Pediatria în Bizanţ

Medicul Nicolae Myrepsus examinând o probă de urină, înconjurat de asistenţi si pacienţi, sec. XIV, Codul lui Nicolae Myrepsos “Antidotarion” (Paris, Bibliotheque Nationale, MS. Med. Grec. 2243)

I. Introducere

Dintre toate specializările medicale, pediatria depinde în mod obligatoriu de nivelul cultural al unei ţări şi constituie un indicator al multor parametri sociali, precum modalitatea de educare a copiilor, a preocupării pentru dezvoltarea lor biologică, a protejării integrităţii lor corporale şi a sănătăţii lor psihice. Cercetarea interesului pentru sănătatea populaţiei nevârstnice din Imperiul Bizantin presupune investigarea literaturii medicale, studiul textelor hagiografice şi a altor texte literare precum şi cercetarea legislaţiei referitoare la sănătatea copiilor precum şi parcurgerea operelor istoricilor şi a cronicarilor.

Pediatria nu a fost o ramură de sine stătătoare a medicinii înainte de mijlocul secolului al nouăsprezecelea şi, prin urmare, îngrijirea copiilor nu era separată de aceea a adulţilor. Lipsa ei este pusă în evidenţă de existenţa altor specializări şi a secţiilor medicale corespunzătoare din cadrul instituţiilor spitaliceşti, mai cu seamă din Constantinopol, în vreme ce nu se cunosc mărturii despre funcţionarea unor secţii pediatrice. În operele medicilor bizantini care transmit cunoştinţele medicale ale Antichităţii puţine capitol sunt dedicate temelor legate de medicina pediatrică, cu excepţia paginilor dedicate îngrijirii perinatale a nou-născutului, alăptarea la sân, educaţia sănătos-dietetică a sugarilor şi dezvoltarea psiho-intelectuală până la vârsta adolescenţei. Partea referitoare la boli cu incidenţă crescută la copii nu constituie o secţiune autonomă ci se află risipită în paginile fiecărei opere, informaţii legate de această temă putând fi obţinute în urma consultării întregii opere.

II. Locul copilului în lumea bizantină  

Condiţiile de viaţă ale epocii au format diferite opinii în legătură cu rolul copilului în familie, care nu era, în nici un caz, un rol de primă importanţă. Rata ridicată a mortalităţii perinatale şi infantile precum şi bolile contagioase care ameninţau supravieţuirea explică poziţia sa precară în mediul familial. Experienţa morţii unui sau mai multor copii era o experienţă comună pentru mai toţi părinţii, chiar şi pentru cei din familii nobile, după cum atestă mulţimea epigrame de pe inscripţii funerare, cuvinte funerare şi scrisori de consolare (1).

Evenimentele politice şi marţiale ale Imperiului sunt pline de nenorociri precum foametea, asediile şi robia, care afectează pe toţi locuitorii la fel, căci biciul epidemiilor nu face deosebire în funcţie de vârstă.

Nenumăratele primejdii fac îndoielnică posibilitatea de a ajunge la vârsta maturităţii (2) şi se alătură superstiţiilor şi şarlataniilor privând copiii de îngrijirea medicală adecvată.

III. Învăţământul medical bizantin

Textele medicale pure din perioada bizantină se împart în trei categorii:

1. manuale destinate uzului practic

2. monografii

3. enciclopedii medicale în care sunt adunate majoritatea temelor legate de disciplina pediatrică.

Fiecare secol al istoriei Bizanţului se poate mândri cu medicii săi iluştri dar şi cu intelectuali erudiţi cu studii medicale şi operă variată. În epoca bizantină timpurie (secolele 4-7) s-au remarcat Oreivásios (Oribasius), Nemesios, Aétios Amidinós (Aëtius Amidenus), Aléxandros Tralliános (Alexandru din Tralles, Asia Mică, astăzi Aydin), Theófilos Protospatharios, Pavel Egipteanul. În epoca medie (secolele 8-12), Meletie Medico-sofistul, Patriarhul Fotie, Theofan Nónnos, Mihail Psellós, Simeon Seth. În epoca bizantină târzie (secolele 13-15), Nicolae Myrepsós, Nichifor Blemmídis, Ioannis Aktouários. Cele mai multe dintre aceste personalităţi s-au ocupat de sănătatea copiilor.

