Stâna cea binecuvântată

În fiecare an în ajunul sărbătorii sale, Sfântul Vasile cutreieră din țară în țară, din sat în sat, bătând la ușile caselor ca să vadă cine îl va primi cu inimă curată. Așa obișnuind, într-un an, Sfântul și-a luat toiagul și a pornit în căutarea casei la care să se oprească. Avea înfățișarea unui călugăr nevoitor, îmbrăcat cu veșminte vechi, uzate, cu încălțări grosolane și o traistă trecută pe după umăr. Îl credeau cerșetor și nu-i deschideau ușa. Sfântul Vasile se îndepărta întristat, văzând cât de nemilostivi sunt oamenii și, cu toate că el nu avea nevoie de nimeni, căci nu-i era frig și nici flămând nu era, se gândea la săracii care, având multe nevoi, se cuvenea să fie ajutați.

După ce s-a ostenit umblând pe ici și colo, trecând prin multe țări, prin mii de sate și orașe, a ajuns pe meleagurile Greciei, unde-s oameni săraci. S-a hotărât să meargă în cele mai sărmane sate și a pornit către niște munți golași, pleșuvi, în mijlocul cărora se află câteva colibe cu oameni nevoiași.

Sfântul umbla noaptea, viscolul vâjâia, iar firea întreagă era dezlănțuită. Nu se auzea nici o vietate, numai niște șacali care urlau. După o bună bucată de drum, a ajuns la un loc ferit de vânt, aflat la adăpostul unui munte mic, și a văzut o stână lipită de stânci. A deschis poarta curții de stejar sălbatec și a intrat în stână. Câinii s-au trezit și au început să-l latre. S-au pornit către dânsul, dar când s-au apropiat, îndată și-au plecat capetele, au început să-i lingă încălțămintea, lătrau încet, speriați, și-și mișcau cozile, ca și cum își cereau iertare.

Sfântul s-a apropiat de coliba ciobanului, a bătut în ușă cu toiagul și a rostit cu glas tare:

Miluiți-mă, creștini, pentru sufletele celor adormiți ai voștri! Și Hristos ne-a miluit când a venit pe lumea aceasta.

Ușa s-a deschis și s-a ivit în prag un cioban, un flăcău de vreo 25 de ani, cu barbă neagră și care, fără să apuce să vadă bine cine bătea în ușa, i-a spus bătrânului:

Poftește în casa noastră, să te încălzești! Bună ziua și un an bun!

Ciobanul acesta era Iannis Baikas, căruia i se spunea Iannis cel Binecuvântat, om cu sufletul curat, fără de răutate ca și oile pe care le păștea. Nu știa nici să scrie, nici să citească.

În colibă licărea lumina slabă a lampei cu ulei. Iannis, văzând la lumină că oaspetele este un călugăr bătrân, i-a luat mâna, i-a sărutat-o și și-a pus-o pe cap. După aceea și-a chemat nevasta, o fată tânără de vreo 20 de ani, care legăna copilașul lor în leagăn. A venit și ea către bătrân, smerită, i-a sărutat mâna și i-a spus:

Poftește, bunicule, să te odihnești!

Sfântul Vasile a stat în ușă, a binecuvântat coliba și a zis:

Binecuvântați să fiți, copii mei, voi și toată casa voastră! Oile voastre să se înmulțească ca ale lui Iov după nenorocire, ca ale lui Avraam și ca ale lui Laban! Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să vă însoțească!

Iannis a mai pus lemne în vatră ca să întețească focul. Sfântul și-a lăsat traista într-un colț, apoi s-a dezbrăcat de rasa veche, de mii de ori reparată, și a rămas numai cu sutana. L-au așezat lângă foc, și femeia i-a mai dat o perină, ca să se sprijine.

Sfântul Vasile s-a întors, s-a uitat în jurul lui și a murmurat:

Binecuvântată să fie coliba aceasta!

Iannis tot ieșea în curte să aducă cele de trebuință pentru masă. Nevasta lui gătea. Iannis a mai pus și alte lemne pe foc.

Deodată o lumină puternică a umplut coliba și strălucirea aceasta aparte a făcut-o să semene cu un palat. Grinzile parcă se acoperiseră cu o pulbere de aur, boțurile cu caș agățate de perete deveniseră candele aurite, putina și uneltele lui Iannis pentru pregătit brânza păreau împodobite cu pietre prețioase. Și lemnele  din vatră aveau mireasma tămâii, iar trosnitul lor, pe când ardeau în foc, se părea ca psălmuirea îngerilor din Rai.

Iannis era un om bun, așa cum l-a făcut Dumnezeu. Era sărac, avea oi puține, dar inima bogată. Prin sărăcie, pe cele bogate! Era el bun, dar avea și o nevastă bună. Și oricine se întâmpla să le bată în ușă, era primit să mănânce, să bea și să se odihnească. Dacă era îndurerat, găsea aici mângâiere. De acea Sfântul Vasile s-a sălășuit în coliba lor, în zorile Noului An, în Ajunul sărbătorii sale, și le-a dat binecuvântarea sa.

