Rugăciunea inimii la Sfântul Munte, ieri şi astăzi – partea I

Nimeni nu poate tăgădui faptul că rugăciunea este necesitatea cea dintâi a fiecărui suflet, este ,,pomul vieţii”, din care omul se hrăneşte şi nu mai moare, căci se face părtaş Lui Dumnezeu, Cel veşnic şi nestricăcios. Aşa cum nu există om fără suflet, la fel, cel care este viu în Hristos nu poate trăi fără rugăciune. Rugăciunea minţii este lucrarea neîncetată a cetelor îngereşti, hrana, viaţa şi graiul acestor fiinţe imateriale, este însăşi dragostea lor pentru Dumnezeu. La fel şi monahii, aceşti următori în trup [ai îngerilor], trăiesc viaţă îngerească, sunt insuflaţi de dragostea de Dumnezeu, prin neîntrerupta rugăciune a minţii.

De aceea, au existat, de-a lungul vremii, monahi care uitau să mai mănânce cu orele sau chiar cu zilele, uitau şi de ei înşişi, concentraţi cu totul la rugăciunea minţii. De foarte multe ori, cei care se rugau în acest fel, nu auzeau nimic în jurul lor, băteai la uşa lor şi nu auzeau, cânta cocoşul şi ei nu auzeau glasul lui, fiindcă mintea lor se afla în înălţime, în împărtăşire cu Dumnezeu. Pentru unii ca aceştia, rugăciunea este nevoinţă duhovnicească, care devine legătura noastră cu Tatăl Cel din ceruri şi Creatorul întregii zidiri, este căldura inimii lor, urcarea la ceruri, este duioasă îmbrăţişare a monahului cu Mirele şi Mântuitorul sufletelor noastre, Hristos Domnul.

Biserica noastră trăieşte cu rugăciunea, trăieşte cu rugăciunea fiilor ei. Există, desigur, mai multe feluri de rugăciune. Însă, dacă vrem să vedem, care este rugăciunea ,,prin excelenţă” a Bisericii, cea care menţine vie spiritualitatea ei, ,,în tot timpul şi în tot locul”, atunci, trebuie să ne aplecăm asupra fiilor ei cei purtători de lumină şi înţelepciune, cei care alcătuiesc îngereasca ceată a monahilor. Fiindcă, după cum spune un părinte al Bisericii, Sfântul Isaac Sirul, aceasta [ceata monahilor] este ,,lauda Bisericii Lui Hristos”, care exprimă întocmai punerea în practică a poruncilor evanghelice. Monahismul este vistieria cea mai sfântă a Bisericii, în care sunt păstrate neatinse sfintele ei dogme, adevărata credinţă, conştiinţa martirică, tradiţia duhovnicească nealterată, misiunea ei de mântuire, dulcea ei cântare, cu care Îl cheamă pe Hristos, şi ,,vânează” porumbelul cel prealuminat, care este Duhul Sfânt, Cel Care de la Tatăl purcede.

Ca să cunoaştem cum păstrează şi păzeşte Biserica – cu ajutorul monahismului – rugăciunea, acest glas dumnezeiesc al ei, nu e nevoie să călătorim prea mult în Răsărit ori în Apus. Aici, aproape de noi, avem Sfântul Munte, care este păstrătorul tradiţiei ei, liman de mântuire, prin care, în mod continuu, sunt salvate din laţul păcatului multe suflete, ce se vor odihni veşnic în Împărăţia Lui Dumnezeu.

Cine nu cunoaşte rugăciunea Sfântului Munte? Are o singură frază, şi doar câteva cuvinte.

Înălţând glasul nostru şi strigând ,,Doamne!”, Îl slăvim pe Dumnezeu, pe Împăratul Lui Israel, pe Ziditorul celor văzute şi nevăzute, Atotputernicia Lui, de Care se tem heruvimii şi serafimii.