Miniatură din codicele medical al Apollonius de Kition, sec. X (Florence, Laurentiana, cod. Plut. LXXIV, 7, f. 190r)

IV. Îngrijirea perinatală a nou-născutului

Începe cu tăierea cordonului ombilical, verificarea integrităţii corporale şi a plânsului „corect” („plânge cu intensitatea cuvenită”). Continuă cu verificarea posibilei lipse a cavităţilor auriculare şi nazale, cu verificarea faringelui, a canalului urinar şi a orificiului rectal şi controlul articulaţiilor. Urmează îmbăierea cu apă călduţă şi plante medicinale aromatice după care nou-născutul este înfăşurat în scutece, în care rămâne până în cea de-a şaptea zi, cu binecuvântarea Bisericii şi a ştiinţei. Astăzi înfăşarea este considerată nesănătoasă; este interesantă observaţia lui Mihail Psellós (3) – cu zece secole în urmă – care scrie despre bebeluşul unei familii prietene: „Când trebuia să-l înfăşeze şi-i imobilizau mâinile, eu însumi mă tulburam ca şi cum m-ar fi legat pe mine şi aproape că sufeream alături de prunc”. O altă observaţie, a lui Aléxandros Afrodisieul (4) ne revelează faptul că erau cunoscute experienţele traumatizante ale naşterii asupra nou-născutului: „De ce plâng pruncii imediat după naştere? Deoarece simţurile şi organismul lor sunt surprinse de ieşirea din mediul cald şi moale al uterului în mediul exterior rece; e posibil să-i deranjeze lumina neaşteptată”.

Sarcinile cu gemeni şi tripleţi sunt neobişnuite, dar cele cvadruple şi cvintuple sunt cu adevărat rare, atât de neobişnuite că sunt menţionate ca evenimente demne de amintit de către cronicari. Naşterea gemenilor siamezi constituie un eveniment unic în Bizanţ, mai ales din perspectiva tentativei de a-i separa printr-o intervenţie chirurgicală. Mulţimea de referinţe din textele istorice este un indice al importanţei lor precum şi al interesului pe care l-au suscitat (5). S-a întâmplat în jurul anilor 944-948, în timpul domniei lui Constantin VII Porfirogenetul. Erau băieţi cu pereţii abdominali uniţi şi proveneau din Armenia. Prima oară când au venit în Constantinopol au constituit un adevărat spectacol pentru cei care i-au văzut, fiind obligaţi să plece din pricină că ar fi fost o prevestire a unui eveniment nefast pentru oraş. Au revenit atunci când unul dintre gemeni a murit şi trebuia în mod obligatoriu separat de fratele rămas în viaţă. Operaţia a fost efectuată de către cei mai renumiţi oameni de ştiinţă. Se pare că această primă intervenţie chirurgicală menţionată în cronicile medicale a fost reuşită, de vreme ce geamănul rămas în viaţă a supravieţuit pentru încă trei zile (6). Operaţia de separare a gemenilor siamezi reflectă un înalt nivel al cunoştinţelor şi practicii chirurgicale, din moment ce şi astăzi reprezintă o intervenţie cu grad ridicat de risc.

Sunt menţionate şi cazuri de naşteri ale unor monştri, cu formă de om şi anumite caracteristici de animal (coadă, gheare, solzi) sau de tipul prodigium, fără elemente umane. Un copil cu coadă de peşte, lipsit de ochi şi fără  extremităţi este descris într-un cronograf iar un alt caz de anoftalmie congenitală este pomenit într-un text hagiografic. Aceste cazuri au o prostaă receptare socială şi juridică iar eşecul supravieţuirii este atribuit proniei firii.

Medicul Theophil Protospatharius şi asistentul său. sec, XV, Miniatură din codicele medical al lui Theophil al Alexandriei (Bologna, Bibliotheca Universitaria MS. 3623)

V. Nutriţie – Alăptare la sân

Destul de multe pagini din Aetios (7) şi Orivásios (8) sunt consacrate primei mese a nou-născutului, ambii autorii fiind de acord că trebuie să fie alcătuită din miere. Primul lapte, colostrumul, era considerat nepotrivit şi momentul ideal al începutului alăptării era situat între a treia şi a cincea zi.

