Recunoașterea nebunilor întru Hristos ca Sfinți

Continuăm publicarea studiului Arhimandritului Pavlos Papadópoulos despre nebunii întru Hristos ca modele morale și pastorale (articolul anterior: http://www.pemptousia.ro/2014/02/nebunia-intru-hristos-si-sfintenia/). În articolul de azi vedem care este procedura de așezare în rândul Sfinților în Biserica Ortodoxă, atât în general pentru toți Sfinții, cât și în particular pentru nebunii întru Hristos.

Monahul Iacov Aghiannanitul, zis si Iakovaki (+1982)

4. Recunoașterea Sfinților

Biserica Ortodoxă nu sfințește anumite persoane, nu confecționează Sfinți, nu ridică în mod artificial anumite persoane la trepte ale sfințeniei, ci doar recunoaște oficial sfințenia anumitor persoane, care se află aproape de Dumnezeu[1]. Dintre termenii ”recunoaștere” și ”sfințire”, cel mai corect este”recunoaștere”. Termenul ”proclamare” indică faptul că inițiativa recunoașterii revine autorității bisericești, câtă vreme termenul ”sfințire” este occidental[2] și nu exprimă duhul Ortodoxiei.

Prin termenul ”recunoaștere” se exprimă acceptarea și cinstirea specială în Hristos, pe care o acordă în chip spontan pliroma unei Bisericii Locale anumitor membri ai săi decedați, care s-au distins prin dăruirea lor totală lui Dumnezeu[3]. După recunoaștere, Biserica oficială înscrie acești membri ai ei în diptice, îi face cunoscuți credincioșilor și îi îndeamnă pe aceștia să îi cinstească și să îi pomenească pe Sfinți[4]. Acest îndemn pastoral se exprimă mai ales prin termeni precum: ”proclamare”, ”declarare” ca Sfinți, ”încadrare”, ”numărare” în rândul Sfinților, ”înfățișare” a lor ca Sfinți, ”recunoaștere universală” ca Sfinți, ”așezare” în rândul Sfinților, iar nu ”sfințire” sau ”canonizare”[5].

În Biserica primară, criteriul recunoașterii unui Sfânt era recunoașterea lui ca atare de către poporul credincios. Acest lucru înseamnă că nu era nevoie de o procedură bisericească anume. În veacurile următoare, regimul acesta s-a pătrat în linii generale, însă în recunoașterea Sfântului de către autoritatea bisericească se ținea seama de cugetul ortodox, de viața mucenicească și sfântă și de săvârșirea minunilor. Patriarhul Ierusalimului Nectarie scrie următoarele: ”Trei lucruri sunt considerate ca mărturisind adevărata sfințenie a oamenilor: întâi de toate, ortodoxia neprihănită, dobândirea tuturor virtuților, cărora le urmează îndeobște martiriul pentru credință, și, în sfârșit, arătarea de semne suprafirești și de minuni”[6].

Când cineva se distingea prin virtute și credință și mai ales ca mucenic care suferise moarte mucenicească, avea loc de facto recunoașterea lui ca Sfânt[7].

Mulți dintre mucenici nu primiseră botezul, însă Biserica a recunoscut sfârșitul lor martiric ca ”botez al sângelui”, care ținea locul tainei botezului[8]. Astfel au fost recunoscuți mulți Sfinți (…). Odată cu sfârșitul prigoanelor, factorul principal în constatarea sfințeniei unei persoane era viața evlavioasă și desăvârșită în Hristos[9].

O însușire la fel de importantă este facerea de minuni, adică putința unui Sfânt de a săvârși fapte minunate[10], care constituie un mare privilegiu al unui Sfânt. Însă, în istoria Bisericii se dovedește că minunile nu constituie o premisă necesară pentru recunoașterea unei persoane ca Sfânt, întrucât sunt mulți mucenici și mărturisitori care nu s-au distins în chip deosebit prin însușirile lor taumaturgice. De asemenea, un criteriu al sfințeniei a fost considerat nestricarea și nedescompunerea trupului sau buna mireasmă care se transmitea din trupul Sfântului. Acest criteriu este valabil mai ales în Biserica Rusă[11].

Cinstirea care se acordă unui Sfânt are, în funcție de faima Sfântului, un caracter local sau privește întreaga Biserică. La început, recunoașterea avea caracter local, care, desigur, pornea de la credincioși și inițiativa corespunzătoare le aparținea acestora[12]. În continuare, când cinstirea unui sfânt local se generaliza, atunci Biserica îl înscria în martirologii, sinaxare, aghiologii etc.[13]

