Cuvânt la începutul Triodului

Duminica Vameșului și a Fariseului este o zi însemnată pentru anul bisericesc, lucru care se vădește din aceea că marchează începutul unei perioade liturgice mari și prin excelență bogate în prilejuri de pocăință, bine rânduite în Biserica noastră, anume Triodul. Zece Săptămâni: primele trei săptămâni, Triodul introductiv, și următoarele șapte săptămâni, care alcătuiesc Păresimile Mari. În culmea acestui urcuș se află marele praznic pentru care cu toții ne bucurăm încă de pe acum și pe care în fiecare clipă îl așteptăm, praznicul Paștelui, al Învierii Domnului.

Răstimpul Triodului se mai numește și ”ușa pocăinței”, ușa prin care trece omul spre a intra în taina pocăinței, care este deopotrivă taină a lui Dumnezeu, taină a iubirii Lui, taină a milostivirii Lui, dar și taină a omului, a căderii și ridicării lui. Pocăința ne descoperă adevărul despre om. Nu este un fapt mecanic, tehnic, ci este ceva adânc și tainic.

Biserica vine în acest răstimp al pocăinței să ne descopere ungherele ascunse ale ființei noastre, să ne arate tainele firii umane, dar și, în măsura în care putem înțelege, adâncurile Tainei lui Dumnezeu. Acest lucru îl săvârșește în felurite chipuri, printre care se numără și aceste duminici, care, asemenea unor verigi întregesc lanțul prilejurilor dăruite nouă spre pocăință.

Cele două Duminici care preced Duminicilor Vameșului și Fariseului și a Fiului Risipitor sunt Duminicile lui Zaheu și a Cananeencii. Toate aceste patru pericope evanghelice sunt pericope ale pocăinței, care ne înfățișează pilde concrete de pocăință, fie sub chipul întâmplărilor, fie sub chipul parabolelor didactice.

Primul aspect pe care ni-l pune înainte este că pocăința vine nu acolo unde își închipuie rațiunea, ci acolo unde omul nu se socotește vrednic de venirea harului. Cine s-ar fi așteptat ca din mulțime Domnul să-l deosebească tocmai pe Zaheu, pe vameșul, pe păcătosul, pe acesta care avea faimă proastă pentru cruzimea lui? Cine s-ar fi așteptat că iarăși va nesocoti Domnul recomandarea și sugestia ucenicilor și va asculta de o femeie de alt neam, de cananeeancă, și îi va săvârși minunea, după ce aceasta, plină de pocăință, I-a cerut să îi vindece fiica? Cine s-ar fi așteptat ca fariseul cel plin de fapte bune și de Lege, dar și umflat de egoism, nu se va întoarce îndreptat la casa sa, ci un alt vameș, vameșul pildei, va pleca îndreptat de la Templu? Cine, în sfârșit, și-ar fi putut închipui că fiul cel cuminte al tatălui, fiul cel întâi-născut, va pierde în ultimul moment răsplata harului lui Dumnezeu și că o va câștiga cel care și-a risipit averea cu desfrânările și păcatele? Nu ne-am fi închipuit așa ceva. Noi credeam că darurile pocăinței și ale harului lui Dumnezeu sunt dăruite îndeobște celor care au într-un fel sau altul lustrul curăției exterioare.

Vine însă Biserica să ne spună că nu-i așa! Pocăința nu are de-a face cu faptele exterioare, ci cu trăirile tainice. Cu omul ascuns al inimii, care nu se vădește celorlalți, dar pe care Dumnezeu îl vede și îl încununează în felurite chipuri. Acolo unde nu bănuim nici noi, eventual nici înșiși acești oameni – cu siguranță, Zaheu nu și-ar fi închipuit așa ceva –, acolo vine harul, acolo îi place lui Dumnezeu să își facă sălaș și acolo se revarsă îmbelșugat harul Lui. Acesta este primul aspect al pocăinței, felul de a veni al harului – de nebănuit și de neașteptat. Această venire este un fel de zălog al unei smerenii, care receptează, care atrage taina lui Dumnezeu asupra omului.

Să vedem și un al doilea aspect, care transpare din niște precizări scurte ale acestor pericope evanghelice. În pericopa lui Zaheu Vameșul se menționează că acesta ”era mic de statură” (Luca 19:3). Cananeanca, la rândul ei, îi spune Domnului că ”și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:27). Iar în pilda Vameșului și a Fariseului citim că vameșul era ”departe stând” (Luca 18:13). Toate aceste cuvinte exprimă reținerea omului, iar nu tupeul și afișarea aerelor. Primul, Zaheu, era mic de statură și acest lucru îl îngreuna în a-L vedea pe Domnul. Dumnezeu însă, dându-i acest neajuns, i-a oferit și prilejul de a cunoaște personal taina pocăinței. În al doilea caz, cananeanca se mulțumește, primește să fie socotită ca un câine, primește să fie disprețuită înainte ucenicilor, primește în adâncul sufletului ei chiar și respingerea din partea lui Hristos, după care Îi răspunde – de unde a mai găsit curajul și puterea? – în acel chip care te lasă mut de uimire: ”da, Doamne, și eu sunt un câine, dar și câinii mănâncă, nu din ceea ce prisosește, ci din fărâmăturile care cad de pe masă”. Iar vameșul, deși dorea să fie aproape de Dumnezeu, era ”departe stând”. Deși sufletul lui vroia să Îl vadă, nu avea curajul să ridice privirea la El, deși avea atâta nevoie să se deschidă către harul lui Dumnezeu, el se întorcea întru sine și își bătea pieptul.