În lumea bizantină, alăptarea la sân este legată de nivelul socio-economic al familiei şi nu este recomandată obligatoriu din motive pur medicale. O lege nescrisă impunea femeilor din aristocraţie angajarea unei sau mai multor doici (títhes). Această tactică se află în opoziţie cu prescripţiile Bisericii, în situaţia în care nu este dictată din motive de sănătate. Medici nu resping instituţia doicii, dar definesc scolastic regulile alăptării la sân şi riguros criteriile de alegere a doicii, a căror descriere se întinde pe mai multe pagini, în funcţie de seriozitatea cu care este abordată această temă.

Se impune ca doica să fie perfect sănătoasă, deoarece orice boală se va transmite pruncului, fie prin intermediul laptelui, fie prin intermediul contactului direct cu corpul acesteia. Vârsta doicii  se poate situa între 20 şi 40 de ani sau, şi mai bine, între 25 şi 35 de ani. Se consideră că laptele femeilor mai în vârstă ar fi inferior şi calitativ şi cantitativ, că laptele celor mai tinere nu este uşor digerabil în vreme ce vârsta ideală este considerată aceea care se apropie de vârsta mamei copilului. În ceea ce priveşte obârşia, se transmite prin tradiţie o predilecţie pentru doicile care proveneau din Tracia şi Egipt. În plus, sunt determinate şi alte însuşiri legate de caracterul şi comportamentul doicii: îmbrăcăminte curată, calm, dispoziţie veselă, înţelepciune, austeritate în ceea ce priveşte relaţiile cu bărbaţii. Este considerată obligatorie experienţa anterioară în creşterea copiilor şi existenţa unui serviciu anterior. O mare importanţă se acordă, de asemenea, hranei doicii. Alimentele sunt împărţite în recomandate, interzise şi de evitat.

Medicii nu pierd din vedere să descrie tehnica alăptării la sân şi să puncteze faptul acesta este benefic nou-născuţilor care au avut o greutate mică la naştere („născuţi slabi”). Nu încurajează introducerea timpurie a altor alimente în schema regimului alimentar al sugarilor. Durata alăptării la sân trebuie fluctuează între 20-24 de luni iar înţărcarea trebuie să se facă treptat. Dacă, însă, pruncul se îmbolnăveşte brusc după înţărcare, se recomandă revenirea la alăptarea la sân până la completa vindecare, deoarece se pare că era cunoscută contribuţia laptelui matern la întărirea imunităţii la boli contagioase.

Textul hagiografic Viaţa şi creşterea Sfântului Theodor Tiron descrie încercarea reuşită de hrănire artificială. Tatăl copilului pierzându-şi soţia în perioada lăuziei şi negăsind doică, a născocit un urcior de sticlă având formă de sân şi  preparat un amestec de miere lichidă şi cereale râşnite, cu care şi-a hrănit fiul până la vârsta la care putea urma regimul alimentar al adulţilor (9).

VI. Prescripţii de dietă sănătoasă – Monitorizarea evoluţiei psihointelectuale

Curăţenia hainelor şi a aşternuturilor asigură sugarilor calmul şi somnul liniştit. Dimpotrivă, lipsa acestor elemente le provoacă nelinişte şi plâns. Somnul nu trebuie provocat cu ajutorul plantelor. Folosirea acestora este condamnată şi de ştiinţă şi de Biserică. Oreivásios accentuează, de asemenea, avantajele traiului la ţară: „…întotdeauna îi face pe copii mai înfloritori, mai plinuţi şi mai roşii în obraji”.

