Sfântul Grigorie de Nazianz: viaţa ascetică şi statutul de episcop

Sfântul Grigorie de Nazianz – frescă, mănăstirea Studenita, Serbia, 1209

Ca şi colegii săi, Vasile şi Grigorie de Nyssa, Grigoire de Nazianz a fost profund îngrijorat în privinţa situaţiei ierarhiei bisericeşti din Răsăritul creştin. El era deosebit de aspru în condamnarea păcatelor episcopilor contemporani. Ar fi simplu să reducem descrierile sale necruţătoare la domeniul retoric, să le socotim roade ale unui temperament aprins; şi, cu siguranţă, înclinaţia lui Grigorie pentru exageraţie nu ar trebui trecută cu vederea. Dar majoritatea episcopilor, chiar şi cei pe care îi admira în mod deosebit, s-au purtat rău cu el. Mai mult, nu trebuie să uităm deplasarea seismică ce s-a produs începând cu perioada lui Constantin în statutul de episcop şi consecinţele sale ambivalente pentru ierarhia Bisericii ca întreg. Drept urmare, Grigorie şi confraţii capadocieni au abordat subiectul arhieriei din punctul de vedere al crizei, morale şi teologice. În general, punctul de plecare al lui Grigorie de Nazianz a fost situaţia contemporană, şi s-a inspirat masiv din experienţa personală cu decadenţa clerului drept contrapunct la idealul său episcopal. Aceasta ar putea fi cauza pentru faptul că el spune foarte puţine despre funcţia liturgică a preotului sau a episcopului. Nu aflăm vreo discuţie de­taliată despre săvârşirea adecvată a Botezului sau despre rolul preotului în săvârşirea Euharistiei. Poate că Grigorie considera acestea drept funcţii accesorii, ca parte a exerciţiului sau manifestării exterioare a autorităţii spirituale adevărate care a observat că lipsesc atât de mult episcopilor din vremea sa[1]. În lumina acestei preocupări mai generale, pregătirea şi caracterul adecvat erau cele mai importante cerinţe pentru conducătorii Bisericii, şi pentru aceste calităţi Grigorie privea în primul rând la exemplul monahului. Nu este surprinzător, aşadar, că el a arătat cea mai mare bucurie cu prilejul alegerii vărului său Eulalie ca înlocuitor al său în Nazianzus, în 383, deoarece acest bărbat avea experienţă în slujire şi era dedicat vieţii monahale[2].

Sfântul Grigorie nu a fost la fel de direct implicat în alegerea episcopilor precum Vasile sau chiar Grigorie de Nyssa. Cu toate acestea, scrierile sale atestă influenţa sa în propagarea idealului unui episcopat monahal. În ciuda conflictelor sale cu colegii episcopi, Grigorie de Nazianz a devenit cunoscut încă din timpul vieţii şi a fost deosebit de preţuit pentru învăţătura sa ortodoxă şi pentru poemele şi predicile sale elocvente. A fost o personalitate publică, un om al Bisericii care a dorit ca epistolele sale să fie citite de un public mai larg[3]. Începând cel puţin cu secolul al VI-lea, scoliaştii au comentat scrierile sale, mai ales cuvântările sale dar, de asemenea, şi poezia sa. De fapt, Grigorie este scriitorul patristic cel mai frecvent citat şi comen­tat din întregul corpus al literaturii ecleziastice bizantine. Discursurile sale erau citite în biserici şi întrebuinţate ca modele în şcolile de retorică. Se pare că anumite fragmente din ele trebuiau chiar ştiute pe dinafară[4]. După cum am văzut, Grigorie a abordat repetat problema abuzurilor ecleziastice şi nevoia consecventă pentru o nouă clasă de ierarhi în biserică. Popularitatea scrierilor sale este deosebit de importantă în lumina preocupării sale cu subiectul ierarhiei bisericeşti. El, cel ce a fost numit Teologul, a închinat la fel de multe pagini acestei teme la fel de mult pe cât a închinat problemei trinitare[5].

Printre cuvântările care se ocupă cel mai pe larg cu tema conducerii ecleziastice face parte şi Cuvântarea a 2-a, care a constituit modelul tratatului despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur. De asemenea, Grigorie a influenţat îmbinarea dintre preoţie şi asceză operată de Ieronim, iar Grigorie cel Mare se va inspira enorm din scrierile lui Grigorie de Nazianz în propria sa Regulă pastorală[6]. Cuvântarea 43, „probabil cea mai măreaţă piesă de retorică greacă de la moartea lui Demostene”, a contribuit cu siguranţă la concepţiile în formare despre conducerea episcopală [7]. În acest discurs, Grigorie susţine că viaţa lui Vasile a inspirat mulţi imitatori. Portretul Capadocianului din Cuvântarea funebră va avea acelaşi efect asupra generaţiilor viitoare. Cel puţin în secolul al VI-lea, panegiricul scris de Grigorie pentru Vasile era încă citit în biserici[8]. Aghiografia bizantină, mai ales vieţile episcopilor, abundă cu citate şi împrumuturi necunoscute din această cuvântare faimoasă. În sfârşit, reprezentările iconografice ale lui Vasile se inspiră în primul rând din descrierile lui Grigorie de Nazianz[9].