 Uneori se manifesta o confuzie, care poate fi văzută și astăzi, cu privire la termenii ”adorare” sau ”cinstire” a Sfinților. Ținând seama de anumite exagerări, dar și de răstălmăciri cu privire la cinstirea acordată Sfinților, Biserica a lămurit acest subiect la Sinodul VII Ecumenic[14], când s-a arătat că ”adorarea” se cuvine doar Persoanelor Sfintei Treimi, câtă vreme Sfinților li se cuvine ”cinstire”. Ne închinăm și Îl adorăm pe Dumnezeul Treimic, dar îi cinstim pe Sfinți[15] și ne închinăm loc ca unora care se află aproape de Dumnezeu și ale căror moaște Biserica le cinstește și ne îndeamnă pe toți să ne închinăm la ele și să le cinstim[16]. Dar și icoanelor[17] Sfinților, desigur, li se acordă aceeași cinstire. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care este mai presus de îngeri și de toți Sfinții[18], primește aceeași cinstire. În acest chip și, în paralel săvârșind și cântând slujbele rânduite spre cinstirea lor, cerem mijlocirile lor către Dumnezeu.

Trebuie să știm că închinarea moaștelor se întemeiază pe dogma Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi. Hristos a devenit om desăvârșit, ca să îndumnezeiască întreagă firea umană. Astfel, lucrarea-energia necreată a îndumnezeirii se transmite și rămâne în trupurile Sfinților chiar și după moartea lor și le face de-viață-făcătoare și izvor de minuni[19]. Închinându-ne la moaștele lor legăm o comuniune nemijlocită cu ei, având ca rezultat întărirea credincioșilor în nevoințele lor duhovnicești.

5. Recunoașterea nebunilor întru Hristos ca Sfinți

Potrivit cuvântului Apostolului Pavel trebuie să evităm să îi smintim în vreun fel pe oameni[20]. Însă, din viețile nebunilor întru Hristos vedem că ei refuză îndemnul Apostolului, căci sistematic stârnesc sminteala credincioșilor și tulbură chiar și rânduiala canonică a Bisericii, bunacuviință în Biserică și nu împlinesc totdeeauna îndatorirea de a posti[21].

Așa cum am arătat mai sus, nebunii întru Hristos se purtau astfel pentru a-și tăinui virtuțile. Trebuia însă să săvârșească acestea cu foarte mare atenție, așa încât să se ajungă la rezultatul dorit, adică să fie cu adevărat spre folosul celorlalți. În unele cazuri, nebunii întru Hristos primeau porunci de la Însuși Domnul. Faptul că erau împlinitori ai poruncilor Domnului este atestat de însuși Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos, care a trebuit să îl părăsească pe cel împreună-nevoitor cu el în pustie, Ioan, ca să se ducă în orașe și să ridiculizeze lumea. ”Cu puterea lui Hristos, merg să batjocoresc lumea”[22]. Scrie în acest sens profesorul Hrístos Yannarás: ”Nebunii pentru Hristos nu au ales această nebunie ca pe o formă de nevoință, ci ei înșiși sunt aleși de Dumnezeu pentru așa ceva. O fac fără voia lor. Calea nevoinței i-a adus acolo. Și aceasta este o gustare a adevărului și a primejdioasei libertăți”[23]. I-a folosit așadar Domnul, întocmai cu i-a folosit pe Apostolii Săi, mântuind prin ei pe cei care erau în stare să primească corect mesajele lor[24].

Sfântul nebun pentru Hristos reușea să câștige simpatia și încrederea păcătoșilor și a obidiților[25]. Scăpa de la pierzare femei care trăiau în desfrânare, le călăuzea la căsătoria legiuită sau chiar către viața monahală sau le salva din căderea morală oferindu-le bani. Mai mult încă, îi câștiga și pe necredincioși sau pe eretici și îi întorcea la dreapta credința [26]. Prin urmare, nebunii întru Hristos dețineau un loc aparte în conștiința credincioșilor.

Din aceste motive, așa cum se întâmplă cu toți Sfinții, la fel și cu nebunii întru Hristos, cei care recunoșteau primii sfințenia lor erau oamenii credincioși, pliroma Bisericii și mai ales martorii oculari care trăiseră cu ei și, eventual, se și smintiseră de purtarea lor. Însă, mai cu seamă după moartea unui nebun întru Hristos, cei care primiseră binefaceri de la acela, se grăbeau să povestească toate câte făcuse nebunul pentru mântuirea lor[27].

Așadar, de vreme ce nebunii pentru Hristos dețin premisele necesare pentru recunoașterea sfințeniei lor, adică dreapta credință, minunile și, înainte de toate, consimțământul credincioșilor, Biserica nu poate decât să oficializeze sfințenia acestor oameni[28], care L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele atât de mult, încât n-au ținut seama  de ”buna mărturie cea din afară”, ferindu-se astfel și pe ei înșiși de mândria cea purtătoare de moarte, dar în același timp dând pildă de oameni cu adevărat liberi în Hristos, care se pot mișca fără teamă dincolo de granițele moralității, ale canoanelor și ale comportamentului social impus, de vreme ce ei înșiși au ajuns prin Harul lui Dumnezeu la dobândirea unei dragoste care imită dragostea lui Hristos, ce este mai presus de orice fel de respectabilitate și politețe superficială.

 [Va urma.]