Destul de multe dintre temele psihologiei pediatrice i-au preocupat pe medicii bizantini. Aceştia recomandă cântecele de leagăn dar limitează mângâierile necontenite. Este amintit obiceiul doicilor de a speria copii cu păpuşi care înfăţişează monştri mitice (gorgone) şi cu zgomote (orice primejdie ). În scrierile medicale se exprimă, de asemenea, opinii privitoare la pedagogie: care este cea mai potrivită vârstă pentru începerea şcolii, alegerea dascălului. Profesorii trebuie să fie blânzi şi deschişi către ceilalţi şi să folosindu-se de laude, într-o atmosferă relaxată şi veselă: „calmul şi veselia sufletului contribuie mult la starea de sănătate a trupului”. Mai mult, sunt blamaţi dascălii care-şi mustră elevii sau care folosesc violenţa, deoarece formează caractere fără dragoste de învăţătură. Se recomandă ca elevii să aibă, mai degrabă, mai mult timp liber, deoarece „nu este necesar ca elevii să fie supăraţi toată ziua cu cele învăţate în vremea din urmă” (10). Adolescenţii de la 14 până la 21 de ani trebuiau să urmeze lecţii de filozofie şi medicină, asemănătoare cursurilor de prim ajutor de astăzi.

VII. Bolile contagioase

Din textele bisericeşti se întrezăreşte tendinţa mamelor de a recurge la vrăjitori şi şarlatani, de fiecare dată când li se îmbolnăvesc copiii. Revelatoare sunt cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur10: „Dacă ne vizitează medicul şi, lăsând la o parte medicamentele, începe să intoneze incantaţii, îl vom considera medic? ” şi ale Sfântului Vasile cel Mare: „Se îmbolnăveşte copilul? Şi tu cercetezi vracii?”, înfierând în acest fel un obicei larg răspândit (11).

Bolile contagioase nu sunt toate cunoscute şi multe dintre ele pot fi cu greu deosebite de altele. Sunt amintite meningita, oreionul, tetanosul, turbarea, holera, poliomielita.

Mihail Psellós (12) descrie vărsatul de vânt, boala care i-a răpit unicul copil, o fetiţă în vârstă de opt ani, Stylianí. Aceasta a prezentat febră mare şi erupţie cutanată sub forma unor pustule numeroase care i-au acoperit tot corpul şi în special faţa. Pustulele erau pline de puroi, care mai apoi s-au curăţat 20 de zile mai târziu, lăsând semne adânci („…sub forma unor băşici umflate răspândite pe toată suprafaţa corpului şi armonia trupului distrugând, amorfă şi de nerecunoscut i-a arătat frumuseţea de dinainte a trupului”). Copilul se găsea în perioada de convalescenţă când s-a instalat din nou febra, datorată cel mai probabil unei suprainfecţii („febră violentă în celelalte părţi ale trupului”), în condiţiile în care mecanismele de apărare ale organismului erau slăbite din pricina bolii („nemaiputând să îndure flacăra febrei, fiind slăbită de boală”). S-a sfârşit după douăzeci şi patru de ore, iar descrierea evoluţiei bolii de către chiar tatăl ei în cuvântul funerar, asociază exactitatea ştiinţifică cu lirismul stării emoţionale deosebite provocate de moartea unicului său copil (13).

VIII. Boli ale sistemului respirator

Sunt descrise laringita şi faringita, amigdalita, otita şi astmul bronşic infantil, caracterizat de dispnee.

Culegător de plante medicinale, sec. XII, Miniatură din codicele medical al lui Dioskorides (Marea Lavră, Muntele Athos, cod. Ω, 75)

IX. Boli ale sistemului digestiv

Sunt descrise lipsa orificiului rectal, hernia ombilicală, colicele primului trimestru de viaţă şi se dau indicaţii de dietă în cazul diareii şi constipaţiei. Foarte răspândite sunt parazitozele şi se disting chiar trei tipuri de viermi intestinali. Epistolă despre helminţi este un text celebru al literaturii medicale bizantine, cu temă pediatrică scris de Aléxandros Tralliános, dedicată fiului cel mic al prietenului său Theodor, căruia îi şi adresează scrisoarea. Deoarece autorul scrisorii nu cunoştea cu exactitate simptomele copilului, a menţionat tot ceea ce cunoştea referitor la tema paraziţilor intestinali, alcătuind astfel un adevărat studiu ştiinţific despre morfologia şi tipurile de paraziţi, simptomatologia şi mijloacele terapeutice (14).