Idealul conducerii bisericeşti, aşa cum reiese din scrierile lui Grigorie, este cel al unei autorităţi episcopale întărite şi intensificate de virtuţile ascetice. Am văzut că Grigorie de Nazianz însuşi s-a străduit să combine aceste modele alternative de viaţă în cursul propriei sale cariere. Într-adevăr, propria sa viaţă poate oferi cel mai clar exemplu pentru o parte din tensiunile inerente în această paradigmă de autoritate în Biserică. Totuşi, descrierile pe care le face idealului episcopal sau unor anumiţi conducători vrednici de laudă nu arată nici o ambivalenţă. Odată considerate incompatibile, aceste stiluri de viaţă fuzionează armonios în monahul-episcop al Cezareei, model care va stabili tonul pentru generaţiile următoare de conducători bisericeşti. Modelul lui Grigorie de Nazianz ar fi putut la fel de bine fi derivat dintr-un ideal politic greco-roman pe care el l-a încreştinat şi adaptat pentru conducătorul bisericesc. În tradiţia platonică, conducătorul-filosof se pregătea pentru serviciul public prin perioade de retragere caracterizate prin otium sau apragmon[10]. Fără a ţine seama de aceste rădăcini elenistice, viitorii cititori ai lucrărilor lui Grigorie vor vedea în episcopul său ideal trăsăturile filosofului contemporan lor, mai precis pe monahul cenobit. Drept mărturie, nu trebuie decât să ne uităm la secolul al V-lea pentru a vedea că un număr mare de candidaţi la episcopie din Asia Mică erau deja recrutaţi din obştile monahale. […]

Sfântul Grigorie de Nazianz – frescă de Teofan Cretanu, Mănăstirea Stavronikita, Athos, 1546

Modelat de temele şi stilul clasic, aşa cum ar fi de aşteptat de la un tânăr care îşi terminase de curând studiile de retorică la Atena, aceeaşi Cuvântare (a doua) arată, de asemenea, influenţa timpurie a idealurilor monahale asupra concepţiei lui Grigorie despre arhierie. Încercând să ţină pasul cu recomandările pentru îndrumători din regulile monahale pe care Vasile începuse să le compună în Pont, Grigorie pune accent pe caracterul exemplar care ar trebui să fie semnul distinct al unui arhiereu: „Înainte de a-i curăţi pe alţii, trebuie să fie el însuşi curăţit; să fie el însuşi învăţat înainte de a-i învăţa; să devină lumină pentru a lumina; să se apropie de Dumnezeu înainte de a se apropia de alţii; să se sfinţească pentru a putea sfinţi”[11]. El dedică o atenţie considerabilă rolului preotului de călăuzitor duhovnicesc pentru turma sa. Precum îndrumătorul monahal care foloseşte tratamentul cuvenit pentru fiecare stare sufletească, preotul trebuie să fie capabil să aplice leacuri diferite pentru spectrul larg de boli care chinuie poporul creştin[12]. Medicamentul prescris pentru fiecare boală este un paragraf din Scriptură aplicat de preot aşa cum trebuie, fiindcă, după ce prezintă o imagine de ansamblu a mântuirii din Vechiul şi Noul Testament, Grigorie declară: „În această cură suntem slujitori şi împreună lucrători”[13]. Imaginea specifică a unui doctor de suflete la care apelează în mod repetat în această cuvântare este mai mult decât o metaforă reuşită pentru Grigorie de Nazianz. Medicii erau singurii „profesionişti” din acea perioadă care urmau o instruire de durată şi exigentă pentru a fi echipaţi cu abilităţile necesare vocaţiei lor iar Grigorie pare să recomande acest fel de pregătire pentru conducătorii Bisericii.

De fapt, ultima şi cea mai lungă secţiune din Cuvântarea a 2-a ia în considerare modul de pregătire necesar arhiereilor în contrast cu lipsa de pregătire şi deficienţele morale, spirituale şi teologice ale majorităţii clerului din vremea sa. În această pregătire un rol central îl ocupă o lungă şi profundă cufundare în Scriptură şi nu doar memorarea câtorva expresii pioase sau o scurtă introducere în Psalmi, cu care se pare că se lăudau unii clerici contemporani[14]. O completă pregătire duhovnicească şi scripturistică necesita ani de pregătire şi nu putea fi grăbită. Nu este de mirare, aşadar, că preotul ideal pentru Grigorie putea la fel de bine fi un bărbat cu părul alb şi înaintat în vârstă. Până ce un viitor preot, printr-o îndelungată pregătire filosofică, nu şi-a strunit patimile, curăţit mintea şi depăşit îndeajuns pe alţii în apropierea de Dumnezeu, ar fi primejdios să i se încredinţeze îndrumarea sufletelor sau să fie aşezat ca mijlocitor între Dumnezeu şi omenire[15].

