Tradiţia isihastă în Cehia şi Slovacia

Biserica Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului, Vilemov

Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei reprezintă moştenirea duhovnicească a Sfinţilor Chiril şi Metodiu, apostolii şi luminătorii slavilor. În ciuda originilor ei apostolice, identificate deja la mijlocul secolului al IX-lea – prin activitatea fraţilor Chiril şi Metodiu, originari din Tesalonic – Biserica Ortodoxă a Cehiei şi a Slovaciei îşi face apariţia pentru prima dată în istorie abia după Primul Război Mondial, prin înfiinţarea ei ca Biserică Autocefală, după ce a fost înfiinţat noul stat al cehilor, slovacilor şi ruşilor, Cehoslovacia. În acest demers, un rol important l-a avut Biserica Rusiei. Misionarii ruşi din secolele XIX şi XX au recunoscut limba cehă ca limbă liturgică a Bisericii, şi aceştia au fost cei care ne-au transmis tradiţia isihastă, care se mai păstra vie în gândirea Părinţilor Ruşi ai Bisericii şi în gândirea scriitorilor bisericeşti din perioada veche.

În Cehoslovacia, la început, tradiţia isihastă a găsit teren propice pentru cultivarea şi dezvoltarea ei, la Mănăstirea Sfântului Iov Pokaevski, la Ladomirov (estul Slovaciei). Această mănăstire a fost ridicată în a doua decadă a secolului al XX-lea, de monahi de la mănăstirea rusească Počaevo, care au fost nevoiţi să părăsească Rusia din pricina noului regim politic comunist care venise la conducerea ţării. În scurt timp, asceza şi nevoinţa deosebită a părinţilor nou înfiinţatei mănăstiri a Sfântului Iov, a constituit un semn de referinţă al credinţei ortodoxe în nou înfiinţatul stat al Cehoslovaciei.

Sfințitul Nou Mucenic Gorazd, Episcopul Pragăi

La această mănăstire veneau pentru a fi închinoviaţi tineri ucenici, descendenţi ai familiilor din regiunea respectivă. În aceeaşi perioadă, vine la această mănăstire şi viitorul Mitropolit Lávros (Škurle), personalitate de referinţă a Bisericii Ruse, care a fost expulzat din nou înfiinţatul stat comunist, de către regimul politic care preluase puterea. Obştea mănăstirii, în paralel cu viaţa duhovnicească, desfăşura şi activităţi agricole de cultivare a pământului, dar a reuşit să aibă şi o activitate editorială intensă. În special în perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea lor editorială a devenit larg cunoscută nu doar în Cehoslovacia, dar chiar în întreg spaţiul ortodox, prin editarea de calendare, cărţi liturgice, şi, în general, cărţi religioase cu conţinut duhovnicesc. Cu puţin înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, obştea mănăstirii a plecat la München, în Germania, iar de acolo în Statele Unite ale Americii şi s-a aşezat la Jordanville.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii germani au dărâmat Mănăstirea Sfântului Iov din Ladomirov. Doar biserica Sfântului Mihail, acolo unde se păstrau Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul, a fost salvată, ca prin minune. De atunci, mănăstirea nu a mai fost restaurată niciodată, iar astăzi a rămas vie doar amintirea perioadei înfloritoare din timpul obştii monahale a lui Ladomírov. Ultimul egumen al mănăstirii, Ignatie Čokin, a trecut la Domnul la vârsta de 80 de ani, la o altă mănăstire, mai mică, pe care a ridicat-o el însuşi la Ulič Krive.

Biserica Maicii Domnului din Komarno, ctitorie a sârbilor refugiați

În Slovacia există astăzi o singură mănăstire. Aceasta se găseşte în oraşul Komarno şi se află sub ascultarea conducerii bisericeşti locale. Ansamblul de clădiri al mănăstirii a fost ridicat de sârbi ortodocşi care îşi părăsiseră ţara cu câteva secole mai înainte, pentru a se aşeza pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar.