În noaptea aceea îl așteptau toate orașele și satele din lumea întreagă, nobili, arhierei, persoane oficiale, dar el nu s-a dus la niciunul dintre oamenii aceștia, ci a preferat stâna lui Iannis cel Binecuvântat.

După ce și-a rânduit oile, Ioan a intrat și i-a spus Bătrânului:

Ghéronda, mare e bucuria mea că ai venit în seara asta la noi, ca să auzim și noi câteva cuvinte sfinte, căci nu avem biserică aproape, nici măcar un mic paraclis. Îmi sunt foarte dragi cuvintele sfintelor slujbe ale credinței noastre, deși nu le înțeleg bine, căci eu, unul, sunt o bucată de lemn necioplit. Odată a venit un Bătrân din Sfântul Munte și ne-a lăsat cărticica asta sfântă și când se întâmplă să treacă cineva care știe carte îl rog să ne citească din ea. Eu am învățat numai trei cuvinte pe care le spunea cineva cu știință de carte la niște cuvântări, ținute într-un sat aflat la două ore distanță de-aci, și le-a spus de atâtea ori că mi s-au tipărit în minte. Omul acela învățat spunea și repeta: ”S-a sculat mama lui, l-a sărutat și i-a spus:  Copile al meu! Copile al  meu!” Atâta doar știu.

Era miezul nopții. Vântul urla. Sfântul Vasile s-a sculat în picioare, s-a întors către Răsărit și și-a făcut de trei ori cruce. După acea s-a aplecat, a luat din traistă o cărțulie și a zis:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Iannis a venit și s-a așezat în spatele lui și și-a încrucișat mâinile pe piept. Nevasta lui a alăptat copilul și apoi a venit lângă bărbatul ei.

Iar Ghéronda a zis Dumnezeu este Domnul, apoi troparul Tăierii Împrejur, Chip omenesc ai luat fără de schimbare, fără a spune și troparul său, care zice: În tot pământul s-a răspândit vestirea ta. Cânta blând, cu smerenie, și Iannis și nevasta lui îl ascultau cu evlavie și-și făceau cruce. Iar Sfântul Vasile a spus utrenia și canonul praznicului, Veniți, popoare, să cântăm cântare lui Hristos, fără să spună însă și canonul său: Vasilie, glăsuitorule de Dumnezeu. Și apoi a zis toată liturghia și a făcut otpust.

S-au așezat la masă, Sfântul Vasile cel Mare, Iannis cel Binecuvântat, nevasta lui și nea Marcu Mutul, pe care Iannis îl adunase în casa lui și-l ajuta.

După ce au mâncat, femeia a adus plăcinta Sfântului Vasile și a așezat-o pe măsuță. Sfântul Vasile a luat cuțitul, a făcut cruce peste plăcintă și a zis:

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!

A tăiat prima bucată și a zis: pentru Hristos, a tăiat a doua bucată și a zis: pentru Maica Domnului, apoi a tăiat a treia bucată și nu a zis: pentru Sfântul Vasilie, ci a zis: pentru capul familiei, Iannis cel Binecuvântat!

Atunci se grăbește Iannis și-i zice:

– Ghéronda, l-ai uitat pe Sfântul Vasilie!

Îi spune Sfântul:

– Așa e, l-am uitat!

A mai tăiat o bucată și a zis:

– Pentru robul lui Dumnezeu, Vasilie!

Apoi a tăiat mai multe bucăți și de fiecare dată când tăia spunea: pentru stăpâna casei, pentru copilaș, pentru robul lui Dumnezeu Marcu Mutul, pentru casă, pentru săraci.

Iannis, din nou, îl întreabă pe Sfânt:

– Părinte, de ce nu ai tăiat pentru sfinția-ta?

Iar Sfântul îi spune:

– Am tăiat, binecuvântatule!

Dar Iannis nu a înțeles nimic, fericitul!

Femeia a așternut tuturor să se culce. S-au sculat în picioare să facă rugăciunea. Sfântul Vasile și-a înălțat mâinile și a spus rugăciunea sa, pe care o spune preotul la slujbă: Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic, nici în stare să intri sub acoperământul sufletului meu…

Când au terminat și se pregăteau să se culce, Iannis îi spune Sfântului:

Dumneata, Ghéronda, care ești om învățat, spune-mi în care palat oare s-a dus în seara asta Sfântul Vasilie? Conducătorii, regii ce păcate pot avea? Noi, săracii, suntem păcătoși și nenorociți, căci sărăcia ne împinge să cădem.

Sfântul Vasile a lăcrimat. S-a sculat din nou în picioare, și-a înălțat mâinile și a spus din nou rugăciunea, altfel de data asta:

Doamne, Dumnezeul meu, știi că robul tău, Ioannis cel simplu, este vrednic și în stare să intri sub acoperământul lui, căci ca un copil este și a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor…

Și iarăși nu a înțeles nimic Iannis cel fericit, Iannis cel Binecuvântat.