Aici ca şi în oricare din cuvântările sale Sfântul Grigorie de Nazianz face referire la Moise ca la un exemplu de om care a fost pregătit întocmai pentru apropierea de Dumnezeu şi, prin urmare, să conducă poporul lui Dumnezeu[16]. El ne reaminteşte că chiar şi Aaron şi cei doi fii ai săi care erau preoţi au fost instruiţi să slujească de la distanţă „fiindcă nu este al tuturor să se apropie de Dumnezeu”, ci numai celor care, asemenea lui Moise, sunt capabili să stea faţă către faţă cu slava lui Dumnezeu[17]. Aşadar, doar Moise, care singur a urcat muntele şi a pătruns înăuntrul norului, a fost pregătit să primească legea lui Dumnezeu şi să înveţe mulţimile. Departe de a fi opusă activităţii active pastorale, viaţa contemplativă este prezentată drept o necesitate pentru slujirea preoţească efectivă. A accepta o poziţie de autoritate fără această experienţă duhovnicească ar fi o nesăbuinţă şi un pericol grav[18].

În lumina acestei concepţii nobile despre preoţie şi calificările sale necesare, nu este de mirare că Grigorie i-a scris lui Vasile o scrisoare de încurajare cu ocazia hirotoniei sale întru preoţie[19]. El simpatizează şi se identifică în iubirea lui Vasile pentru viaţa filosofică şi admite faptul că nu înţelege planul Duhului în problema hirotoniei lor. Totuşi, mai ales în lumina ameninţării ereziilor cu care se confrunta Biserica în timpul lor, el îşi îndeamnă prietenul să poarte sarcina încredinţată lui. Câţiva ani mai târziu, Vasile avea să se întoarcă din Cezareea în singurătatea monahală a Pontului atunci când părerea negativă a episcopului Eusebiu despre el ameninţa să împartă Biserica Cezareei în facţiuni rivale. Conflictul pare să fi fost stârnit de un grup de asceţi din Cezareea pe care Grigorie îi numeşte „nazariţii noştri”, elita înţeleaptă a Bisericii, care se separaseră de lume şi-şi dedica­seră vieţile lui Dumnezeu. Această facţiune ascetică influentă s-a opus ale­gerii lui Eusebiu ca episcop, considerând că Vasile este conducătorul cel mai cuvenit. Recunoscând pericolul unei sciziuni în Biserică, Vasile a crezut că este mai prudent să se retragă din oraş. Grigorie îi scrie în timpul acestei perioade, încurajându-l să îşi reia îndatoririle sacerdotale la Cezareea atât din cauza faptului că episcopii săi aveau nevoie de ajutorul lui cât şi din cauza faptului că pregătirea teologică mult mai bună a lui Vasile putea ajuta în lupta împotriva atacurilor ereticilor[20]. În acelaşi timp, el scrie trei epistole episcopului Eusebiu îndemnându-l să se împace cu Vasile. El laudă viaţa şi lucrările prietenului său, descriindu-l drept un preot de un caracter atât de nobil încât „în viaţă, în doctrină şi în purtare îl avem ca cel mai bun exemplu dintre toţi cei pe care îi ştim”.

Grigorie îl considera pe Vasile nu doar cel mai bun dintre preoţi ci, de asemenea, cel mai vrednic dintre episcopi, în ciuda rezervelor sale iniţiale faţă de motivele lui Vasile de a accepta demnitatea episcopală[21]. Scriind poporului din Cezareea în timpul verii anului 370, Grigorie vorbeşte despre episcop ca fiind „lampa Bisericii”, cel al cărui caracter fie compromite, fie salvează Biserica. În aceeaşi epistolă, el îl recomandă pe Vasile mai presus de toţi ceilalţi candidaţi, fiindcă este un preot „curat în viaţă şi cuvânt”[22]. Doi ani mai târziu, la începutul controversei din jurul diviziunii Capadociei, înainte ca Grigorie însuşi să fie hirotonit în mod forţat, el scrie prietenului său o scrisoare de încurajare. Îşi exprimă încrederea că „filosofia” lui Vasile va rămâne nemânjită de mâhnirile sale prezente şi că lunga sa experienţă în viaţa contemplativă îi va îngădui să rămână nezdruncibat de evenimentele care îi agită pe alţii[23].

