Arhitectura eclezială contemporană. Formă și loc

Ce este un arhitect? Ce face un arhitect? Ce rol are? La ce poate ajuta?

Toate aceste întrebări par utopice dar cel mai adesea constat că majoritatea societății romanești nu știe cu ce i-ar fi de folos un arhitect sau de ce ar avea nevoie de el, exceptând situațiile în care el este obligatoriu pentru ștampilarea unor planșe în vederea obținerii autorizației de construcție. Dar sunt de asemenea și suficienți oameni care își doresc de la casele lor un spațiu „pe măsura” lor, croit în tipicul vieții familiei lor. Vorbind despre arhitectura eclezială, cred că această necunoaștere pe deplin a rolului unui arhitect în cadrul proiectului rămâne similară situației enunțate mai sus. Cred că este vorba de o insuficientă cunoaștere din partea arhitecților a „nevoilor” „comanditarului” și de o lipsă de încredere din partea „comanditarului” că arhitectul ar putea să înțeleagă pe deplin semnificația vie, trăită, dar totuși concretizată în materie a locului de cult. Din acest cumul de factori cel mai adesea atât arhitectul cât și preotul, ce dorește să construiască un lăcaș de cult, se refugiază fiecare în „preconcepțiile” sale: arhitectul contemporan încercând să inoveze forme (străine cel mai adesea de firescul celor existente și în multă necunoaștere a semnificației slujbelor bisericii), rămânând într-un discurs exclusiv al limbajului estetic, cu orice preț „inovator”, iar preotul ancorat în „rețeta” copierii unor edificii vechi care, prin vechimea lor, se pot constitui în modele. Și unii și alții lucrează cu modele. Modelele sunt călăuzele unei bune „tradiții”. Dar neînțelegerea în duh a modelului și refugiul în copierea formei ad-litteram nu poate fi întotdeauna o soluție. Nu poți copia o bisericuță din Maramureș, să o mărești de 10 ori la scară și să faci din ea o catedrală; așa cum nu cred ca poți să imporți modelul unei biserici și să îl așezi în orice fel de spațiu geografic, context construit sau parohie / comunitate ce urmează să-și zidească o biserică. Cred că pe de o parte arhitecții ar trebui „îmbisericiți” iar pe de altă parte preoții parohi, ce vor primi parohii și vor vrea să zidească lăcașuri de cult, ar trebui să aibă o mai temeinică cunoaștere a valorii arhitecturii unei biserici nu doar din perspectiva estetică cât și din rolul și semnificația spațiilor ce o alcătuiesc. De asemenea, „bunul gust estetic” este o chestiune de educație care se poate învăța sau care, neasimilată, nu ar trebui să dea dreptul construirii oricum și oriunde bisericilor, care să fie „mândria” parohiilor dar jenând strident frumusețea unei „tradiții” ce nu ar trebui pierdută. Faptul că se construiesc multe biserici este un lucru îmbucurător, trist este însă că ele se fac fără prea mari exigențe din partea unor comisii ce ar trebui să nu-și dea girul pentru orice fel de arhitectură cu cât mai multe turle care se pretinde „biserică”. Modelul poate fi asociat înțelegerii canonului duhovnicesc în duhul lui, nu în litera abstractă. Același canon dat de duhovnic a doi ucenici în sufletul fiecăruia va naște lucrări diferite. Lucrarea este în Duh, nu în litera sa. Cred că și gestul zidirii unui lăcaș de cult trebuie să se facă în Duh, nu în “literă”, nu doar în așezarea de cărămizi peste cărămizi sau sute de metri cubi de betoane turnate cu cofraje și armături. Nu cred că trebuie pierdut sensul a ceea ce facem și pentru cine facem zidurile. Scopul este de a face loc lui Dumnezeu să se pogoare în Euharistie și comunitatea de credincioși să fie în liturghia îngerească împreună cu toți sfinții. Ei dau viață materiei zidite, biserica este vie prin ei, iar zidurile prin pictură așa își capătă rolul… altfel rămân doar ziduri. Chiar dacă ar avea cupole, arce, bolți, turle, abside, toate acestea sunt spații care pot crea un simțământ, dar esențial ele au valoarea a ceea ce urmează sa le acopere. Veșmântul de frescă de deasupra le sfințește. Sunt trupul material care este chemat la mai mult. Zidurile bisericii sunt “după asemănarea” a ceea ce în viața bisericii sunt slujbele, zidurile urmează cultul ortodox. Cunoașterea canoanelor de pictură bizantină și a muncii în echipă împreună cu iconarul sunt fundamentale. Esențial rugăciunea nu are nevoie de „un spațiu”. E fără de loc și fără de timp. Greutatea muncii unui arhitect este aceea că trebuie să cuprindă în materie un loc care sa găzduiască rugăciunile unei întregi comunități și să o facă în sensul Tradiției Bisericii Ortodoxe, cu discreția neafișării gesturilor excesiv „creatoare”. Cred că arhitecții au în proiectele lor responsabilitatea înțelegerii răspunsurilor ce trebuie date: locului cu contextul său social, cultural, urbanistic, materialului cu care va construi și adecvării formei la specificul și semnificația materialului, canonului bisericesc și propriei lor viziuni despre arhitectura eclezială, considerente economice, legislații urbanistice, antreprize de construcție și forță de muncă.

Centru social și catehetic, Mănăstirea Cernica, 2012

Din experiența mea, nu foarte extinsă în domeniul arhitecturii ecleziale, în cadrul biroului de arhitectură Mânadelucru, prezint câteva din proiectele unde accentul cade preponderant pe un criteriu sau pe un altul din cele enunțate mai sus. Proiectele de mai jos ilustrează, prin text sau imagini, câteva din problemele specifice arhitecților: Biserică Ortodoxă Română / Alcala de Henarres, Spania Centru social și capelă / Parohia Dichiu, București Biserică Ortodoxă Română / Nisa, Franța Biserică și Centru catehetic / Parohie Alba Iulia Centru social și catehetic / Mănăstirea Cernica.

