Sfântul Isaac Sirul: lacrimile și întoarcerea omului la Dumnezeu – partea II

Sfântul Isaac Sirul, ilustraţie de manuscris, Biblioteca Naţională din Moscova

Sfântul Isaac afirmă atât necesitatea vărsării lacrimilor fizice care izvorăsc din trupul dat de Dumnezeu, cât şi importanţa menținerii detaşării de unirea necuvenită cu alţii. „Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta e semnul curăţiei”, dar păstrează singurătatea în cugetul tău, fiindcă eşti părtaş la „pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate” (Cuvântul 58, p. 304). Isaac scoate în evidenţă o taxonomie a plânsului. Trebuie să înceapă cu rugăciunea pentru păcătoşi şi cei ispitiţi, apoi se mişcă spre plâns pentru cei care plâng, şi, în cele din urmă, prin rugăciunile altora, „cere compasiune, milă şi iertare pentru sine” (Cartea harului, 7, 49, trad. Miller (1984), p. 425). Aici vedem un schimb de cereri cu alţi penitenţi, o reciprocitate care este deschisă de procesul părtăşiei la suferinţele celorlalţi. Această părtăşie la păcătoşenia umanităţii este o imitare directă a lui Hristos, Care „nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei” (Cuvântul 51, trad. Miller (1984), p. 250). Răspunsul corect faţă de cei păcătoşi nu este să-i urăşti, ci să plângi pentru ei.

Prin urmare, Isaac consideră că iubirea de aproapele poartă cu sine răscumpărarea, fiindcă este „semn al deplinei asemănări cu Dumnezeu” (Cuvântul 71, trad. Miller (1984), p. 346). Mila pe care un om o arată faţă de altul reflectă iubirea lui Dumnezeu care este picurată în fiecare persoană umană în virtutea conformităţii cu asemănarea sa. De asemenea, aceasta întărește observația de la Matei 25, conform căruia a face ceva pentru altul înseamnă a-l face pentru Hristos, Care poartă trupul umanităţii. Acceptarea de bunăvoie a îndreptărilor iubitoare ale Tatălui şi frica adecvată care o însoţeşte îi permite copilului lui Dumnezeu să exprime atât iubire faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de făpturi. În cadrul vieţii monahale, ascultarea şi respectul datorat părinţilor duhovniceşti oglindeşte teama cu care omul Îl priveşte pe Dumnezeu. Relaţia dintre Isaac, ca bătrân duhovnicesc, şi cititorul său, ca fiu duhovnicesc, este prin urmare o imagine a relaţiei dintre Dumnezeu şi omenire.

Înlăuntrul acestui model de răscumpărare, plângerea pentru păcat era o componentă esenţială, articulând unitatea persoanei umane şi unitatea acestei persoane cu Dumnezeu. În ochii lui Isaac, identitatea sa ca monah este modelată nu doar de pocăinţă, ci şi de plâns, iar aceasta are legătură cu menţiunea anterioară a întrebuinţării în tradiţia siriacă a cuvântului abila pentru a descrie monahul. Atât Efrem, cât şi Isaac susţin că starea lăuntrică de pocăinţă este arătată prin purtarea exterioară. Isaac este descris ca având, împreună cu ucenicii săi, „o înfăţişare tristă şi încruntată”; prin plânsul neîncetat, zi şi noapte, ei „dau mărturia despre moartea desăvârşită faţă de lume şi despre apropierea de Dumnezeu” (Cuvântul 10, p. 72).

Antropologia vieţii duhovniceşti, aşa cum o concepe Sfântul Isaac Sirul, constă în sinteza dintre starea corporală şi cea psihică. Ceea ce este indicat pentru toţi oamenii – integrarea trupului, sufletului şi duhului în închinarea la Dumnezeu – este imperativ pentru cel care s-a lepădat de lume pentru a deveni monah. Discernământul îi dă putere monahului să pară că este la fel cu oamenii obişnuiţi, dar de fapt el trăieşte şi acţionează cu totul orientat către Dumnezeu. Aceasta nu poate fi dobândit de oricine.