Grigorie pare să fi ajuns să considere „viaţa îmbinată” pe care o întruchipa Vasile drept un ideal. El credea că viaţa activă de iubire şi slujire ar trebui să vină în completarea rugăciunii[24]. Admiraţia pentru un fel de viaţă îmbinată nu era ceva unic pentru creştinii din acea perioadă. Pentru mulţi filosofi păgâni din Antichitatea târzie implicarea în chestiunile publice la un anumit nivel mergea mână în mână cu viaţa de renunţare şi retragerea contemplativă. Filosofii puteau sluji ca ambasadori, diplomaţi, mijlocitori şi binefăcători financiari ai oraşului şi tradiţiilor lor[25]. Ceea ce deosebea idealul păgân al „lumescului contemplativ” de viaţa îmbinată a ascetului creştin era natura implicării în viaţa publică a filosofului păgân. Filosoful oferea servicii aproape exclusiv din partea clasei aflate la conducere, o elită urbană de viţă nobilă. Ascetul creştin, spre deosebire de acesta, se identifica cu clasele umile şi oprimate[26]. Străvechea virtute euergesia, pe care patronii bogaţi şi puternici o practica în mare sub forma dăruirii de daruri oraşului lor a fost transformată de creştini în virtutea ptōchotrophia, sprijinul săracilor şi grija faţă de bolnavi. După cum a susţinut Brian Daley, mai ales această versiune creştină concretă a vieţii filosofice – un aspect central al idealului clasic al philanthropiei – nu a reuşit să îl realizeze elenismul păgân; Capadocienii însă l-au considerat drept scopul comunităţii creştine ca întreg şi o preocupare majoră a monahismului. Iată un accent pe care l-am observat deja în cariera lui Vasile şi pe care Grigorie îl va preamări cu diferite ocazii[27].

Sfântul Grigorie de Nazianz – icoană contemporană rusească

Însă, oricare ar fi fost convingerile sale ideologice despre natura philan­thropiei sau valoarea vieţii îmbinate, Grigorie a continuat să se lupte cu o înclinaţie naturală către retragerea monahală şi o antipatie de a conduce bisericile sau de implicare în chestiunile bisericeşti. Această tensiune, sugerează el, stă la baza reacţiei sale ostile faţă de sfinţirea sa ca episcop al noului creat scaun al Sasimei în 372. Într-o epistolă mustrătoare către Vasile, el scrie: „Pentru mine, cea mai mare acţiune este inacţiunea… Atât de mândru sunt de inactivitatea [apragmosunē] mea încât cred că ar putea fi chiar un standard pentru toată mărinimia în această privinţă”[28]. În ciuda afirmaţiilor sale de aici, obiecţiile lui Grigorie faţă de această hirotonire implicau probabil mult mai mult decât o simplă antipatie faţă de chestiunile bisericeşti. Comentariile sale din De vita sua sugerează că el era iritat în special de faptul că se găsea în situaţia de a fi condamnat să locuiască într-o aşezare atât de izolată. Grigorie nu a ocupat niciodată efectiv scaunul Sasimei ci a rămas în Nazianz în calitate de coadjutor al tatălui său. Deşi mânia şi amărăciunea sa au persistat atât faţă de prietenul său cât şi faţă de tatăl său pentru că l-au forţat să fie hirotonit episcop, Grigorie l-a preţuit deosebit de mult în continuare pe Vasile. Chiar dacă, din acel moment, o oarecare distanţă a început să marcheze relaţia lor, el nu a încetat să îl laude pe Vasile pentru evlavia şi exemplul său de virtute[29].

Patru scurte cuvântări din perioada sfinţirii întru episcop a lui Grigorie ilustrează tensiunile care au continuat să domine cariera sa ecleziastică. Editorul acestor discursuri a evidenţiat trei thèmes privilégiés ale Cuvântărilor de la 9 la 12: prietenia, rolul episcopului şi filosofia[30]. Modul în care Grigorie tratează fiecare din aceste teme juxtapune luptele sale interioare idealurilor sale nobile de la care nu s-a abătut niciodată. În particular, aceste teme dezvăluie sentimentul său de pierdere din cauza faptului că părăsise viaţa liniştită de filosof. În Cuvântarea 10 Grigorie mărturiseşte: „Visam la Carmelul lui Ilie şi la pustia lui Ioan, la acea viaţă mai presus de lume pe care o duc filosofii. Am considerat că prezentul este o furtună şi am căutat o stâncă, o scobitură sau un perete ca să mă adăpostesc. Am spus: Lasă-i pe alţii să aibă parte de cinstiri şi de trudă; să fie ale altora bătăliile şi victoriile. În ceea ce mă priveşte, să-mi fie de ajuns fuga de bătălii, grija faţă de mine însumi”[31]. Deşi admite tristeţea şi se arată incapabil să-şi ascundă durerea cauzată de o aparentă ruptură a prieteniei [venită] din partea lui Vasile, Grigorie susţine că el a fost acum învins de Duhul şi împăcat cu noua sa stare ca de altfel şi cu ceilalţi care l-au adus aici[32]. El îşi descrie îndatoririle sale episcopale în termeni care reflectă idealuri monahale, şi face apel la Vasile ca să-l înveţe arta pastoraţiei. El compară funcţia de episcop a tatălui său şi a lui Vasile cu slujirea lui Moise[33]. Într-adevăr, în ciuda faptului că se simţea o victimă a ceea ce el considera că fusese o exercitare brutală a autorităţii, el îl va lăuda pe episcopul Cezareei ca fiind modelul de perfecţiune al episcopului creştin.