Oamenii înfățișați în pericopele și parabolele pe care le-am menționat au fost în stare să se socotească nevrednici, neputincioși de a primi darurile lui Dumnezeu și de aceea Dumnezeu a venit la ei. Având acest al doilea zălog al smereniei, harul Său a venit să îi cerceteze.

Există și un al treilea aspect care transpare din aceste pericope. Este dispoziția dinamică a sufletului. Oamenii aceștia nu au rămas împietriți într-un ungher. Zaheu s-a cățărat într-un copac, ca să-L vadă pe Hristos. Cananeanca a alergat și s-a dus în Ierihon, unde se afla Domnul. Vameșul s-a urcat la Templu unde se aflau oamenii lui Dumnezeu – așa a socotit de cuviință acest vameș. Și, în sfârșit, Fiul Risipitor a pornit pe drumul rușinii, pe drumul întoarcerii, care a fost de fapt drumul slavei și al întâlnirii cu Dumnezeu.

Pildele acestea ne arată cele trei aspecte ale pocăinței pe care le-am pomenit mai înainte: primul este caracterul de nebănuit al harului, al doilea este reținerea care vine din smerenie, iar al treilea este dinamismul dorului după Dumnezeu, dispoziția de a face și noi ceva. Există și un al patrulea. Este depășirea omului. Cananeanca a ieșit din limitele sale, Zaheu a întors înapoi împătrit cele răpite de la alții. Fiul Risipitor a primit întru sine să nu mai fie la casa tatălui său ca un fiu, ci i-a spus tatălui ”fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15:19), primește-mă în casă ca pe o slugă, nu mai vreau să mă socotești copilul tău, pentru că ți-am făcut praf averea, ți-am risipit-o.

Omul care se pocăiești are dorința să își depășească sinele, să facă cele mai presus de sine, să dea înapoi împătrit, toată viața să și-o dăruiască Domnului, să își strice obișnuințele rele, pe toate să le înfăptuiască. Și vine Dumnezeu și îi oferă ca răspuns darurile pocăinței. La primul, la Zaheu, darul a fost vizita pe care i-o face Hristos acasă. În al doilea caz, al Cananeencii, a fost minunea vindecării fiicei sale. În cel de-al treilea caz, îndreptarea vameșului, căci ”s-a pogorât îndreptat” (Luca 18:14). Și, în sfârșit, marele dar față de Fiul Risipitor a fost îmbrățișarea, masa, vițelul cel îngrășat, inelul, haina cea nouă, praznicul. Toate acestea sunt roadele pocăinței. Acesta este Paștele pentru care ne nevoim.

Să ne începem calea Triodului trecând prin ușa pocăinței, care este Duminica Vameșului și a Fariseului, cu această hotărâre: Să fim puțin mai smeriți, să nu ne închipuim despre noi înșine că ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Să avem nădejde și să ne mulțumim să stăm într-un mic ungher, având însă puternică nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Mila Domnului o cerea vameșul, mila Domnului o cerea și Cananeanca. Să ne nevoim cu nevoința cea bună, căci nevoință este Triodul. Nevoință este Postul Mare. Nevoință este înfrânarea. Nevoință este întreagă viața noastră. Să purtăm și noi partea noastră de luptă în această nevoință. Să iubim puțin, însă nu convențional, nu doar după măsurile rațiunii noastre – căci până și dragostea omenească, atunci când este autentică, este capabilă să nu mai țină seama de rațiune, cu atât mai mult dragostea de Dumnezeu trebuie să depășească măsurile rațiunii. Atunci Dumnezeu ne va dărui și nouă, la capătul acestui răstimp, praznicul Paștelui. Ne va cerceta în casa sufletului nostru, va săvârși minunea Învierii noastre, ne va dărui îndreptarea din păcatele noastre și, în sfârșit, ne va găzdui la masa praznicală a Paștelui, a acestei zile sărbătorești a Învierii, la care, mă rog din adâncul inimii, să ne întâlnim cu toții, nimeni să nu lipsească.

În duhul acesta, la începutul Triodului, îngăduiți-mi să vă urez cale bună, să ajungem să prăznuim cu toții împreună, oriunde ne-am afla, și să cunoaștem binecuvântarea Învierii duhovnicești și în inima noastră. Amin.