Prin dulcea chemare şi invocare a numelui ,,Iisus”, mărturisim că Hristos, Mântuitorul nostru, este prezent, şi, plini de recunoştinţă îi mulţumim că ne-a gătit viaţă veşnică. Cu al treilea cuvânt, ,,Hristoase”, teologhisim, mărturisind că Hristos este Fiul Lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Nu de un Om am fost mânuiţi, nici de vreun înger, ci de Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

În continuare, prin cererea ,,miluieşte-mă”, ne închinăm şi ne rugăm ca Dumnezeu să fie milostiv cu noi, şi să împlinească cererile folositoare pentru mântuirea noastră, dorinţele şi tot ceea ce inima noastră are nevoie. Iar acel ,,pe mine”, are mare importanţă! Nu e vorba doar de mine însumi, ci e vorba de toţi cei înfiaţi în Împărăţia Lui Hristos, în sfântă Biserica Sa, sunt toţi acei ce sunt mădulare ale Trupului Său.

În sfârşit, pentru ca rugăciunea noastră să fie deplină, încheiem cu cuvântul ,,păcătosul”, mărturisind că suntem păcătoşi, aşa cum au mărturisit toţi sfinţii, şi au devenit, prin acest cuvânt, fiii luminii şi ai zilei.

Din cele de mai sus, înţelegem că rugăciunea este, totodată, slăvire, mulţumire, teologhisire, cerere şi mărturisire.

Ce să spunem, aşadar, iubiţii mei, despre rugăciunea minţii, de vreme ce, în zilele noastre, slavă Domnului, se vorbeşte peste tot despre asta, şi există mulţime de cărţi publicate despre ,,rugăciune”? Chiar şi copiii cunosc astăzi această rugăciune, şi o rostesc. Şi cei mici, dar şi cei mari se mântuiesc cu această rugăciune.

Şi, este bine că se întâmplă aşa, şi din pricina faptului că, în Răsărit, falsele curente religioase, şi aşa-zişii misionari, promovează ,,rugăciunile” lor, care nu sunt decât lucruri înşelătoare şi demonice. De aceea, noi suntem datori să re-descoperim această adevărată comoară a noastră, şi să ne re-amintim sfintele ei cuvinte. Adevărat spune psalmistul, că numele Lui Dumnezeu este dătător de viaţă. De asemenea, cât de frumos vorbeşte despre rugăciune şi Sfântul Grigorie Sinaitul, atunci când spune că ea, rugăciunea, este ,,desfătare, bună mireasmă, propovăduirea Apostolilor, bună vestirea Lui Dumnezeu, dorinţa curată a inimii, cunoaşterea Lui Dumnezeu, dulcea îmbrăţişare a Lui Iisus, bucuria sufletului, milostivirea Lui Dumnezeu, harul Lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi este rugăciune, Cel Care lucrează totul în toate”.

De-a lungul vremii, prin intermediul rugăciunii, Biserica, pe de-o parte, comunică cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, îi însufleţeşte şi îi întăreşte pe fiii ei şi îi îndumnezeieşte. Ecoul glasului ei se aude în întreaga creaţie, şi puterea ei conlucrează la restabilirea şi reînnoirea lumii.

Ce am mai putea să spunem despre acest minunat dar al dumnezeiescului Har, care ne-a fost dat nouă? De aceea, să încercăm să tâlcuim înţelesul acestei rugăciuni, să aruncăm o privire şi asupra istoriei ei, să vedem şi câteva elemente duhovniceşti specifice ei, şi câteva condiţii şi obligaţii ale noastre, absolut necesare pentru a spune rugăciunea aşa cum trebuie.

***

În Vechiul Testament, Dumnezeu cere de la poporul său să binecuvinteze numele Lui. De exemplu, profetul Isaia spune:,,Pentru Mine vor binecuvânta numele Meu”. Cu 800 de ani înainte de Hristos, Dumnezeu, prin profetul său spune:,,Îmi vor aduce laudă, şi Mă vor mărturisi pe Mine, Cel Sfânt, vor chema neîncetat numele Meu”. Această dumnezeiască chemare este rugăciune, sfinţire, slavă şi închinare adusă Lui Dumnezeu.