Înainte de a analiza faimosul său panegiric dedicat lui Vasile, trebuie însă să recapitulăm evenimentele din viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz care au precedat direct oferirea acestui discurs. La scurtă vreme după moartea tatălui său în 375, Grigorie a fugit la Mănăstirea Sfintei Tecla din Seleucia, aflată la circa 600-700 km de Cezareea, nădăjduind să se îndepărteze de afacerile bisericeşti de dragul contemplaţiei[34]. A rămas aici într-o retragere relativă timp de mai mulţi ani până ce, conform propriei sale relatări, a fost din nou smuls din singurătatea sa de nevoile urgente ale Bisericii[35]. Odată cu moartea lui Valens în 378, sorţii aveau să se schimbe pentru comunitatea ortodoxă din Constantinopol, care suferise îndelung sub stăpânirea ariană. Împăratul niceean Teodosie era pe punctul de a-şi instaura domnia în oraşul imperial. Totuşi, creştinii erau încă profund dezbinaţi iar facţiunile aflate în conflict ameninţau să sfâşie în continuare Biserica asediată. Era dureros de necesară o conducere capabilă. Mica turmă de creştini ortodocşi a apelat la Grigorie de Nazianz ca la omul lui Dumnezeu potrivit pentru această sarcină[36]. A acceptat chemarea şi şi-a asumat conducerea comunităţii niceene din Constantinopol.

Sfântul Grigorie de Nazianz – Scene din viata Sfantului manuscris Gr 510 sec. IX, Bibl Nat de France

Scenariul precedent este întemeiat în principal pe reflecţiile personale ale lui Grigorie asupra cursului evenimentelor. Situaţia religioasă efectivă din Constantinopol era mult mai complexă iar rolul lui Grigorie mult mai ambiguu decât ne poate el face să credem[37]. Nu există nici o îndoială însă că, odată ajuns în capitală, Grigorie s-a aflat imediat în toiul controversei. În timp ce apăra credinţa niceeană împotriva numeroaselor erezii care persistau în cetatea împărătească, el a fost totodată forţat să se apere personal împo­triva duşmanilor care căutau fie să denigreze persoana sa fie să conteste autoritatea sa de a guverna Biserica[38]. Amestecul său în controversa cu episcopii imediat după sosirea la Constantinopol i-a întărit convingerile despre autoritatea bisericească şi, de asemenea, aşează panegiricul lui Vasile într-o altă lumină. Importanţa episodului constantinopolitan în viaţa Sfântului Gri­gorie de Nazianz este sugerată de amploarea spaţiului pe care el i-l alocă în poemul său, De vita sua. Aproape două treimi din versurile poemului său autobiografic sunt centrate pe această perioadă de doi ani[39]. La fel de frapantă este atenţia deosebită pe care o acordă episcopatului în scrierile sale dintre 379 şi 382. Cuvântările şi poemele sale din aceşti ani îl arată a fi un sprijinitor viguros şi neobosit al reformei bisericeşti, susţinând în special idealul arhiereului ascet.

Câteva cuvântări oferite în timpul păstoririi lui Grigorie la Constanti­nopol reflectă starea proastă de lucruri din Biserica de acolo. De asemenea, ele dezvăluie concepţia sa despre episcopii contemporani şi convingerile sale profunde despre autoritatea episcopală. Ambele cuvântări 20 şi 21 se ocupă cu tema episcopilor răi[40]. Bărbaţii din cele mai înalte funcţii biseri­ceşti sunt lipsiţi de educaţie, necurăţiţi şi total nepregătiţi pentru îndrumarea duhovnicească[41]. Doar cel care a îmblânzit trupul şi a primit luminarea di­vină prin practica îndelungată a „filosofiei” este înzestrat să poarte de grijă sufletelor, insistă Grigorie la începutul Cuvântării 20. El repetă această preocupare la sfârşitul discursului. Ca şi în Cuvântarea 2, din care provine  cea mai mare parte a acestui discurs, Grigorie arată că viaţa lui Moise este ilustrarea pregătirii cuvenite pentru episcopie. Moise a urcat singur muntele, L-a întâlnit pe Dumnezeu în nor şi, în cele din urmă, a primit legea[42]. Am văzut că cele trei etape din viaţa lui Moise a slujit drept important model episcopal pentru Capadocieni, însă această profesiune tripartită era doar un singur aspect al propriului farmec de conducător. Întâlnirea sa cu Dumnezeu pe Muntele Sinai a fost o pregătire indispensabilă pentru sarcina instruirii mulţimilor. Grigorie preia această temă din nou în una din cele cinci cuvântări teologice pe care le-a rostit la Constantinopol în aceeaşi perioadă. În Cuvântarea 28 el oferă o relatare detaliată a urcuşului lui Moise şi a întâlnirii divine. Vedenia lui Dumnezeu, epitomizată de teofania de pe Sinai, a fost pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, ca de altfel şi pentru Nyssan, ţelul suprem al retragerii monahale şi semnul adevăratului teolog. „Astfel, prin urmare, vei putea teologhisi”, spune Grigorie spre sfârşitul povestirii sale[43]. A învăţa sau conduce poporul creştin fără această revelaţie era pentru Gri­gorie culmea infatuării.

