Muzică și icoană. O perspectivă teologică

Încep prin a-mi defini titlul.

Prin perspectivă teologică înţeleg perspectiva care, în ecuația discursului, ține seama şi de prezența lui Dumnezeu, ca actant principal, viu şi lucrător în acea realitate. Astfel, o perspectivă teologică asupra istoriei lumii – cu tot ce s-a născut şi creat în cursul liniar al istoriei – înseamnă prezentarea modului în care Dumnezeu intervine în istoria omului, a felului în care istoria reacționează la prezența lui Dumnezeu, transfigurându-se calitativ, transformându-se în oikonomia sau istoria mântuirii şi, mai ales, a telos-ului, a finalităţii, a punctului ultim către care se îndreaptă lumea.

Un astfel de discurs îl găsim atât în Sfintele Scripturi, corpusul canonic al Bisericii, cât şi în celelalte forme–corpusuri literare (paterice, vieţile sfinţilor, minee etc.) sau arte liturgice (iconografia, arhitectura, muzica, „dramaturgia” liturgică etc.), prin care omul şi-a exprimat foarte unitar, de-a lungul istoriei, în Biserică, experiența sa cu Dumnezeu. Aceste experiențe, personale sau comunitare, s-au adunat şi certificat unele pe altele de-a lungul veacurilor, devenind „măsură”, canon al experienței autentice creştine, experiență care depăşeşte limitele senzorialului şi care pare celor neînvățați cu ea „nebunie” (1 Cor 2, 14).

Cheia în care aş vrea, aşadar, să citesc şi să fac o legătura între toate „artele liturgice”, care deservesc relația omului cu Dumnezeu, este conceptul de eshatologie funcțională sau liturgică (în limba greacă leitourgikos înseamnă şi funcțional), deoarece orice moment de intrare a lui Dumnezeu în istorie este un moment eshatologic. Şi voi explica în continuare înțelesul pe care îl dau acestui concept. El exprimă învățătura despre realitățile din urmă (în limba greacă ta eshata = cele din urmă). De obicei a fost şi este analizat şi disputat numai în dimensiunea lui temporală, a lui „când”. S-a tot oscilat, mai ales în teologia de şcoală, între eshatologia inaugurată – a lui „deja”, care s-a împlinit la pogorârea Duhului Sfânt (vezi Fapte 2, 17) – şi eshatologia viitoare – a lui „nu încă”, care se va împlini la sfârşitul veacului. Pentru cei mai mulți dintre oameni, eshatologie înseamnă discursul despre sfârşitul lumii, cu toate evenimentele apocaliptice, dezastruoase, care vor veni.

Experiența liturgică şi niptică a Răsăritului afirmă, foarte concret şi coerent, în toate formele de manifestare ale vieţii Bisericii, prezența lui Dumnezeu în ecuația istoriei. Conceptul de eshatologie este definit mai degrabă în dimensiunea lui calitativă, a lui „cum” şi „cât”, „în ce măsură”, ca eshatologie funcțională / liturgică. Pentru creştinismul răsăritean, cele din urmă înseamnă, de fapt, adevărul ultim, suportul ultim al existenței lumii şi omului, la care oamenii au acces numai prin Duhul lui Dumnezeu. Gradul de deschidere înspre acest adevăr ultim şi gradul de experiere a lui, dat de lucrarea Duhului în acel eveniment, este cel care defineşte calitatea eshatologică a respectivului eveniment. „Deja şi nu încă” al axei temporale a eshatologiei este transfigurat în „deja şi încă nu [văzut] deplin” al axei calitative a ei. Acestă perspectivă „calitativă” este exprimată de Biserică prin cuvintele: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Cântarea a IX-a a Canonului Paștilor).