Plânsul este o trecere dincolo de viaţa de patimi, într-o stare de nepătimire, şi este „necunoscut de marea majoritate a oamenilor” (Cuvântul 25, trad. Miller (1984), p. 125). Cel ce se pocăieşte cu adevărat este de două ori binecuvântat, fiindcă el este atât un om curat cu inima, cât şi plângător. Răsplata sa este, de asemenea, îndoită; Îl va vedea pe Dumnezeu şi va fi mângâiat, după cum va voí Dumnezeu. Doar cei care au atins această stare binecuvântată pot să înţeleagă chipul acestei mângâieri (Cuvântul 37, trad. Miller (1984), p. 178). Monahul care plânge cu adevărat pentru păcat este definit de alegerea pe care a făcut-o, anume să-L caute pe Dumnezeu, iar nu pe Mamona. El devine un spectator, un străin faţă de lume:

„Jeluitor este cel ce îşi petrece toate zilele vieţii sale în foame şi sete, din nădejdea bunătăţilor viitoare. Monah este cel ce petrece în afara lumii şi cere pururea lui Dumnezeu să dobândească bunătăţile viitoare. Bogăţia monahului este mângâierea ce vine din plâns şi bucuria cea din credinţa care străluceşte în cămările minţii” (Cuvântul 56, p. 282).

Un astfel de plâns este diferit de experienţa obişnuită a întristării neevlavioase sau neduhovniceşti, care este o deziluzie ce rezultă din patimile lumii („Întristarea este o manifestare care abundă cu patimi şi cunoaştere lumească. Un monah care este lovit de întristare la bătrâneţe poartă mărturie pentru faptul că el nu s-a nevoit la începutul vieţuirii sale monahale şi că patimile l-au legat cu corzile întristării şi l-au predat biciuirilor remuşcării şi întristării.” Cartea harului, 2, 90, trad. Miller (1984), p. 405). Întristarea din străpungere este tăioasă. Este răspunsul celui chinuit de remuşcarea pricinuită de o anumită moarte, cea a sufletului, căci acesta a fost „omorât de păcate… Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine decât toată lumea şi nu ai nevoie de plâns?” (Cuvântul 85, p. 443). Dar dacă această moarte este urmată de moartea sinelui, pentru Hristos, atât trupul, cât şi sufletul vor fi în armonie cu noua viaţă a Împărăţiei. Plânsul este expresia exterioară a stării lăuntrice a monahului, care include şi bucuria ce străluceşte lăuntric. Plânsul uneşte atât lăuntricul şi exteriorul, cât şi contradicţia aparentă dintre întristare şi bucurie. Este o activitate unificatoare. Acesta este plânsul despre care se scrie în Fericiri: monahul ca plângător nu doar că jeleşte pierderea harului lui Dumnezeu ca urmare a păcatului, dar străpungerea îl face să tânjească după răsplata celui cu inima curată, adică vederea lui Dumnezeu. Plânsul înseamnă la fel de mult restaurarea trupească a celui ce se pocăieşte prin aducerea la starea celor care caută dreptatea, cât şi întristarea pentru faptul că este lipsit de înrudirea cu Dumnezeu. Această bucurie este una sfântă şi subtilă, şi nu trebuie confundată cu buna dispoziţie a celui ce petrece fără discernământ: este o beţie sobră cu Dumnezeu, nu e intoxicaţia produsă de vin. Un astfel de plâns şi bucuria care îl urmează este centrată mai degrabă pe nădejdea viitoare decât pe deznădejdea din cauza greşelilor din trecut. Aceasta este epifania exterioară a locurilor tainice aflate adânc înăuntrul psihicului omenesc.