Sfântul Nou Mucenic Gorazd

Cel care a adus tradiţia isihastă în Cehia, a fost Episcopul Gorazd (Pavlik) (†1942). El s-a format duhovniceşte la Fruska Gora (o regiune din Serbia), acolo unde a şi fost tuns în monahism în 1921. Mai apoi, va fi ales episcop în nou înfiinţata eparhie Moravsko-Slezska. În acea perioadă, se gândea să ridice o mănăstire, după tradiţia mănăstirilor sârbeşti, la Stremičko, în Moravia de nord, plan care nu va fi realizat în cele din urmă niciodată.

Următorul reprezentant al isihasmului în Cehia, a fost arhiepiscopul Savatie Vrabets, care se afla sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice. Chiar el a fost cel care a redactat Tomul de Autocefalie al Bisericii sale, care a fost aprobat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, atunci când în scaunul Patriarhal se afla Melétios al IV-lea Mataxákis (1921-1923). Ca dar de la Constantinopol, arhiepiscopul Savatie a primit o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată pe piele, pe care a așezat-o la Mănăstirea de maici Čumalevo.

Mănăstirea Înălţării Domnului Čumalevo, Transcapathia, Ucraina

În perioada care a urmat – perioadă de mari persecuţii împotriva Bisericii, mai ales în deceniile şase şi şapte ale secolului al XX-lea – vrăjmaşii Lui Hristos nu au reuşit să închidă Mănăstirea Čumalevo, care, mai mult de atât, a devenit Lavră, mănăstire-mamă pentru celelalte mănăstiri de maici şi schituri din Cehoslovacia. Forţa tradiţiei duhovniceşti a acestei mănăstiri îşi avea sursa în tradiţia duhovnicească isihastă. De asemenea, cu binecuvântarea arhiepiscopului Savatie, a fost ridicată o mănăstire pe dealul Voznesenskoe. Arhiepiscopul Savatie a ridicat şi alte mănăstiri în Ucraina subcarpatică (denumită Rutenia subcarpatică în vechime), cu ajutorul duhovnicului său, Mitropolitul Antonie Chrapovitski.

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Vilemov

După al Doilea Război Mondial, tradiţia isihastă a supravieţuit doar în acele eparhii unde existau preoţi de dinainte (sau erau vizitate de preoţii din alte regiuni), fiindcă autorităţile politice nu permiteau deschiderea de noi mănăstiri. Dar, în anii ’90 a slăbit controlul Statului asupra Bisericii şi, astfel, a început o nouă perioadă de cultivare şi dezvoltare a tradiţiei isihaste în ţara noastră, cu creşterea, în mod treptat, în ultimii ani, a numărului de mănăstiri, dar şi de monahi, cât şi de monahii. Prima a fost o mănăstire de maici închinată Maicii Domnului, la Vilemov. Chiar şi în zilele noastre, obştea acestei mănăstiri vieţuieşte după tradiţia duhovnicească a părintelui român, Ilie Cleopa. Acest mare duhovnic, reprezentant de seamă al monahismului românesc din zilele noastre, şi-a dat binecuvântarea pentru ridicarea unei mănăstiri închinată Maicii Domnului, la Vilemov. Mai mult, de atât, mănăstirea urmează tipicul specific tradiţiei isihaste româneşti.

Mănăstirea Sfântului Nou Mucenic Gorazd

Un alt centru de cultivare a tradiţiei isihaste în cadrul Bisericii noastre este regiunea Chruba Vr’bka. În cadrul comunităţii ortodoxe din această regiune s-a născut, în 1876, Gorazd, noul mucenic despre care am pomenit mai devreme. De mai mulţi ani, acolo se întrunesc anual sinoade bisericeşti locale. După o vreme, am reuşit să obţinem şi câteva clădiri pentru îndeplinirea necesităţilor noastre bisericeşti. De asemenea, am ridicat un paraclis închinat Sfântului Nou Mucenic Gorazd.