X. Boli ale sistemului uro-genital

Sunt amintite litiaza, care la copii se localizează în zona vezicii urinare, precum şi orhita, herniile, hermafroditismul, fimoza, hipospadias. Pavel din Eghina (15) descrie tehnicile chirurgicale şi atitudinea conservatoare în abordarea tuturor acestor boli. Castrarea nu este neobişnuită, fiind practicată fie din motive terapeutice, fie pentru carieră. Printre îndatoririle moaşelor se numără şi constatarea integritatea virginității fetelor.

XI. Boli ale sistemului nervos

Hidrocefalia  este abordată chirurgical, în vreme ce prin termenul „spasme” este desemnată o mulţime de boli, precum epilepsia, coree, bolile degenerative. În epilepsie se deosebesc  epilepsia generalizată şi de focar.

XII. Atitudinea Bisericii faţă de copil

Dimensiunea duhovnicească a medicinii bizantine este legată religia creştină. Prin asimilarea învăţăturii hipocratice se conturează o teorie a bolii drept tulburare a unităţii psiho-somatice. Preoţii-medici au continuat lucrarea sfinţilor mucenici Cosma şi Damian şi nu este întâmplător faptul că toţi Părinţii Bisericii au studiat medicina.

Analiza textelor hagiografice, precum Vieţile sfinţilor (16), descoperă activitatea tămăduitoare în probleme pediatrice dificile sau rare: mortalitatea perinatală şi infantilă ridicată (Sfântul Stelian Paflagonul care dăruieşte alţi prunci mamelor care au pierdut copii), malformații congenitale la naştere (Sfântul Pafsíkakos care tămăduieşte copiii născuţi cu handicap sau alte semne), lipsa laptelui matern  (Sfânta Oreozíli şi Sfânta Trýfena dăruiesc lapte lehuzelor) (17).

După inventarierea minunilor, un mare număr se referă la existenţa copiilor „demonizaţi” şi „morţi”. În prima categorie sunt incluse toate formele de boli psihice şi epilepsia iar în cea de-a doua suportă diferite explicaţii ştiinţifice precum coma de etiologie variată și encefalita.

Revelatoare este relatarea vindecării minunate a unei laringite sau difterii în care tămăduitorul este Sfântul Teodosie cel Nou (18), care urmează o metodologie ştiinţifică: „Copilul Andronic s-a îmbolnăvit grav de o boală a gâtului, care ardea gâtul împiedicând respiraţia”. Mama aşează icoana Sfântului pe perna micului bolnav, care o strigă puţin mai târziu, povestindu-i că l-a vizitat un călugăr, care a lovit cu toiagul abcesul ce-i provoca suferinţa la gât şi l-a umplut de puroi. Se conving apoi că abcesul era tăiat de parcă fusese incizat cu o lamă, hainele pline de puroi şi sânge şi copilul care înainte era fără voce „vorbeşte fără probleme şi normal”.

Multe dintre instituţiile caritabile erau destinate copiilor şi adesea statul imită opera de binefacere a Bisericii, căci împăratul trebuie să fie împodobit cu virtuţile filantropiei şi milosteniei pe care să le manifeste în mod practic (19).

Culegător de plante medicinale, sec. XII, Miniatură din codicele medical al lui Dioskorides (Marea Lavră, Muntele Athos, cod. Ω, 75)

XIII. Locul copilului în societatea bizantină

Conform legislaţiei bizantine, distincţia în funcţie de vârstă era următoarea: infanţi sau prunci de la 0 la 7 ani, puberi de la 7 la 12 ani în cazul fetelor şi de la 7 la 14 ani în cazul băieţilor, şi minori până la 25 de ani. Protecţia legală avea drept punct de plecare vârsta embrionară (interzicerea avorturilor de către stat şi Biserică), se extinde asupra naşterii (mama este răspunzătoare dacă nou-născutul îşi pierde viaţa din nepurtare de grijă) şi acţionează în sensul limitării fenomenului abandonării pruncilor. Iustinian a anulat dreptul pe care-l avea pater familias de a-şi lepăda copii la gropile publice de gunoi sau să-i abandoneze (20).