Tot în Vechiul Testament, se mai spune că, în numele Lui ne vom lăuda, Lui ne vom mărturisi, prin El ne vom curăţa, prin El vom fi mântuiţi, în El ne vom bucura, căci, oriunde este numele Domnului, acolo se află El însuşi.

Dar şi în Noul Testament, Domnul cere să înălţăm cererile noastre către Dumnezeu în numele Lui, în numele Lui Hristos. Iar Apostolul Pavel, după cum vă amintiţi, spune că Dumnezeu I-a dăruit Fiului Său nume mai presus decât toate numele, ca în numele Lui să ne închinăm rugându-ne. Iar El vrea ca rugăciunea noastră să fie continuă, să nu înceteze nici măcar o clipă.

În primul veac apostolic, Păstorul lui Herma, vrând ca numele Lui Iisus să fie în mintea şi în inimile noastre, spune că trebuie să ne ,,legăm” cu numele Lui Hristos şi să Îl purtăm cu noi mereu şi să nu ne lăsăm de el niciodată.

Sfântul Vasile cel Mare cunoştea şi vorbea despre rugăciunea minţii, despre aceste sfinte cuvinte pe care le rostim şi astăzi, şi spunea că aceasta este rugăciunea universală a Bisericii. Dar şi Sfântul Ioan Hrisostom spune: ,,De dimineaţă până seara să strigaţi numele Lui Iisus Hristos şi să spuneţi:«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi»”.

Să amintim acum câteva nume de cuvioşi, care nu spun nimic altceva decât ceea ce spunea rugăciunea însăşi, prin conţinutul ei.

Ne sunt cunoscuţi cei trei mari, Sfântul Ioan Scărarul, cel asemenea îngerilor, Isaac Sirul şi Simeon Noul Teolog. Aceştia recomandă această rugăciune şi celor care sunt în pustie, şi celor care sunt în mănăstire, dar şi celor care sunt în lume.

Să ne amintim şi de îngerii pustiei, de cuvioşii Nil, Varsanufie şi Ioan, şi de Diadoh al Foticeii, cel minunat.

Ce mai putem spune despre Grigorie Sinaitul, cel care a adus rugăciunea din pustia Sinaiului, a reînviat-o şi a dăruit-o Sfântului Munte în secolul al XIV-lea? Cu siguranţă că Rugăciunea Lui Iisus a existat şi mai înainte la Sfântul Munte, dar el a cutreierat în lung şi în lat sfântul pământ al Atonului, a făcut-o cunoscută tuturor, şi a rânduit-o ca rugăciune zilnică a monahilor. Desigur, nici înainte nu au lipsit în Sfântul Munte bărbaţi virtuoşi şi nevoitori care practicau această rugăciune, fiindcă isihasmul este văzut drept desăvârşita cale a vieţii duhovniceşti.

Cine nu a auzit de Maxim Kafsokalivitul, de Grigorie Palama cel preamărit, care a alcătuit în mod desăvârşit învăţătura dogmatică şi practică despre rugăciunea minţii, de Sfântul Calist, de patriarhii Isidor şi Filoteu, şi de mulţi alţii, precum Teolipt al Filadelfiei, Calist şi Ignatie Xantopoulos şi mulţi alţii, care au trăit, au pus în lucrare şi au scris despre rugăciunea minţii?

Ce să spunem mai întâi, despre tot ce a scris şi a trăit Sfântul Nicodim Aghioritul, acest nou mistagog al rugăciunii, al minţii Părinţilor şi al oamenilor din lumea întreagă? Manualul său şi Filocalia sunt cărţi călăuzitoare pentru toată lumea.

Să vedem, în cele ce urmează, ce importanţă are rugăciunea minţii în viaţa de obşte a unei mănăstiri.