Sfântul plâns nu doar că-l deosebeşte pe monah de penitentul care este sclav lumii, ci reprezintă singura sa preocupare, cea care-i conferă titlul specific de „plângător”:

„Căci ce este altceva îndeletnicirea monahului în chilia sa decât plânsul? Şi ce cugetare e mai înaltă decât aceasta?  Căci însăşi şederea călugărului şi singurătatea sa îl învaţă asemănarea ei cu petrecerea într-un mormânt, care-l ţine departe de bucuria oamenilor. Căci făptuirea lui este plânsul şi însăşi numirea stării lui îl cheamă şi-l îndeamnă la aceasta. Căci se numeşte «plângător», adică amărât cu inima” (Cuvântul 85, pp. 442-443).

Sfântul Isaac Sirul, fiind un singuratic, este înclinat să se lipsească de formele exterioare şi practicile obişnuite, unde adevărata smerenie şi străpungere îşi au rolul lor. Faptul că nu este foarte preocupat de o aderare rigidă la slujba psalmilor a fost deja menţionat, deşi importanţa psalmilor în dieta sa duhovnicească este evidentă prin sine. Concepţia sa despre întâietatea inimii curate asupra comportării exterioare este arătată de povestirea sa despre cinstirea deosebită ce era acordată unui părinte a cărui singură rugăciune timp de patruzeci de ani fusese aceasta: „Eu, ca un om, am păcătuit, dar Tu, ca Dumnezeu, iartă-mă!” (Cuvântul 28, p. 156).

Aşadar, ce importanţă are pentru noi acest autor auster, dar în acelaşi timp înflăcărat? Cuvintele lui Isaac Sirul au fost caracterizate de propriul lor traducător ca fiind de nepătruns şi cu un înţeles tainic. Mare parte din dificultate se naşte din preocuparea lui Isaac pentru antropologia religioasă. Pe parcurs, cititorul se poate simţi împovărat şi poate deveni distras de limbajul tehnic al ierarhiilor şi etapelor de dezvoltare care, uneori, ascund înţelegeri importante despre marea taină a omenirii, create după chipul lui Dumnezeu şi care tânjeşte să trăiască prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Isaac scrie dinlăuntrul unei tradiţii monahale în care experienţa practică reprezintă criteriul autorităţii. În afară de propria experienţă a plânsului, atestată în scrierile sale, el le reaminteşte şi pe cele ale Sfântului Pavel şi ale Sfântului Ioan din Apameea. Aceşti reprezentanţi mai timpurii ai Tradiţiei sunt, de asemenea, foarte preocupaţi de antropologia religioasă, iar acest domeniu dezvăluie înţelegerile despre condiţia umană specifice lui Isaac. Când vorbeşte despre plâns, ca exprimând integritatea trupului şi a sufletului la nivelul lor cel mai înalt, Isaac tâlcuieşte de fapt semnificaţia omului. Penitenţii care ajung la echilibrul complex al forţelor contradictorii ale firii lor devin oameni deplini, adică, întru totul după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Isaac descrie cum, prin plâns, omul pătrunde în prezenţa lui Dumnezeu, iar lacrimile celui ce se pocăieşte cu adevărat îi permit plângătorului să stea restaurat în prezenţa dumnezeiască. Cel care plânge intră într-o stare de extaz care desăvârşeşte procesul fizic al retragerii din lume. Titlul monahului de „plângător” este invocat pentru a accentua faptul că plânsul recreează sinele omului. Este o descriere a identităţii autentice şi a scopului de a trăi al persoanei desăvârşite din punct de vedere duhovnicesc.

În insistenţa sa pe smerenie, tăcere şi asceză neîntreruptă, Isaac reflectă experienţele deşertului clasice ale Sfântului Ioan Scărarul. Asemenea lui Efrem şi altor scriitori, precum Simeon Noul Teolog, el foloseşte imaginea pocăinţei ca naştere din nou, observând durerile inerente şi nevoia de a despărţi pe cel nou născut de maica sa. Sfântul Isaac consideră că întristarea experiată de o astfel de separare este esenţială în procesul maturizării duhovniceşti. El identifică înlăuntrul acestuia un concept care avea să fie dezvoltat mai detaliat de Sfântul Simeon Noul Teolog, anume că pocăinţa exprimată prin lacrimi adevereşte şi desăvârşeşte intenţia de convertire asumată în botez. Caracterul conştient al plânsului este important pentru Isaac fiindcă înlăuntrul omului se află o minte capabilă nu doar de gânduri, ci şi împuternicită să facă alegeri. De aceea el preţuieşte mai mult plânsul care nu vine atât de firesc: nu fiindcă efortul de a plânge este virtuos, ci fiindcă o întristare înnăscută este insuficient de chibzuită ca să aibă un merit real.