Stat şi Biserică îşi unesc forţele în încercarea de a pune capăt obiceiului bizantinilor de a-şi căsători copiii de la o vârstă foarte mică, obicei pe care-l urmează toate clasele sociale, chiar şi familia imperială (21), încălcând limitele legale (22). Caracteristic este cazul Simonidei, singura fiică a împăratului Andronic II Paleologul, care, la vârsta de cinci ani, a fost dată de soţie kralului Serbiei, un bărbat mai în vârstă decât tatăl ei şi trecut bine de vârsta de 40 de ani. Consecinţa tratamentului brutal pe care l-a suportat a fost „afectarea uterului, încât niciodată prunci din aceea nu se vor mai putea naşte” (23).

În documentele Patriarhiei pot fi întâlnite situaţii de anulare a căsătoriilor (24) în care fie părinţii au declarat o altă vârstă în ceea ce priveşte pe fiicele lor, fie l-au mituit pe preot. Legi aspre au fost adoptate şi ceea ce-i priveşte pe pederaşti, făptaşii fiind pedepsiţi prin aplicarea pedepsei capitale. Istoricii amintesc cazul a doi episcopi din secolul al şaselea care practicau sodomia şi care au fost pedepsiţi prin tăierea organelor genitale şi defăimare publică (25).

În ceea ce priveşte exploatarea sexuală a prostituatelor minore, copilăria împărătesei Theodora este revelatoare în ceea ce priveşte aventurile de acest gen. Nu lipsesc nici maltratările necombatanţilor luaţi în robie foarte sugestiv descrise de istorici la cucerirea Tesalonicului („fiară străină putea fi văzută … alături de tineri şi fecioare, bătrâni şi copii, legaţi, fiecare dintre călăreţi biciuindu-i”) sau a Constantinopolului («παρθένους ας ουχ εώρα ήλιος, παρθένους ας ο yεννήσaς μόλις έβλεπεν, ελκόμεναι, ει δε και βία αντωθούντο και ραβδιζόμεναι»). Cu toate că este vorba despre un caz singular, doi istorici (26) amintesc un episod care a avut loc în anul 717, în timpul asediului Pergamului de către arabi (27). Locuitorii, călăuziţi de „concepţii demonice”, au fiert un nou-născut pentru a pregăti băutura magică ce le-ar fi permis să respingă atacurile inamicilor.

XIV. Concluzii

Existenţa specializării pediatrice nu poate fi constatată în niciuna dintre sursele medicale, juridice, eclesiastice sau filologice, în vreme ce practicarea altor specializări este atestată documentar. În  tratatele ştiinţifice capitolele dedicate pediatriei se referă la Maieutică şi la Patologia generală, această împărţire fiind confirmată prin crearea oficială a Pediatriei ca disciplină de sine stătătoare.

Este vădită dimensiunea socială a pediatriei în lumea medievală a unui Bizanţ în tot cazul avansat. Biserica luptă să impună alte obiceiuri în vreme ce condiţiile obiective rămân neschimbate (mortalitate infantilă, morbiditate ridicată, naşteri nedorite) şi să materializeze acest scop prin înfiinţarea aşezămintelor caritabile. În paralel activează sfinţi tămăduitori pentru protejarea sănătăţii şi vindecarea celor nevârstnici.

Preocuparea insuficientă a ştiinţei medicale faţă de copil este revelatoare pentru concepţia epocii dar şi pentru condiţiile care au determinat-o. Legile statului şi dreptul bisericesc luptă pentru copilărie, cu scopul principal de a asigura supravieţuirea.

Bibliografie

1. Patriarhul Fotie, «Ταρασίω πατρικίω αδελφώ επί θυγατρί τεθνηκυία», în Tomadakis Ν.Β. (coord.), Βυζαντινή Επιστολογραφία, ediţia III, Atena, 1969-70, Γ:225-231.

2. Matsaniotis N.I, Παιδιατρική στα χρόνια του Βυζαντίου (Conferinţă prezentată pe 6.11.1986, în cadrul celui de-al IV-lea Congres de istorie a medicinii), publicată în „Δελτ. Κ. Παιδιατρ. Κλιν. Πανεπιστ. Αθ.”, 1987, 34:7-16.

3. Mihail Psellós, Epistola 157 «Τω επί των κρίσεων», în Σάθας ΚΝ (coord.), Μεσαιωνική Βιβλιοθήκη, Paris,1876 (retipărire foto Grigoriadis B.N.), Atena, 1972, 5:409-412.

