Folosirea și simbolismul omoforului arhieresc

Omofor grecesc de secol XVIII

Omoforul este prin excelență un veșmânt arhieresc. ”Omoforul s-a dovedit a fi însemnul vestimentar distinctiv al treptei și al puterii episcopale, în așa măsură încât deținerea omoforului de către episcop a ajuns să însemne deținerea puterii episcopale”, menționează în acest sens K. Koúrkoulas. ”Este alcătuit dintr-o fâșie lungă din material de lână, petrecută pe după gât, cu capetele atârnând în față și în spate până la nivelul genunchilor sau chiar mai jos, și pe aceasta sunt brodate cruci”. După cum arată și numele (omofórion, de la omos = umăr şi fero = a purta; lat. humerale, pallium), este purtat pe umeri de către arhiereu, având capetele atârnând ”în față și în spate” și închipuie ”întruparea din Fecioară pentru noi, oamenii, și înomenirea Cuvântului”. De asemenea, pe acesta sunt înscrise patru cruci, două pe piept și câte una pe fiecare capăt al omoforului. Aceste patru cruci amintesc de Răstignirea lui Hristos.

Cel mai semnificativ simbolism al omoforului este tâlcuit în scrierea Sfântului Simeon al Tesalonicului. Arhiepiscopul de atunci al cetății împreună-împărătești bizantine, Tesalonicul, aseamănă veșmântul arhieresc cu oaia cea pierdută din cunoscuta pericopă evanghelică, pe care ”Mântuitorul a ridicat-o pe umeri”. În contextul prezent, prin ”oaie” se înțelege ”firea noastră”, adică firea umană de după cădere, care a urmat calea îndepărtării de Dumnezeu, Care Se face om, Se apropie de firea noastră cea căzută, o ridică pe umeri și o călăuzește către mântuire. Simbolismul acesta poate fi mai bine înțeles, dacă ținem seama de faptul că omoforul trebuie confecționat din material de lână. Astfel, simbolistica mielului devine și mai clară. Comparația dintre omofor și miel trimite și la Patima pe cruce a Domnului, căci ”Mielul acesta a fost chemat să Se junghie pentru noi”. Simbolistica omoforului ca miel determină și culoarea acestuia. Omoforul trebuie să fie alb, după cum albă este blana mielului.

Arhiereul își scoate omoforul înainte de citirea Evangheliei, pe durata Dumnezeieștii Liturghii, arătând în felul acesta supunere față de Mântuitorul. ”Căci arhiereul nu îndrăznește să-și pună atunci omoforul în jurul gâtului, mărturisindu-L astfel pe Cel întrupat și pătimitor și viu, citind cuvintele Lui, căci, de fapt, El este Cel ce vorbește”. După cum, așadar, omoforul amintește lucrarea pe pământ a Domnului și în Evanghelie Însuși Domnul se arată lucrând și vorbind, la rândul lui, arhiereul dezbracă omoforul din respect, arătând astfel deplină supunere față de Domnul.

În continuare, pe durata Vohodului celui mare, omoforul este purtat în fruntea alaiului litaniei, căci ” crucea are în față, acest semn care Îl înfățișează pe Iisus, Care atunci, [la a Doua Venire], se va arăta din cer, după cum stă scris”. Arhiereul ia din nou omoforul după încheierea Intrării Sfinților, căci acesta un veșmânt liturgic principal și este nevoie să îl poarte în timpul împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului.

Începând cu secolul al XVII-lea, omoforul arhieresc se diferențiază în omofor mare și omofor mic. Omoforul mare este cel la care face referire literatura liturgică patristică și a fost descris în cele de mai sus. Omoforul mic este mai scurt. Arhiereul îl poartă înfășurat în jurul mijlocului, fiind petrecut peste pieptul liturghisitorului.

