndreptățire scrie, așadar, că ”celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Iată, așadar, taina măririi mai presus de fire a ”celor ai lui Dumnezeu”.

Care este lucrul de mirare în ce-l privește pe cuviosul despre care vorbim, dacă și acesta ”știe carte fără să fi învățat?” (Ioan 7:15). Cel Care a făgăduit celor ce cred în El că ”râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7:38), prin dumnezeiescul har ne-a dăruit toate cele de care eram lipsiți prin slăbiciunea noastră, după cuvântul că ceea ce ”la oameni este socotit nebunie este mai înțelept decât înțelepciunea lor” (I Corinteni 1:25). Iată, așadar, una dintre însemnatele ofrande către credincioși ale celor care trăiesc izolați și departe de lume. Dar aceasta nu este singura lor ofrandă. Îndeletnicindu-se în singurătate cu Singurul Dumnezeu și ”dezbrăcați de omul cel vechi” ”prin harul lui Dumnezeu” și ”îmbrăcați cu omul cel nou zidit după Dumnezeu”, după asemănarea Ziditorului, dobândesc ”mintea lui Hristos” și nu numai pe oameni îi judecă, dar și pe îngerii căzuți, după cuvântul lui Pavel. Devenind ”sarea pământului”, ”intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei, unde Iisus a intrat ca înainte-mergător al mântuirii noastre” și ”ca niște iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1), cunosc și transmit Bisericii noastre luptătoare, după măsură iconomiei celei dumnezeiești, voile și descoperirile dumnezeiești. Tâlcuiesc adâncimea și lățimea și înălțimea legii duhovnicești, a acestei dumnezeiești ”constituții”, după care întreaga zidire este chivernisită și cârmuită de Pronia Creatorului. Devin poli de orientare în orizontul sumbru al acestei confuzii în care zace lumea și tâlcuiesc în amănunt chipurile războiului nevăzut. Dezvăluie cursele și, îndeobște, adâncurile răutății satanei, devenind îngeri pământești și luminători ai omenirii atât de luptate de puterile vrăjmașe. Acolo unde nu ajunge glasul lor, ajunge scriitura lor, pilda lor, prin neîncetatele cercetări pe care le primim din partea lor și încă mai departe ajung Sfinții prin rugăciunea lor neîncetată. Se roagă cu stăruință și cu durere ”pentru viața și mântuirea lumii”.

Cu adevărat sunt ca niște colaci de salvare în acest ocean fără fund, stâlpi de sprijin între cer și pământ, fac legătura între distanțe infinite ca niște mijlocitori neobosiți. Și pe Dumnezeu Îl pogoară pe pământ prin milostivirile Sale, iar pe oameni îi ridică la cer, dacă aceștia o doresc. După cum în societate, cele de trebuință și de bază, cum sunt siguranța și progresul și pacea, se afla în mâinile puținor oameni, care administrează și guvernează fără zgomot și fără ca cei mulți să cunoască lucrările lor, la fel și în cele duhovnicești poziția aceasta o dețin prietenii lui Dumnezeu, care s-au dăruit deplin dragostei Lui și s-au jertfit Lui în întregime prin ținerea dumnezeieștii lui voi, au dobândit prietenia cu El și au primit dumnezeieștile făgăduințe.

Așadar, dumnezeieștile făgăduințe, care reprezintă însăși sfințirea, după expresia omenească, la prietenii lui Dumnezeu sunt pricinuitoare de înnoire și desăvârșire în destinația universală a omului, iar nouă, credincioșilor ni se fac învățători și călăuzitori de-a lungul secolelor și sprijinitori și tâlcuitori și mângâietori, prin mijlocirile lor părintești, prin ajutorul lor primit în chip văzut și duhovnicesc în marea acestei vieții, celei cu multe valuri. Dar și la sfârșitul vieții se roagă stăruitori Stăpânului iubitor de oameni pentru mântuirea noastră, ca adevărați prieteni și cunoscători ai Acestuia.

Partea întâi, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=38635

Sursa: Gheronda Iosíf, ”Sfântul Neofit Zăvorâtul”, Editura Sfintei Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.