În Cuvântarea 21, Atanasie întruchipează antiteza cu de preoţii nevrednici ai zilei. În timp ce aceştia din urmă uzurpă şi fac abuz de puterea lor, marele episcop al Alexandriei a dovedit o autoritate părintească, o blândeţe şi o severitate rodite din „filosofia” sa[44]. După ce îl enumeră pe Atanasie alături de o lungă listă de sfinţi biblici, Grigorie sugerează că eroul său i-a egalat sau chiar depăşit pe toţi aceştia. El a excelat atât în teorie cât şi în practică şi i-a depăşit cu mult pe toţi cei renumiţi într-un aspect sau altul[45]. Deşi Atanasie nu a fost niciodată un monah în sens strict, Grigorie de Nazianz îl transformă în monahul-episcop model; şi această descriere a alexandrinului a fost cea care a modelat portretizările bizantine ulterioare ale patriarhului. Grigorie explică cum Atanasie a împăcat viaţa pustnicească şi cea cenobitică „arătând că există o preoţie care este o filosofie şi o filosofie care are nevoie de slujirea sacerdotală. În acest mod el a armonizat cele două tipuri de vieţuire şi le-a adus împreună, atât activitatea compatibilă cu retragerea cât şi retragerea compatibilă cu viaţa activă, pentru ca să poată să-i convingă pe fiecare că monahismul este mai degrabă caracterizat prin statornicie într-un mod de viaţă decât prin retragere fizică, după felul lui David, bărbatul mare în faptă, care a fost în acelaşi timp şi un singuratic desăvârşit”[46].

Ca şi în portretul făcut de Nyssan lui Vasile, Grigorie de Nazianz a in­ternalizat idealurile monahale pentru ca astfel slujirea activă a Bisericii să nu fie opusă valorilor şi practicilor monahului. O astfel de viaţă, conchide el, este regula pentru episcopat[47].

Sfântul Grigorie de Nazianz – Scene din viata Sfantului manuscris Gr 510 sec. IX, Bibl Nat de France

Cu trecerea timpului, strădaniile personale ale lui Grigorie cu episcopii colegi s-au înrăutăţit. Deşi Teodosie I însuşi îl instalase oficial ca episcop al Constantinopolului în noiembrie 380, legitimitatea poziţiei sale a continuat să fie pusă sub semnul întrebării. Ostentativ, obiecţiile adversarilor erau întemeiate pe canonul 15 al Sinodului de la Niceea care interzicea mutarea sau transferul clericilor şi ierarhilor. Legislaţia era întărită de mai mulţi scriitori patristici care dezvoltaseră conceptul potrivit căruia un episcop încheie o căsătorie mistică, de nezdruncinat, cu Biserica sa. Grigorie însuşi se referea la acest concept când susţine că nu era legat de o biserică al cărui scaun nu îl ocupase niciodată[48]. Dar, conform lui Grigorie, cel mai rău aspect în privinţa opoziţiei era reprezentat de pretenţiile episcopului rival, Maxim, „ticălosul proprietar al unui coteţ” şi un „biet câine tuns”[49]. Acest fost filosof cinic fusese introdus pe furiş în Biserica lui Grigorie şi sfinţit fraudulos de prelaţii egipteni, câştigând ulterior şi sprijinul episcopilor apuseni. Întregul episod al ascensiunii şi căderii rapide a lui Grigorie la Constantinopol a fost, de fapt, parte dintr-un model mai larg de conflicte bisericeşti petrecute în capitală în care episcopul Alexandriei, aliat cu o anumită facţiune a monahilor, s-a opus şi, în cele din urmă, l-a înlăturat pe patriarhul Constantinopolului[50].

