Romani, franci și „bizantini” – partea I

Pentru că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s-ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848, XVII).

Exista o veche glumă, mult îndrăgită de profesorii de istorie de liceu, care spune că Sfântul Imperiu Roman nu era nici sfânt şi nici roman. Dintr-o perspectivă ortodoxă, aceeaşi glumă – deşi aici nu este loc de haz – ar putea fi aplicată Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Biserica Romană nu este nici romană şi nici catolică. De fapt, odată cu încoronarea lui Charlemagne (Carol cel Mare) în 800 A.D., destinele Sfântului Imperiu Roman şi cele ale Bisericii Romano-Catolice au devenit atât de strâns legate, încât soarta unuia afectează soarta celuilalt[1].

Corona ferrea, capturată de Otto I de la lombarzi

Desigur, acest lucru va părea surprinzător celor mai mulţi romano-catolici. La urma urmei, Biserica Romano-Catolică este cea mai mare organizaţie religioasă din lume, o birocraţie mondială condusă de cel mai faimos şi mai puternic lider religios. Cum ar putea Biserica ce şi-a avut mereu centrul la Roma să nu fie romană?[2] Cum ar putea o organizaţie religioasă universală să nu fie catolică? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne dezvă­ţăm de o mare parte din ceea ce am fost învăţaţi despre istoria creş­tinismului şi să ne dezbrăcăm de prejudecăţile care au fost consoli­date de istorici mai puţin meticuloşi.

Pentru romano-catolici, Roma este centrul universului bisericesc şi aşa au socotit dintotdeauna. Biserica Romană este Biserica Catoli­că, adică Biserica răspândită în toate colţurile lumii, Biserica univer­sală. Latina este – sau a fost, până la Vatican II – limba liturgică uni­versală. Mesa latină este ritul euharistic recunoscut pretutindeni.

Există şi alte „Biserici”, desigur, fie părţi ale Bisericii Romano-Catolice, precum uniţii, fie aflate în schismă cu Roma, precum ortodocşii. Acestea sunt Biserici etnice, străvechi, venerabile, oarecum exotice, dar, în mod evident, în afara normei, nealiniate la practica romană. În definitiv, papa – singurul cap al Bisericii universale şi vicar al lui Hristos pe pământ – săvârşeşte Mesa în latină.

O floare cu un nume oarecare

Această părere preconcepută despre lume se sprijină pe o falsă dihotomie, care este atât de bine împământenită în gândirea noastră încât chiar şi ortodocşii o acceptă fără ezitare: Imperiul Roman şi Biserica vs. Imperiul Bizantin şi Biserica. Înainte de a ne apuca de altceva, trebuie să ne descotorosim de această diviziune artificială.

Îngăduiţi-mi să prezint problema cât mai clar şi succint: nicio­dată nu a existat în istoria omenirii vreun Imperiu Bizantin. Atunci când, după convertire, Sfântul Constantin a reconstruit oraşul Byzantium ca noua sa reşedinţă şi capitală imperială, redenumindu-l Constantinopol, el nu a creat un nou imperiu. Deşi administraţia imperială se muta adesea de la Roma la Constantinopol – Noua Romă, imperiul a rămas unul şi acelaşi[3].

Vreme de secole, istoricii ne-au învăţat că Imperiul Roman a început să decadă odată cu jefuirea Romei de către goţi, în 410. În timp ce acest eveniment a creat valuri de şoc în Europa de Vest şi în Nordul Africii, la Constantinopol de abia a fost băgat în seamă[4]. De ce? Fiindcă, deşi cetatea Romei căzuse pradă barbarilor, Imperiul Roman era încă intact şi funcţiona. Profesorul Jones observă exact:

„Toţi istoricii care au discutat declinul şi căderea Imperiului Roman au fost occidentalizanţi. Ochii lor s-au fixat pe colapsul autorităţii romane în părţile vestice şi pe evoluţia apusului european medieval. Au avut tendinţa de a uita sau de a şterge un lucru foarte important, acela că Imperiul Roman, deşi în declin, nu a căzut în secolul al cincilea şi nici pentru încă o mie de ani”[5].

Dacă imperiul care îşi avea centrul la Constantinopol era acelaşi cu vechiul Imperiu Roman, de unde venea numele de „bizantin”? Mai la subiect, de ce a fost acceptat peste tot şi ce importanţă are?

