Grecia în perioada interbelică: criza societății grecești – 1

În istoria universală, perioada interbelică este definită ca fiind intervalul de timp cuprins între cele două războaie mondiale. În această perioadă, întreaga lume a fost zguduită de mari schimbări care i-au afectat toate nivelurile de viață, de la nivelul economic până la cel ideologic și social. După Primul Război Mondial, din cauza pruducerii în masă a unei mari cantități de bunuri materiale din partea Statelor Unite ale Americii, s-a creat o falsă impresie de bunăstare[1]. Însă în anul 1929, odată cu declanșarea marii crize economice, s-a năruit și mitul legat de această aparentă bunăstare[2]. Creșterea șomajului și înmulțirea consecințelor sale nefaste, rivalitățile imperialiste dintre diferite state, modificarea structurii sociale, crearea și dezvoltarea mișcărilor muncitorești, apariția unor regimuri totalitare și naționaliste, precum și a unor guverne dictatoriale, toate acestea au constituit cauza principală pentru declanșarea unei noi conflagrații mondiale.

În timp ce, pentru Europa, perioada interbelică a început între anii 1919-1920, odată cu semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, și a ținut până pe data de 1 septembrie 1939, când a avut loc invazia armatelor hitleriste în Polonia[3], pentru Grecia această perioadă a început abia în 1922, odată cu Dezastrul din Asia Mică și cu stingerea Marii Idei[4], și a ținut până în 1940, când a izbucnit Războiul greco-italian[5].

Dezastrul din Asia Mică din 1922 a reprezentat ultima fază a Campaniei Micrasiatice care începuse cu debarcarea armatei elene în Smyrna (2/15 mai 1919) și avea drept scop eliberarea regiunilor locuite în cea mai mare parte de greci[6] și alipirea lor la patria-mamă (Grecia). În această perioadă aproximativ 1.500.000 de greci au fost siliți să-și părăsească pământurile străbune și să se deplaseze în Grecia ca refugiați.

Țara care cu un deceniu în urmă se confruntase cu consecințele Mișcării Alianței Militare (Goudís, 1909), cu Răscoala țăranilor (Kilelér, 1910), cu Războiaele Balcanice (1912-1913), cu o gravă dezbinare la nivel național între «venizeliști» (adepții lui Venizélos) și «anti-venizeliști» survenită ca urmare a stricării relațiilor dintre Venizélos și succesorul său, Konstantínos I (1914-1917), cu excluderea din rândul puterilor Entente Cordiale, cu ororile Primului Război Mondial (1917-1918) și ale Campaniei Micrasiatice (1919-1922), era chemată în acel moment să se confrunte cu încă o problemă: încorporarea refugiaților veniți din Asia Mică în societatea grecească. Încercări de integrare a refugiaților s-au făcut la două niveluri: agricol și rural. De acest proces s-au ocupat o comisie nou înființată (1923) tocmai în acest scop (Comisia de Integrare a Refugiaților)[7] și Fondul de Îngrijire a Refugiaților, înființat în noiembrie 1922[8].

În ceea ce privește primul nivel, foarte importantă a fost Reforma Agrară, care a constat în înstrăinarea obligatorie a terenurilor care până atunci, în marea lor majoritate, erau în mâinile marilor proprietari de pământ. Aceste pământuri, dimpreună cu terenurile publice, au fost împărțite țăranilor și lucrătorilor agricoli, precum și unei mari părți a refugiaților[9]. În cadrul Reformei agrare, un factor determinant nu a fost reprezentat numai de apariția refugiaților, ci și de agitația stârnită în rândul vechilor greci (mari și mici proprietari de pământuri)[10]. Integrarea refugiaților a provocat întârzierea aplicării Reformei agrare, proces care a luat sfârșit abia în anul 1926 în Thessalía și Palaiá Elláda (Vechea Grecie) și puțini ani mai târziu în Makedonía[11].