Dezbaterea statutului lui Grigorie de Nazianz a continuat şi la Sinodul de la Constantinopol, care a fost prezidat chiar de Grigorie după moartea episcopului Meletie. Respingerea recomandării sale pentru a pune capăt schismei meletiene din Antiohia, cuplată cu polemica în curs despre propria sa numire, a fost, prin povestirea lui Grigorie, prea mult pentru ca temperamentul său sensibil să poarte. Deşi el nu o menţionează, sosirea târzie a episcopilor egipteni la sinod, care îl susţinuseră mai devreme pe Maxim drept candidat al lor pentru scaunul imperial, trebuie să îi fi pecetluit soarta. Invocând boala, el a renunţat la funcţia de episcop, a părăsit Sinodul şi s-a întors la reşedinţa familiei sale din Arianzus[51]. Înainte de plecarea sa însă a rostit o cuvântare de despărţire înaintea unui grup de clerici adunaţi la Sinodul ecumenic. Cuvântarea 42 a fost probabil compusă în etape şi cel mai sigur, episcopii nu au auzit niciodată invectivele aspre pe care Grigorie le-a aruncat asupra lor în forma finală a acestui discurs; sau poate fi faptul că audienţa imediată a lui Grigorie era mai degrabă compusă din prietenii şi admiratorii săi decât din episcopii ostili[52]. Cu toate acestea, ea reprezintă epilogul păstoririi lui Grigorie de Nazianz în Constantinopol. Luate împreună cu poemele sale autobiografice De se ipso et de episcopis şi De vita sua, scrise în aceeaşi perioadă de retragere, conţine o mostră de cel mai sever criticism la adresa ierarhiei. De asemenea, oferă un excelent rezumat al con­cepţiei sale despre episcopul ideal, care va fi în curând elogiat în panegiricul scris de el în cinstea lui Vasile[53].

Ca şi Cuvântarea 2, rostită aproape douăzeci de ani mai târziu, Cuvântarea 42 este apologia lui Grigorie pentru fuga sa de responsabilitatea bisericească. După ce descrie chemarea sa la Constantinopol, Biserica zbuciumată pe care a trebuit să o slujească, şi rezultatele păstoririi sale, Grigorie alocă o însemnată parte din discurs unui rechizitoriu la adresa conducătorilor nevrednici. Îi critică pe păstorii care ţin adevărul ascuns, cărora nu le pasă decât de binele propriu şi nu de sănătatea [duhovnicească] a poporu­lui încredinţat lor spre păstorire. El zugrăveşte un tablou mohorât de intrigi episcopale, socotind spiritul de ceartă dintre episcopi ca fiind un „război sfânt”[54]. Mai mult, numeroşi creştini caută păstori care să rivalizeze cu bărbaţi care deţin putere, avere şi funcţii lumeşti: „Căci ei nu caută preoţi ci oratori; nu iconomi ai sufletului ci ai averilor şi banilor; nu săvârşitori curăţiţi ai Jertfei ci patroni [protectori] puternici”[55]. Grigorie le impută colegilor săi episcopi nivelul duhovnicesc scăzut al laicatului, pentru că episcopii s-au acomodat prea uşor cu mofturile oamenilor pe care se presupune că ar trebui să-i păstorească. El imploră ca măcar succesorul său să fie un păstor vrednic, „unul care să fie invidiat şi nu plâns de milă”[56]. Este o notă ironică în acest motiv, pentru că înlocuitorul său, Nectarie, era aproximativ antiteza episco­pului ideal imaginat de Grigorie: mai degrabă un neofit decât un preot cu experienţă, mai degrabă un administrator decât un teolog, mai degrabă un senator decât un „filosof”.

Sfântul Grigorie de Nazianz – manuscris din sec. XII, Sinai

Cuvântarea 42 are foarte puţine lucruri de spus din punct de vedere pozitiv despre episcopi. Oricum, în câteva luni de la plecarea sa din Constantinopol, Sfântul Grigorie a găsit o oportunitate ideală să îşi facă publice propriile sale standarde pentru funcţia de episcop. S-a sugerat că Cuvântarea 43 – cuvântul funebru dedicat lui Vasile – cu urarea sa de rămas bun de la sfârşit, formează un „diptih”[57]. Cuvântarea, compusă de episcopul Constantinopolului, acum eremitus* şi trăind în singurătate, a fost rostită înaintea comunităţii din Cezareea, revizuită şi extinsă mai târziu pentru un public mai larg. În acest discurs, cariera lui Vasile slujeşte ca antiteză pentru trăsăturile caracteristice ale episcopilor contemporani pe care Grigorie tocmai îi condamnase şi ca model demn de a fi imitat. Spre deosebire de portretul foarte idealizat făcut de fratele său, Grigorie de Nyssa în encomium, discursul Sfântului Grigorie de Nazianz repovesteşte multe întâmplări petrecute în viaţa lui Vasile. În ciuda omisiunilor evidente din naraţiune, sunt prezente, de asemenea, detalii istorice însemnate şi un număr de evenimente asemănătoare cu cele relatate în corespondenţa lui Vasile[58].

