Grecia în perioada interbelică: criza societății grecești – 2

Problema refugiaților a reprezentat unul din cei mai importanți parametri ai perioadei interbelice. Un alt parametru a fost criza politică și economică din 1922 și «divizarea drahmei». Partidul «venizeliștilor» (susținătorii lui E. Venizélos) își pierduse strălucirea de odinioară. Mulți dintre membrii săi au părăsit partidul și au înființat noi partide politice[1]. Guvernul Goúnaris, profitând de întoarcerea regelui, a oferit Marilor Puteri pretextul de a lăsa țara neajutorată pe frontul micrasiatic. Liderii politici erau incapabili să facă față nevoilor economice ale poporului. În condițiile acestui impas economic, P. Protopapadákis a conceput ideea primului «împrumut obligatoriu», prin «divizarea drahmei», adică prin tăierea în jumătate a tuturor bancnotelor[2]. În același timp, întreaga țară a fost zguduită de dezvăluiri incendiare de pe scena politică.

În 1922, odată cu apariția publicației «Manifestul Democratic» – opera liberaliștilor democrați ai lui A. Papanastasíou – și cu exercitarea criticii severe la adresa uneltirilor politice, s-a făcut cunoscut adevărul despre Campania micrasiatică, pe care palatul regal și guvernanții nu-l făcuseră încă public[3]. Concomitent, palatul a fost învinuit pentru nenorocirile ce au urmat[4]. Consecința imediată a acestei desfășurări de lucruri a fost arestarea lui Papanastasíou.

Cu puțin înainte de Dezastrul din Asia Mică, în august 1922, cercurile monarhice au propus numirea lui I. Metaxás în fruntea Guvernului. Această propunere a provocat însă reacția ostilă atât a venizeliștilor, cât și a anti-venizeliștilor, pe motiv că Metaxás se opusese de la bun început Campaniei micrasiatice, prezicând consecințele dezastruoase pe care aceasta urma să le aibă[5]. În cele din urmă, răspunsul referitor la noul guvern a fost dat de către oamenii care luaseră parte la această campanie.

Pe 11 septembrie 1922, a luat naștere un triumvirat revoluționar, format din comandanții Plastíras și Gonatás și căpitanul Fokás. Printre cererile acestora, se numărau: demiterea regelui, dizolvarea Parlamentului și formarea unui nou Guvern de încredere, organizarea unor noi alegeri și întărirea frontului din Thráki. Două zile mai târziu (13 septembrie), cei trei au debarcat în Lávrio. Imediat, regele Konstantínos a abdicat, cedând tronul fiului său, Geórgios[6].

La scurt timp, însă, promisiunile făcute de revoluționarii din 1922 referitoare la schimbarea radicală a vieții politice și, prin extensie, a ethosului politic au fost date uitării, iar vechea mentalitate de partid a reieșit la iveală[7]. În 1924, guvernul Gonatás a demisionat, iar puterea a fost preluată de Venizélos (11 ianuarie 1924), care fusese chemat să se întoarcă din străinătate. Demersul său politic nu a reușit însă, fapt pentru care a fost înlocuit cu G. Kafantáris, care, la rândul său, nu a reușit să se impună[8]. Pe data de 12 martie a aceluiaș an, a fost format un nou guvern, în frunte cu Papanastasíou. Puțin mai târziu, pe 13 aprilie, a fost organizat un referendum, în baza căruia a fost abolită regalitatea[9].

La doar câteva luni, însă (25 iulie), guvernul lui Papanastasíou a fost răsturnat, fiind înlocuit cu guvernul lui Themistoklís Sofoúlis, iar apoi cu cel al lui Andréas Mihalakópoulos. Aceștia doi din urmă nu au reușit însă să ofere soluții nici la problemele legate de politica internă – instabilitatea monedei naționale și inflația crescândă – și nici la cele legate de politica externă – politica agresivă a Italiei față de Grecia și amenințările turcilor la adresa Patriarhului[10]. De această instabilitate politică și nemulțumire generală a profitat T. Págkalos, care, în 1925, a răsturnat guvernul condus de Mihalakópoulos, ca mai apoi (1926) să instaureze un regim dictatorial[11].