Rezultatele Reformei agrare au fost însă pozitive. S-a constatat o mare creștere a populației de la sate, a suprafețelor agricole și, implicit, a veniturilor provenite din domeniul agriculturii[12]. De asemenea, un rol pozitiv în Reforma agrară, care s-a încheiat în 1938, au jucat lucrările de îmbunătățiri funciare, crearea unor cooperative agricole, dar și înființarea Băncii Agricole (1929), cu scopul de a finanța producția agricolă[13].

În ceea ce privește integrarea urbană a refugiaților, aceasta s-a dovedit a fi mai dificilă decât cea rurală[14]. Mai exact, spre deosebire de integrarea rurală, cea urbană presupunea numai asigurarea unui acoperiș, nu și găsirea unui loc de muncă. Însă, din nou, planul de asigurare a unei case în mediul urban a întâmpinat mai multe dificultăți decât în mediul rural, din cauza numărului mare de refugiați comparativ cu numărul mic de case disponibile (comunitățile musulmane). Mulți refugiați s-au stabilit în maghernițe în diverse regiuni ale Greciei, creând astfel întregi cartiere de refugiați, precum Výronas, Kaisarianí, Néa (Noua) Filadélfeia, Néa Moudaniá, Kokkiniá, Néa Smyrna, etc. Firește, și în acest caz, un important l-a jucat situația materială a refugiaților. Mai exact, cei care au avut o situație materială bună nu s-au stabilit în maghernițe sau alte apartamente sărăcăcioase, ci și-au construit case proprii. Un astfel de cartier, cunoscut datorită bunăstării locuitorilor săi refugiați, era Néa Smyrna (Atena) sau Kallípoli (Pireu)[15].

La început, refugiații considerau că situația în care se aflau era provizorie și că în scurt timp se vor întoarce la vetrele lor. După semnarea tratatului de la Lausanne (1923), au conștientizat însă că acest lucru nu e cu putință. De aceea s-au orientat spre crearea unor condiții de viață mai bune în locul în care deja se aflau și spre integrarea în societatea autohtonă[16]. Ultima lor dorință s-a dovedit a fi greu de realizat însă, de vreme ce obiceiurile și moravurile acestora au creat o serie de neajunsuri localnicilor, care nu au evizat să-și exprime atitutinea și comportamentul ostil față de ei.

Refugiații au reprezentat un factor important în dezvoltarea și întărirea economiei grecești, întrucât mulți dintre ei erau înstăriți din punct de vedere financiar, aveau o educație aleasă și cunoșteau metode eficiente atât în ceea ce privește cultivarea pământurilor și creșterea animalelor, cât și în ceea ce privește lărgirea comerțului. De asemenea, au ajutat la dezvoltarea meșteșugurilor și a industriei prin deschiderea pieței interne, bazându-se în special pe simțul afacerist, dar și pe dispoziția lor exemplară de a munci din greu[17]. În sfârșit, au contribuit la consolidarea din punct de vedere național a unor regiuni în care populația greacă era în minoritate[18].

Nu trebuie ignorată nici contribuția lor în domeniul cultural. Scriitori, cântăreți și pictori originari din Asia Mică au îmbogățit, prin opera lor, tezaurul culturii și spiritualității elene[19]. De asemenea, au avut un aport considerabil și în sectorul politic și civic, mai ales că s-au numărat printre susținătorii lui Venizélos. Greutățile și necazurile pe care le-au întâmpinat ulterior le-au pus pe seama lui Konstantínos și a aliaților săi. În cadrul alegerilor din 1924, au optat în favoarea democrației. Cert este însă faptul că l-au susținut pe Venizélos chiar și atunci când acesta încerca să creeze și, ulterior, să semneze acordul de prietenie cu Turcia (1929-1930), tratat care, în principiu, îngropa orice nădejde de întoarcere la vetrele străbune sau de a beneficia de vreo despăgubire pentru averile pierdute[20].