Nebunia întru Hristos și sfințenia

Monahul Trifon din Karyes, paracliser la Protaton (foto: Pavlos Mylonas 1967)

Cuvântul grecesc salós era folosit netradus în Rusia[1], iar, mai târziu, a fost înlocuit de cuvântul slav pokhab, care înseamnă ”lipsit de respect, indecent, imoral”[2]. În cele din urmă a fost consacrat termenul mai cuprinzător de yοurodstvo, care se traduce prin ”nebun”. Cuvântul yourod are la bază rădăcina slavă care desemnează ceea ”ce aparține altui mod de a viețui” sau ”ciudat”[3], precum și yourodstvo khrista radi, care arată că nebunia sau furia pentru Hristos este o formă de nevoință ce constă în aceea că omul care o aplică din dragoste pentru Hristos (nebunul pentru Hristos), dă oamenilor impresia că este fără minte. Biserica Rusă a păstrat tradiția nebunilor pentru Hristos cu mai mult entuziasm decât bizantinii. 16 nebuni pentru Hristos ruși au fost recunoscuți oficial, în timp ce mult mai puțini sunt nebunii pentru Hristos greci. Astfel, Rusia a devenit spațiul unde era preferată această cale de nevoință: ”nebunia pentru dragostea lui Hristos era un fenomen des întâlnit în Rusia, nebunii erau numeroși și populari, mai mult decât în orice altă parte”[4]. De asemenea, Nicolai Arseniev, în cartea sa Evlavia rusă, menționează: ”dintre nebunii care au trăit din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, în jur de 30 au fost recunoscuți sfinți. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, numărul acestor yourodivy recunoscuți ca sfinți este, comparativ, mult mai mare”[5].

Din cele de mai sus tragem concluzia, pe de o parte, că omul nebun este un caz de bolnav psihic, care acționează și se poartă dezechilibrat, fără rațiune, un om care a pierdut contactul cu modul de gândire și acțiune a oamenilor din jurul lui[6]. Pe de altă parte însă, nebunii pentru Hristos trăiesc și se comportă ”ca” și cum ar fi nebuni, cu scopul de a-L dobândi pe Hristos, dar și pentru a-și tăinui virtuțile și harismele pe care le-au primit de la Dumnezeu[7].

3. Noțiunea de ”sfințenie”

Sfinții nu constituie o castă separată de oameni, ci sunt aceia care răspund liber la chemarea pe care Hristos o adresează tuturor prin predica evanghelică[8]. Însă, pentru cei mai mulți oameni, ”sfânt” este acela care nu păcătuiește, adică omul moral din toate punctele de vedere. De asemenea, pentru un ”creștin” comun, ”sfânt” este acela care are experiențe lăuntrice, trăiește duhovnicește, ajunge la extaz și vede lucruri pe care alții nu le văd, cu alte cuvinte, trăiește stări suprafirești și face fapte suprafirești, adică prezintă însușiri de tip mistic.

În literatura greacă, termenul ”sfânt” [gr. ágios] este un compus de la verbul ázesthai, care exprimă sentimentul subiectiv al omului față de ceea ce este sfânt[9]. Verbul ázomai în religia greacă antică are legătură cu manifestarea fricii față de Dumnezeu[10]. Într-un dicționar mai vechi se menționează că termenul acesta provine de la gr. ágos sau ázo, cu sensul de ”curat, sfânt, demn de respect”[11].

În epoca elenistică, ca sfinți încep să fie caracterizați și zeii epocii respective (Serapis, Isis, Baal)[12]. În Vechiul Testament, întâlnim cuvântul ”sfânt” în Septuaginta, ca traducere a ebraicului gadosh sau godesh[13]. Acest cuvânt are legătură directă cu persoane și lucruri care țin de cult, precum ”Dumnezeu”, ”om”, ”spațiu”, ”timp”. Oameni numiți ”sfinți” sunt aceia care țin poruncile lui Dumnezeu și se feresc de păcat (Avraam, Isaac, strămoșii)[14]. În Noul Testament, cuvântul ”sfânt” are același sens cu cel din Vechiul Testament. ”Sfânt” este Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, Biserica, membrii Bisericii triumfătoare etc. Până azi, orice are legătură cu Dumnezeieștile slujbe este ”sfânt” (vasele, cărțile)[15].

Potrivit învățăturii Părinților, însușirea de ”sfânt” se atribuie în primul rând lui Dumnezeu, ca esență și sursă a sfințeniei, de care depinde orice element sacru și sfânt al lumii, lume care nu este sfântă prin firea sa, ci totdeauna ”prin participare”. Termenii (gadosh, ágios) sugerează o legătură de totală dependență de Dumnezeu[16].

De asemenea, Părinții atrag atenția că desăvârșirea omului reprezintă un dar al lui Dumnezeu către om, pe care omul și-l însușește prin credință. Cei care doresc să devină sfinți trebuie să parcurgă anumite trepte ale urcușului duhovnicesc, adică să treacă de la treapta curățirii la treapta luminării, sfârșind cu treapta mistică sau a desăvârșirii[17], în care omul, din rob care se teme de pedepse și din năimit care nu urmărește decât răsplătirile, devine fiu al lui Dumnezeu, care Îl iubește pe Dumnezeu și se unește cu El din dragoste[18], căci Dumnezeu ”dragoste este”[19] și dragostea desăvârșită ”alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în dragoste”[20].

Sfinții, prin nevoința lor, își vădesc hotărârea neclintită de a-și îndrepta voința către adevăratul țel, care este asemănarea cu Dumnezeu. Hotărârea aceasta se lucrează în desăvârșită libertate, fără a fi impusă cumva. Din momentul în care există consimțământ liber, lucrarea o asumă Dumnezeiescul Har[21].

Cu toate acestea, ca să ajungă cineva la starea desăvârșitoare a îndumnezeirii se cere nevoință[22]. Lacrimile de pocăință sau de slavoslovie ocupă un loc primordial în învățătura mistică a Părinților[23]. Trebuie să subliniem că nevoința nu se îndreaptă împotriva firii, ci urmărește slobozirea omului de păcat. Prin nevoință sunt biruite patimile și este alungat diavolul din minte. Diavolul îl războiește pe om din ură de Dumnezeu, pentru că, neputând să Îl vatăme pe Dumnezeu Însuși, se îndreaptă împotriva omului, care este chipul lui Dumnezeu[24].

Se cuvine însă să cunoaștem că sfințenia nu este echivalentă cu reușitele morale și ascetice, nici cu experiențe suprafirești, de orice tip ar fi acestea, pentru că fenomenele acestea pot fi întâlnite și în afara creștinismului. Sfințenia este dăruită de Însuși Dumnezeu în Duhul Sfânt ca participare la însăși viața Lui, căci Sfinții nu dețin o sfințenie a lor proprie, ci sunt părtași ai sfințeniei lui Dumnezeu, care este o însușire doar a firii lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că Sfinții nu sunt modele ale sfințeniei, ci icoane ale Singurului Sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur leagă sfințenia de dreapta credință și de viața de nevoință și continuă spunând că nu sunt sfinți doar cei care săvârșesc minuni sau scot demoni, ci ”toți sunt sfinți”[25]. Viața de sfințenie înseamnă lepădarea păcatului.