Arhimandriul Chiril Pospišil

Următorul pas a fost ridicarea Mănăstirii. Primul egumen al mănăstirii a fost Chiril Pospišil. Obştea mănăstirii s-a inspirat atât din tradiţia duhovnicească rusă, cât şi din cea aghiorită. Mai mult, ansamblul de clădiri al mănăstirii a fost sfinţit de un sobor de preoţi de la Mănăstirea Símonos Pétras de la Sfântul Munte. Chiar şi astăzi, obştea mănăstirii atrage mulţime de mireni pentru discuţii duhovniceşti. Se fac des privegheri, iar mănăstirea este şi un spaţiu unde au loc frecvente întâlniri cu tinerii. Astfel, tinerii noştri învaţă foarte multe lucruri despre tradiţia isihastă, şi, în general, despre viaţa duhovnicească.

Nu demult, a fost înfiinţată o nouă mănăstire de maici, la Luče, aproape de Karlovy Vary (Cehia). Aici vieţuiesc maici care au venit de la Mănăstirea Čumalevo, şi care ţin rânduiala rugăciunii neîntrerupte,. Această obşte urmează tipicul atonit. Pe dealul Dubsko, în ultimii ani ai secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI, a fost înfiinţat schitul ,,Sfântul Nicolae”, unde, de ani buni vieţuieşte şi se roagă pustnica Nektaria. Lucrarea ei [duhovnicească] este rugăciunea continuă. Ea este sprijin duhovnicesc tuturor celor care vin din satele dimprejur să se închine, şi adevărat model duhovnicesc pentru toţi care au avut ocazia să o cunoască personal, şi să ia, astfel, contact cu puterea tradiţiei isihaste.

În afară de câteva mănăstiri de monahi situate în nordul Cehiei şi în Moravia, de curând, în pădurea Slavovki, aproape de Marianski Lazni, a fost înfiinţat schitul ,,Schimbarea la Faţă a Domnului”. Monahii care vieţuiesc acolo, urmează tradiţia monahală din Muntenegru şi se ocupă cu pictura şi agricultura. Toţi au fost tunşi în monahism la vechea mănăstire (ce datează din Evul Mediu) Cetinje din Serbia (actual, mănăstirea se găseşte în Muntenegru).

Biserica Mănăstirii Sfântului Nou Mucenic Gorazd

Aşa cum am văzut, din studiul nostru rezultă că Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia îşi datorează existenţa, în mare parte Bisericii Ortodoxe Ruse, dar s-a îmbogăţit duhovniceşte şi din tradiţia Bisericii Ortodoxe Sârbe şi a Bisericii Ortodoxe Române. Astăzi, cel mai cunoscut şi iubit sfânt este Sfântul Serafim de Sarov.

În perioada propagandei ateiste, credincioşii s-au hrănit spiritual din istorisirile pelerinilor şi închinătorilor, care circulau sub formă de însemnări. Chiar şi atunci când nu existau preoţi şi teologi, creştinii ortodocşi încercau să înveţe rugăciuni şi tradiţia vieţii ascetice din cărţi, care se transmiteau din mână în mână. Astfel, s-au împlinit cuvintele profetice ale Sfântului Serafim de Sarov, care spunea că ,,va veni o vreme când nu vor mai exista bătrâni [monahi] şi învăţători [preoţi] iar credincioşii vor învăţa singuri despre viaţa duhovnicească, din cărţi, după tradiţiile păstorilor duhovniceşti şi ale învăţătorilor”.

Deşi, în zilele noastre, se fac foarte multe pelerinaje la mănăstirile ortodoxe din Cehia şi Slovacia, mulţi creştini ortodocşi cehi şi slovaci merg în pelerinaje şi peste hotare, în special în Rusia, Serbia şi în România. Asemenea pelerinaje reprezintă o binecuvântare pentru toţi, fiindcă, la întoarcere, cei care participă la aceste pelerinaje, împart cu ceilalţi impresiile şi experienţele lor duhovniceşti pe care le-au trăit.

Ortodoxia şi tradiţia ei isihastă nu au graniţe, ci au reprezentanţi vii, care transmit această tradiţie şi o fac să fie vie şi îndrăgită de către lume, dăruind din belşug har şi dumnezeiasca binecuvântare.