Cuvântul „bizantin” este destul de vechi şi, chiar dacă numele de Byzantium a fost schimbat în Constantinopol, oamenii obişnu­iau să-l folosească pentru a-i denumi pe locuitorii oraşului. În orice caz, nu era folosit pentru a desemna Imperiul însuşi sau pe cetăţenii care trăiau în afara graniţelor oraşului imperial. Dimpotrivă, cetă­ţenii „Imperiului Bizantin” îşi spuneau „romani”, deoarece erau cetăţeni ai Imperiului Roman[6].

Chiar şi după cucerirea musulmană, creştinii care trăiau în teritoriile musulmane erau numiţi romani. Într-adevăr, conform legii musulmane, toţi creştinii care trăiau pe teritoriul musulman, indiferent de rasă sau de limbă, erau consideraţi a avea Rum Millet, sau naţionalitatea romană. Până în ziua de azi, adresa oficială a patriarhului de Constantinopol este cea de Rum Patrikhanesi, Patriarhia Romană.

Ceea ce este, în opinia istoricilor, restaurarea Imperiului de Apus de către Carol cel Mare, pentru curtea imperială romană de la Constantinopol a fost o uzurpare[7]. Deşi curtea romană a trebuit să cadă la înţelegere cu Charlemagne din motive politice, ea niciodată nu s-a bizuit pe Imperiul Franc (German) întemeiat de acesta. În chip semnificativ, Carol cel Mare, care a încercat să pretindă tronul Imperiului Roman pentru el, nu se referea la cetăţenii de sub autoritatea împăratului roman din Constantinopol cu denumirea de romani, ci de „greci”[8].

Astfel, sub Carol cel Mare, o falsă dihotomie a fost impusă, cu ajutorul căreia „Imperiul Roman” din Europa de Vest a fost opus „Imperiului Grec” cu capitala la Constantinopol. Dar, în realitate, imperiul lui Carol cel Mare, cu capitala Aix-la-Chapelle, nu avea nimic în comun cu Roma, poate doar cu excepţia faptului că era capabil să exercite suficientă presiune asupra papei pentru a fi încoronat de mâinile Pontifului[9]. Pe de altă parte, împăratul de la Constantinopol reprezenta continuitatea istorică cu Imperiul Roman.

În timp ce folosirea de către Carol cel Mare a termenului „grec”, pentru a descrie Imperiul Roman de Răsărit, era menită să sprijine pretenţiile sale la coroana Romei, avea totodată efectul suplimentar de a fi extrem de insultătoare pentru creştinii din imperiu. La acea dată, adjectivul „grec” devenise sinonim cu „păgân”. Bise­rica chiar îi condamna pe cei ce credeau în „miturile elineşti”[10].

Abia din perioada modernă au început oamenii să se refere la Imperiul Roman de Răsărit cu sintagma de „Imperiu bizantin”. Primul care a procedat astfel a fost istoricul german din secolul al XVI-lea Hieronymous Wolf. Părerea i-a fost adoptată și de marele istoric francez din secolul al XVII-lea Charles DuCange. În zilele noastre, termenul „Imperiu bizantin” este atât de răspândit încât este greu de găsit un alt cuvânt cu care să fie asociat Imperiul Roman de Răsărit. Chiar şi specialiştii, care ştiu că termenul nu este corect, continuă să-l folosească[11].

Învăţatul ortodox Pr. John Romanides consideră folosirea termenului „bizantin” ca pe o continuare deliberată a campaniei de propagandă iniţiată de Carol cel Mare[12]. Deşi nu subscriu la teoriile conspiraţioniste emise de Pr. Romanides, este greu de negat faptul că folosirea termenului nu a avut acelaşi efect ca folosirea de către Carol cel Mare a aceluia de „grec”, şi anume efectul de a distrage atenţia de la discontinuitatea fundamentală dintre „Sfântul Imperiu Roman” germanic şi adevăratul Imperiu Roman[13]. În acelaşi timp, termenul pune în umbră identitatea fundamentală dintre imperiul ce îşi avea centrul la Constantinopol și imperiul Vechii Rome[14].

Sursa: Clark Carlton, Adevărul ortodoxiei față de Catolicism, Editura Ecclesiast, 2010

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=39047