Omoforul mic a fost integrat în vestimentația arhierească din motive practice, datorită dificultății folosirii omoforului arhieresc de dimensiuni mari. Introducerea omoforului mic nu înseamnă însă renunțarea la mai vechiul omofor mare, ci folosirea în paralel a celor două omofoare în situații diferite. Omoforul mic este folosit la Dumnezeiasca Liturghie începând cu Vohodul Mare, dar și în timpul săvârșirii altor taine și ierurgii, la care arhiereul are nevoie să se miște cu ușurință.

Înlocuirea omoforului mare cu omoforul mic este îngăduită, așa cum am arătat, doar în anumite situații. Există momente unice și irepetabile la Dumnezeieștile slujbe, în care se impune folosirea omoforului mare. Este de neconceput să se săvârșească, de pildă, hirotonie cu omoforul mic, care omofor mic nu este decât o variație comună, practică și de dimensiuni mai mici a omoforului mare.

Necesitatea folosirii omoforului mare la hirotonie se întemeiază pe simbolistica trecerii de la prima treaptă a preoției până la a treia, dar și pe continuitatea și întregirea la arhiereu a tainei preoției, pe care o lămurește în scrierea sa Simeon al Tesalonicului. Continuitatea preoției este exprimată simbolic prin dublarea orarului diaconesc în epitrahilul preoțesc și a epitrahilului preoțesc în omofor arhieresc la ceremoniile de hirotonie corespunzătoare. Ca urmare a acestora, arhiereul este dator să săvârșească taina preoției folosind omoforul mare, indiferent de treapta în care urmează să hirotonească.

În ce privește proveniența celor două omofoare, pururea pomenitul Arhimandrit Vasilie Stefanidis menționează că este posibil ca acesta să își aibă originile în monahism. Ca argument al provenienței omofoarelor din monahism, este amintit Evstatie al Sevastiei. Fiind monah înainte de hirotonie, el a păstrat omofoarele monahale când a devenit arhiereu. Teoria aceasta este însă în contradicție cu cronologia recunoscută a apariției și folosirii celor două omofoare. Dezbătând absența referințelor la omoforul mic în întreaga tradiție liturgică bizantină, tragem concluzia că acesta provine dintr-o epocă mai târzie.

În ce privește proveniența geografică, omoforul este o creație a Răsăritului, care ulterior s-a răspândit și în Apus. Potrivit lui V. Stefanídis, proveniența lui este pur bisericească și neinfluențată de factori seculari. Confecționarea acestuia, opulența și calitatea materialelor a fost inspirată de veșmintele corespunzătoare ale ipaților romani. Aspectul acesta vine în contradicție cu practica contemporană. În Biserica Răsăritului omoforul este foarte plat și uneori exagerat împodobit. Dimpotrivă, Biserica Apuseană folosește omofoare confecționate și împodobite mai simplu, care se aseamănă mai mult cu acelea din Biserica Ortodoxă din tradiția veche a veșmintelor preoțești.

Introducerea și promovarea unor elemente secundare de vestimentație arhierească în perioada de după Căderea Constantinopolului, precum sunt sacosul, mitra și altele, au umbrit semnificația liturgică a omoforului arhiereului. Încărcarea arhiereului cu veșminte de proveniență seculară, deși nu lezează în mod semnificativ vestimentația arhierească, nu trebuie însă să umbrească sensul folosirii și semnificației omoforului. Arhiereul, păstorul episcopiei, care poartă pe umerii săi omoforul, pentru Biserica locală este în chipul și locul Păstorului Hristos, al singurului Cap al Trupului. În orice fel de primejdie s-ar afla păstoriții săi, el aleargă către tezaurul duhovnicesc și vine să îl scape de la pierzare pe fratele aflat în necaz ș,i ca un alt păstor biblic, readuce oaia cea cuvântătoare la siguranța turmei. Acest miel cuvântător este reprezentat de omofor și îi amintește arhiereului de misiunea lui în Biserică, îi amintește de turma cuvântătoare a lui Hristos.