Respectând rubricile tradiţionale ale unui logos epitaphos, Grigorie îşi începe Cuvântarea cu un elogiu adus pământului natal, strămoşilor şi părinţilor Capadocianului[59]. El speră să demonstreze că marea nobleţe a familiei lui Vasile era evlavia, pe care tânărul a moştenit-o şi cultivat-o în propria sa viaţă. Perioada de educaţie a lui Vasile, în special studiile sale împreună cu Grigorie la Atena, este repovestită în detalii remarcabile. Grigorie, în mod clar, a preţuit educaţia păgână a episcopului (paideusin… tēn exōthen), pe care, remarcă el, majoritatea creştinilor o resping în mod greşit ca fiind vă­tămătoare sau dăunătoare pentru credinţă[60]. În timp ce evidenţiază superioritatea lui Vasile în toate preocupările sale academice, el este la fel de pre­ocupat să arate că principala îndeletnicire a lui era „filosofia”. Descriind obiectul comun al râvnei lor în timpul acestei perioade, Grigorie scrie: „Singura preocupare a noastră era virtutea şi a trăi pentru nădejdea viitoare, retraşi din lume, înainte de adevărata noastră plecare de aici. După o astfel de concepţie ne trăiam întreaga viaţă şi faptele noastre”[61]. […]

Sfântul Grigorie de Nazianz – icoană de Andrei Rubliov, 1406, iconostasul catedralei Adormirii Maicii Domnului din Vladimir

Cine, aşadar, este păstorul vrednic de chemarea sa? Grigorie zugrăveşte în culori vii imaginea celui pe care el îl consideră drept episcopul ideal: „Acesta se culcă pe pământ şi e mâncat de praf, şi-a istovit trupul în pri­vegheri, psalmodii şi şederi în picioare ziua şi noaptea ridicându-şi mintea spre înălţimi şi ieşind din grosimea trupului… Şi a şters cu izvoarele lacrimilor întinăciunile, dacă a avut vreuna mică din petele care-l stropesc şi pe înţelept cu lutul vieţii acesteia. E pecetluit cu întipăririle cinstite ale unui trup secătuit de rugăciune şi multele osteneli… de frig, foame şi zdrenţe strâmte, dorind să primească drept veşmânt nestricăciunea, şi a insultat cu hrană puţină aroganţa pântecelui… Acesta e acum sărac, deşi odinioară a fost foarte bogat… Acesta fugind de oraşe şi de aplauzele mulţimii şi de furtuna care răsuceşte în vârtejul ei toate cele publice, şi-a potrivit şi unit frumuseţea minţii cu Dumnezeu, intrând în comuniune cu cele dumnezeieşti, singur cu Cel Singur… Acestuia Duhul i-a arătat adâncurile literei [Sfintei Scripturi] dezlegându-i cele pecetluite pentru minţile multora”[62].

În ultimii ani ai vieţii sale, viaţa ascetică şi contemplativă devenise în mod clar idealul Sfântului Grigorie de Nazianz pentru funcţia de episcop. Asemănător, în reflecţiile despre propria sa carieră de episcop, el descrie slujirea sa în termeni care evocă viaţa unui monah. Ca episcop în Constanti­nopol, scrie Grigorie, el era hotărât să împlinească poruncile prin „slujirea săracilor, exersarea ospitalităţii, îngrijirea bolnavilor, perseverarea în psalmodiere, rugăciune, jeluire, mortificarea simţurilor, a impulsului de a râde, stăpânirea limbii, potolirea trupului prin puterea duhului”[63]. Câteva epistole de mai târziu dezvăluie nemulţumirea lui continuă faţă de rivalitatea existentă şi nivelul duhovnicesc scăzut al episcopilor[64]. De-a lungul carierei sale, Gri­gorie s-a luptat să întrupeze idealul monahului-episcop pe care l-a admirat atât de mulţi la alţii. De mai multe ori a alternat rezistenţa cu supunerea faţă de chemarea de a sluji ca episcop[65]. În ciuda ambiţiilor personale şi aştep­tărilor din partea familiei, el adesea mărturiseşte că spiritul său contemplativ şi sensibilitatea sa i-au îngreunat punerea în practică a acestei via media. Pentru exemplele despre viaţa echilibrată activă şi contemplativă, Grigorie a privit înapoi, la personaje biblice precum Moise şi Apostolul Pavel. În propria generaţie a găsit un model în primul rând în Vasile al Cezareei. Însă nu ar trebui să trecem uşor cu vederea propria carieră a Nazianului, aşa cum pare el să procedeze în reflecţiile sale autobiografice. Studii recente au arătat că Grigorie era destul de dornic să dea un contur definit identităţii sale ca episcop şi teolog şi că a fost cu mult mai mult decât un teoretician al arhieriei decât s-a recunoscut până atunci. Aşadar, atunci când el accentua în mod repetat conflictul dintre viaţa contemplativă şi cea activă, dintre idealurile ascetice şi slujirea de episcop, el poate că de fapt sugera că pentru episcopul model aceasta era o tensiune necesară, cu adevărat sănătoasă.