4. Alexandros Afrodisieul, Ιατρικών απορημάτων και φυσικών προβλημάτων, în Ideler J.L. (ed.) Physici et Medici Graeci Minores, Berolini, 1841, 1, cap. 63.

5. PENTOGALOS G.E., LASCARATOS J.G., A surgical operation on Siamese twins during the tenth century in Byzantium, În “Bull. History Med.”, 1984, 58:99-102.

6. Matsangas A.K., Marketos S.G., Χειρουργική επέμβαση επί συμφυών παίδων στο  Βυζάντιο κατά το 10ο αιώνα, în “Mat. Med. Gr.” 1985, 13:415-422.

7. OLIVIERI A.,  Aetii Amideni Libri Medicinales I-IV, Leipzig & Berlin, Teubner, 1935, 1 Cuvântul 4, cap. 3, 4, 5, 6, 28.

8. BUSSEMAKER U. C., DAREMBERG C., Oeuvres d’ Oribase, Paris, 1851-1862, Εκ βιβλίων αδήλων Ανέκδοτον cap. 13, 14, 15, 16, 20.

9. Sigalas Α., Βίος και ανατροφή του Αγίου Θεοδώρου του Τήρωνος, Epetiris Etairias Byzantinon Spoudon, 1925, 2:220- 226.

10. MIGNE J.P., Patrologia Graeca cursus completus, Paris, 1857-1906, Ioannis Hrisostomos 62, 358.

11. MIGNE J.P. op. cit., 10, Μέγας Βασίλειος 29, 417.

12. Mihail Psellós, Εις θυγατέρα Στυλιανήν προ ώρας γάμου τελευτήσασαν, 3 Ε’:62-87.

13. LEROY-MOLINGEN Α., Styliane Byzantion, 1969, 39:155-163.

14. Alexandros Trallianos, «Επιστολή περί ελμίνθων», în Ideler J.L., op. cit. 4 Ι, cap. 24.

15. ΒRIAU R., Chirurgie de Paul d’Egine, Librairie Victor Masson, Paris, 1855, 54, 55, 69.

16. MAGOULIAS H.J., The Lives of Saints as Sources for the History of Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Centuries, în BZ 1964, 57:127-150.

17. Συναξαριστής των δώδεκα μηνών του ενιαυτου υπό Νικοδήμου Αγιορείτου τρίτον επεξεργασθείς εκδίδοται υπό Θ. Νικολαϊδου Φιλαδελφέως, Atena, 1868.

18. Νέον Εκλόγιον περιέχον βίους αξιολόγους διαφόρων αγίων και άλλα τινά ψυχωφελή διηγήματα εκλεχθέν υπό του εν αγίοις πατρός ημών Νικοδήμου του Αγιορείτου, Ed. Astir, Atena, 1974:171-172.

19. CONSTANTELOS D.J., Byzantine Philanthropy and Social Welfare, New Brunnswick, New Jersey, 1968.

20. CONGOURDEAU M.-H., Regards sur l’enfant nouveau-né a Byzance, în REB 1993, 51:161-176.

21. LAIOU A, The role of women in Byzantine Society, în JOB 1981, 31:233-250.

22. PATLAGEAN E., L’ enfant et son avenir dans la famille byzantine, în Annales de demographie historique 1973:85-93 (Structure sociale, famille, chretiente a Byzance IVe-XIe siecle, Variorum Reprints, London, 1985, nr. Χ).

23. SCHOPEN L., Nicephori Gregorae Historiae Byzantinae, vol 2, Bonn, Weber 1830, I:203-204.

24. Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople (Constantinopoli), Socii Assumptionistae Chalcedonenses 1932-1977), vol. I-II Grummel V, vol. III-IV Laurent V., vol. V-VI, Darrouzes J.).

25. DINDORF L., Ioannes Malalas chronographia, Bonn I Weber, 1831, p. 436.

26. BOOR DE C., Theophanis chronographia, Leipzig, 1883 (retipărire Hildescheim), New York, 1980:390-39.

27. BEKKER I., Sancti Nicephori Patriarchae Constantinopolitani breviarium rerum post Mauricium gestarum, Bonn, I. Weber, 1837.