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi pogorârea Duhului se constituie în două puncte de cotitură, foarte strâns legate între ele, în istoria lumii. Sau, mai corect, s-ar defini ca salturi calitativ-participative ale firii omeneşti la realitatea ultimă, la Dumnezeu. Cel dintâi salt îl constituie naşterea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, când firea omenească se uneşte pentru totdeauna, în ipostasul veşnic al Cuvântului, cu firea dumnezeiască. Al doilea este reprezentat de pogorârea Duhului, care extinde în lume lucrarea şi consecințele unirii celor două firi. Prin venirea Duhului se constituie o realitate nouă, eshatologică (în înțelesul dat mai sus) şi funcțională / liturgică: Biserica, trupul lui Hristos, în care toți cei botezați, toți cei uniți şi deveniți mădulare ale acestui trup se împărtăşesc – fiecare după măsura lui – de „turnarea Duhului” şi devin „oameni-care-au-Duhul”, „oameni duhovniceşti”, „oameni-dumnezei” prin har.

Aceste salturi calitative ale existenței umane, definite de unirea celor două firi în Hristos, sunt esența Evangheliei, pe care toate mijloacele de expresie umane (artele în speță) sunt chemate să o exprime şi să o slujească, fiecare în felul său. Însă, pentru a le putea exprima, artele însele trebuie să facă acel salt calitativ, să treacă printr-un „botez”, să fie curățite, afierosite, închinate lui Dumnezeu. Numai aşa devin „arte liturgice”, arte ale antinomiilor, arte ale văzutului şi nevăzutului în acelaşi timp, arte care nu țintesc extazul estetic, ci au o menire latreutică[i], de a ajuta omul să treacă „dincolo” de ceea ce este perceput obişnuit prin simțuri şi de a conduce de la văzut la nevăzut, de la istoric la eshatologic, de la creat la necreat, de la om la Dumnezeu-Om. De aceea şi răstoarnă valorile. Însă lumea pe care o exprimă ele nu este una utopică, fantezistă, pentru că fundamentul este întotdeauna istoria, ci este o lume experiată şi mărturisită, de-a lungul veacurilor, în Biserică de „oameni plini de Duhul”, cea eshatologică, Împărăția cerurilor.

Toate artele, aşadar, sunt provocate ca, păzind cu sfințenie tensiunea eshatologică a lui „deja şi încă nu deplin”, să se facă ecoul realităților eshatologice, să-l prindă pe om în mreaja frumuseții nevăzute de ochii de carne, să-l ajute să treacă dincolo de ceea ce se vede, să-l obişnuiască pe acesta pentru întâlnirea cu realitățile ultime, cu Dumnezeu Însuşi. Unirea celor două firi este firul roşu care străbate toate artele liturgice. În muzica bizantină, de exemplu, ca şi în icoană şi în alte arte liturgice, produsul final este alcătuit din două părți: isonul şi melodia propriu-zisă. Isonul, fundalul melodiei – echivalentul aurului / fondului din icoană –, sunetul prin excelență, de nedefinit, necircumscribil, este o expresie şi simbol al firii dumnezeieşti, putându-i-se atribui toate calitățile firii dumnezeieşti. Potrivit simbolisticilor bizantine, isonul este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul oricărei melodii, fundamentul pe care se aşază melodia propriu-zisă. Aceasta din urmă, alcătuită din cuvânt, melos şi ritm – echivalentul desenului, culorilor şi ritmurilor / compoziției din icoană –, partea care poate fi circumscrisă, definită, este şi ea o expresie şi simbol al firii zidite.

Funcționarea unitară a celor două elemente constitutive (unul necircumscribil, altul circumscribil) se transformă într-o expresie a unirii celor două firi, expresie accesibilă oamenilor, dar care îi provoacă, îi trece, îi ridică, îi aşează, îi obişnuieşte pe nesimţite cu realitățile „neapropiate”, eshatologice. În realitatea eshatologică funcțională pe care o numim Biserică, prin slujbe şi cu ajutorul artelor liturgice, devenite ecou al celor de dincolo, omul se învață cu o altă lume, tainică, infinit mai bogată decât cea obişnuită, cu altfel de lumini, cu altfel de chipuri, cu altfel de sunete, cu altfel de mişcări, cu altfel de miresme, cu altfel de prezențe.

Sursa: Albumul Iconari în Otopeni, Otopeni – decembrie 2013