Prin urmare, avva Isaac Sirul este preocupat să găsească şi să menţină echilibrul dintre dorinţele contradictorii. El este preocupat de intenţia din spatele acţiunii, de integritatea care este dobândită prin plânsul de pocăinţă. Plângătorul se află în procesul de preschimbare, prin harul lui Dumnezeu, într-o persoană autentică. Identitatea sa reală este descoperită prin întoarcerea la starea de dinaintea căderii ca făptură a lui Dumnezeu. Alte două tipuri de echilibru sunt accentuate în scrierile sale. Unul este cel dintre frica şi iubirea de Dumnezeu. El ne spune că pocăinţa este corabia cârmuită de frică înspre raiul ceresc al iubirii. Frica de urgia lui Dumnezeu, de judecata şi pedeapsa veşnică, motivează efectiv pe penitent, dar nu reprezintă un scop în sine. Limanul este mila, locul de odihnă, întoarcerea la siguranţă şi alinare. Plânsul este dinamica prin care monahul se apropie de Făcătorul său, într-o întâlnire intimă care este asemănătoare cu o paradigmă biblică cheie: chilia singuraticului este „fereastră a pietrei unde Dumnezeu cu Moise a vorbit”^[1].

Pentru Sfântul Isaac, nevoinţa neîncetată a monahului de a plânge pentru păcate reprezintă o întâlnire a Dumnezeului cel Viu, al Cărui Fiu, prin viaţa şi moartea Sa, devine prototipul pentru ce înseamnă a suferi şi a simţi întristare pentru păcat. Isaac descrie în teologia sa a plânsului o conştientizare atât a păcatelor personale, cât şi a fărădelegilor obşteşti. Echilibrul dintre sine şi alţii este zugrăvit cel mai plastic de insistenţa sa pe ideea că plângătorii sunt părtaşi la pătimirile lui Hristos. Întristarea pentru propriile păcate arată iubirea şi frica datorate lui Dumnezeu: compasiunea lor pentru păcatele altora reflectă pătimirea altruistă a lui Hristos.

Prin faptul că se axează pe chestiunea strădaniei ascetice şi integrităţii umane, Sfântul Isaac dovedeşte moştenirea sa bazată pe tradiţia siriacă timpurie, cât şi a abordării mai puţin centrate pe inimă a lumii eleniste. El adaugă la acestea propriul său accent pe plâns ca fiind ceea ce-l ridică pe penitent la prezenţa lui Dumnezeu, într-o stare de desăvârşire, care nu poate fi dobândită fără deplina armonie a tuturor aspectelor fiinţei umane. Plângătorul nu doar că-L întâlneşte pe Dumnezeu în această experienţă extatică; el este, de asemenea, părtaş la viaţa în Hristos. Isaac îl prefigurează pe Simeon Noul Teolog, fiindcă susţine tradiţia care vede în lacrimi un botez ce confirmă intrarea originară în Biserica lui Dumnezeu. Nu poate fi trecută cu vederea importanţa Sfântului Isaac Sirul, nu atât pentru Biserica Siriacă, cât mai ales pentru întreaga Tradiţie creştină.

Puteţi citi şi Sfântul Isaac Sirul: lacrimile și întoarcerea omului la Dumnezeu – partea I

http://www.pemptousia.ro/2014/01/sfantul-isaac-sirul-lacrimile-si-intoarcerea-omului-la-dumnezeu-partea-i/

Citatele provin din Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.

Sursa: Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini, Editura Doxologia, Iaşi, 2013