Cu excepția anumitor decizii, cum ar fi: pedepsirea delapidatorilor statului, asigurarea unui împrumut intern prin «divizarea drahmei», Págkalos a eșuat atât în politica internă, cât și în cea externă[12]. Nu a durat mult până când acesta a fost îndepărtat de la putere de către G. Kondýlis, care a proclamat organizarea alegerilor. În cadrul acestor alegeri, pentru prima oară au participat și membri ai Partidului Comunist (KKE)[13]. În urma alegerilor, s-a decis formarea unui guvern general, avându-l în frunte pe Zaímis. Acest guvern a demisionat însă foarte curând (1928) și din nou a fost chemat Venizélos pentru a prelua puterea și a organiza mai apoi alegeri. Așa cum era de așteptat, alegerile au fost câștigate de Venizélos, care a condus țara între anii 1928-1932, perioadă în care au fost luate o serie de măsuri importante, cum ar fi semnarea tratatului elino-turcesc, dezvoltarea școlilor tehnice și profesionale, îmbunătățirea sistemului educativ, dar și câteva măsuri contestate, cum ar fi «idionimul», o lovitură legislativă împotriva Partidului Comunist.

Criza economică din 1929 a lovit și guvernul Venizélos, din cauza împrumuturilor făcute pentru realizarea lucrărilor publice, dar și din cauza insistenței sale în chestiunea «lirei de aur». Venizélos a fost nevoit să ia o serie de măsuri care, în esență, au dus țara în pragul sărăciei. Mai exact, Grecia intrase în imposibilitatea de a-și putea plăti datoriile și de a face un nou împrumut. Nici măcar Banca Greciei nu putea face vreun împrumut, bancă care fusese înființată în 1927 și intrase în funcțiune un an mai târziu (1928).

După demisia lui Venizélos (1932), situația politică a țării a reintrat într-un con de instabilitate. În anul 1935, Geórgios II s-a întors în Grecia. După alegeri, pe durata tratativelor pentru formarea unui nou guvern, vestea despre moartea lui Venizélos a oferit regelui ocazia să-l numească prim-ministru pe I. Metaxás (27 aprilie 1936). Măsurile anti-populare luate de acesta din urmă au provocat reacția ostilă a mișcării muncitorești – reprezentată de puternicul Partid Comunist – și răscoala muncitorilor și țăranilor. Ba mai mult decât atât, s-a declanșat criza generală a claselor sociale, fenomen care a culminat cu ciocnirile sângeroase de pe 1 mai 1936. Pe 4 august, Metaxás, după ce s-a înțeles în prealabil cu regele, a abolit Constituția și a instaurat dictatoria.

În perioada dictatoriei, industria țării a înregistrat o importantă dezvoltare. La aceasta au contribuit condițiile prielnice ale economiei mondiale, protecția de taxa import-export, precum  și faptul că, din cauza stricteții regimului dictatorial, muncitorii nu-și puteau revendica drepturile. Însă, în ciuda dezvoltării industriale, țara s-a bazat, în cea mai mare parte, pe domeniul agriculturii[14].

În perioada interbelică, în afară de multitudinea de evenimente petrecute pe scena politică, s-au înregistrat o serie de transformări și în plan social, cultural și economic. Factorul determinant în această perioadă a fost reprezentat de Războiul din Asia Mică. Milioane de greci din Asia Mică au fost nevoiți să-și părăsească vetrele străbune și să se refugieze în Grecia. Guvernul a trebuit să se confrunte cu problema refugiaților, în condițiile în care țara era sub auspiciile instabilității economice. Înființarea Băncii Agricole și a Băncii Greciei nu a oferit soluții la problemele economice uriașe ale țării. Împrumuturile făcute în trecut, corelate cu situația politică instabilă, au reprezentat un factor negativ pentru dezvoltarea economică a Greciei, care nu a scăpat din mrejele crizei mondiale din 1929. Toate aceste evenimente, corelate cu dictatoria lui Metaxás, au reprezentat principalele caracteristici ale crizei grecești din perioada interbelică.