Biserică Ortodoxă Română / Alcala de Henarres, Spania

Biserica Ortodoxă din Alcala de Nenarres, Spania, 2011 – în construcție și model 3D

Tema de proiectare consta în proiectarea unei biserici și a unei case parohiale pe un teren concesionat de către comunitatea românească din Alcala de Henarres de la primăria locală. Nu subiectul temei era nou, ci faptul construirii unei biserici ortodoxe române într-o țară catolică, cu impuneri și regulamente urbanistice foarte stricte, pe un teren relativ atipic (triunghiular), cu o implicare puternică a factorului politic, cu o parohie foarte variată de credincioși ajunși în Spania din toate colțurile României, cu o antrepriză locală, coordonarea șantierului de la distanță și un arhitect reprezentant local. Dificultatea sitului era dată de geometria sa triunghiulară și de maniera urbanistică prin care se putea construi pe acel teren. Se impuneau retrageri față de stradă, față de vecini (liceu) și se condiționa înălțimea maximă admisă. Retragerea de 5 metri față de stradă făcea ca parcela să fie puțin utilizabilă, permițând doar construcția bisericii. Prin studiul de fezabilitate prezentat primăriei locale am convins autoritățile că este mult mai de folos construirea unui „zid” la stradă care sa permită o „izolare” în incintă a bisericii iar întregul ansamblu să se adreseze orașului prin imaginea contemporană a unei arhitecturi de plinuri. În spatele acelor plinuri am adăpostit funcțiuni: casă parohială, săli de cateheză, sala adunării generale mitropolitane, trapeza în subsol, curți excavate care aduceau lumina la nivelul demisolului, etc. Întregul parter rămânea liber pentru a mări suprafața curții și pentru a crea locuri unde credincioșii să stea în timpul sau după slujbă, la umbră, în incinta bisericii. Proiectul a fost susținut de primăria locală atât timp cât se credea că românii vor face o biserică mică de lemn, care oricând va putea fi mutată și atât timp cât existau alegerile locale iar voturile comunității române contau și ele în stabilirea balanței între partidele de stânga și de dreapta. De asemenea, miza factorului politic a fost mare și pentru alegerile acelei perioade în România. Toate spațiile de cult ale bisericii respectă canonul, aerul inovativ al formelor fiind dat de geometrizarea zidului exterior ce prinde în cadrul lui și turnul clopotniță sub care este și unul dintre accesele în curtea înălțată a bisericii. Întregul ansamblu este construit.

Centru social și capelă / Parohia Dichiu, București

Centru social și capelă, Parohia Dichiu, București, 2011 și Biserica Ortodoxă din Nisa, Franța, 2011, model 3D

Se dorea construirea unei capele mortuare pentru Parohia Dichiu. Proiectul a dat soluții în care, prin demolarea unor construcții anexe aflate într-o stare precară, curtea bisericii se lărgea, iar pe perimetrul proprietății, în sensul înțelegerii contextului țesutului urban din acea zonă, se construia un corp de clădire cu înălțime variabilă și funcțiuni multiple (grădiniță de copii, cabinet medical, trapeză, clopotniță). În acest fel, biserica avea un fundal și o nouă funcțiune atașată în sensul cerinței Patriarhiei Române de a avea programe sociale gestionate de parohiile de cartier. Continuarea proiectului s-a blocat în parteneriatul cu primăria de Sector care impunea constructorul, ce s-a oferit să facă după bunul lui plac și proiectul pe principiul design and build, garantând și obținerea finanțării din partea autorităților statului. Situația economică globală a stopat desfășurarea a ceea ce putea să devină dăunător prin dorința unui constructor de a face orice cu orice preț. Proiectul a obținut premiul I al Anualei de Arhitectură a Municipiului București.

Biserică Ortodoxă Română / Nisa, Franța

Se dorea construirea unei biserici ortodoxe române la Nisa. Proiectul a făcut obiectul unui concurs cu invitați și cu un juriu ales, format din: un mitropolit, un episcop, preoți, arhitecți, factori politici, finanțator. Soluția biroului Mânadelucru pentru acea etapă a concursului a fost să arăte că ne dorim „importul” unui model foarte valoros de arhitectură eclezială din Romania și, pe lângă acesta, să propunem o serie de spații adecvate vieții comunității parohiei locale, care să răspundă deopotrivă pantei foarte abrupte a terenului din zonă. Parte din spații migrau până în partea superioara a pantei pentru a da o rânduială întregului lot, care altfel ar fi rămas nefolosit, deși dispunea de un număr mare de metri pătrați. În urma jurizării soluția a fost declarată câștigătoare, dar finanțatorul nu a ținut cont de decizie și a ales altceva. Pe teren, până în prezent, nu s-a construit nimic. Cele câteva prezentări anterioare sunt exemplificative pentru ilustrarea multitudinii factorilor ce apar pe parcursul evoluției unui proiect. Dacă construcția unei biserici ar ține cont de spiritul Tradiției vii, de viața parohiei și de contextul larg în care urmează să fie zidite, de un bun dialog între preot și arhitect, de o justă folosire a materialelor și a manierei constructive, de colaborarea foarte apropiată cu iconarii, cred că nu am mai avea ziduri care își dovedesc prea curând sărăcia și ar deveni locuri de rugăciune în așteptarea lumii de dincolo.

Sursa: Albumul Iconari în Otopeni, Otopeni 2013, pp. 17-20.