Cunoaştem faptul că, în mănăstire, există o comuniune continuă a obştii şi a întregii Biserici Universale. Mănăstirile nu ar fi existat dacă nu ar fi fost această comuniune neîntreruptă. De aceea, şi centrul vieţii monahale este cultul liturgic de zi cu zi, şi, desigur, Dumnezeiasca Liturghie. Acolo, monahul participă la cultul zilnic şi îşi însuşeşte conştiinţa martirică, ascetică şi liturgică a Bisericii noastre. Se hrăneşte din textele liturgice care îi sunt îndrumar în viaţa sa duhovnicească.

Monahii se strâng cu toţii în biserică cunoscând bine că nu sunt singuri, ci împreună cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii, slăvind pe Dumnezeu, şi rugându-se sfântului prăznuit în ziua respectivă. Dumnezeiasca Euharistie şi toată această adunare liturgică le oferă un simţământ foarte adânc că Dumnezeu este prezent iar ei se împărtăşesc de El în mod tainic prin lucrare dumnezeiască. Şi, pe cât de nevăzut este Dumnezeu, pe atât este de reală comuniunea tainică şi bucuria duhovnicească.

Această împărtăşire de Dumnezeu, prin cult – care este esenţială – este continuată de monah la chilia sa, sau oriunde altundeva prin această rugăciune. Fiindcă această rugăciune nu este o rugăciune ca toate celelalte. Nu am fi avut nici un motiv să stăm toată ziua şi să-I vorbim Lui Dumnezeu – dacă doar despre asta ar fi fost vorba – de vreme ce aude Dumnezeu şi cele mai neînsemnate mişcări ale trupului nostru, atunci când ne mişcăm.

Bun este lucrul acesta, dar mai importantă este rugăciunea Împărtăşirii cu Trupul Lui Hristos, Mielului Lui Dumnezeu Cel de azi, amintindu-ne şi invocând dumnezeiescul, înfricoşătorul şi dulcele Său nume. Este şi băutură de vin dulce îmbătătoare a Harului care îl ridică pe om de pe pământ la ceruri. Ne împărtăşim cu Hristos întreg, aflându-ne, apoi, reflectând la firea Lui Dumnezeu, dumnezei din Dumnezeu îndumnezeiţi, luminaţi şi tainic lucrători.

Prin această ,,lucrare a minţii”, monahul, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ,,cu adevărat, pururi va mânca mană duhovnicească”. Aceasta este împlinire, este mai mult decât mana (simbol şi prototip totodată) pe care Dumnezeu o dădea israeliţilor pentru a se hrăni cu ea.

Au numit-o ,,mană”, care înseamnă ,,nu înţeleg ce este lucrul acesta”. La fel şi noi, putem spune: ,,Ce minunat lucru este această rugăciune, rostirea numelui Lui Iisus, această împărtăşire tainică de prezenţa Lui Hristos în orice clipă, aşa cum odinioară, bulgări de mană cădeau din cer iar poporul mânca şi se bucura”.

Prin urmare, o condiţie de bază a rugăciunii minţii este credinţa că aceasta este comunicare reală cu Dumnezeu şi temelie a îndumnezeirii, cu ajutorul energiilor dumnezeieşti prin care Dumnezeu vine către noi şi se uneşte cu noi, păcătoşii. Însuşi Cuvântul Cel Întrupat, Împăratul Cerurilor, Care, cu un singur deget poate să ţină toată creaţia, pe Acesta Îl purtăm (prin rugăciune) cu noi tot timpul! Şi se sălăşluieşte în noi, şi locuieşte în noi iar ne umplem de harul prezenţei Lui.

Precum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au pescuit mulţime de peşti, iar Ioan i-a spus lui Petru ,,Domnul este”, la fel şi noi, când întindem mreaja rugăciunii, putem să spunem împreună cu Ioan, ,,Domnul este”, pe deplin încredinţaţi – fiindcă Biserica ne confirmă – că El se găseşte acolo. Iată-l! Este prezent, este Însuşi Domnul!

Ca să fie iluminat şi să strălucească de prezenţa Lui Hristos atunci când spune această rugăciune, credinciosul trebuie să fie atent ca viaţa lui să fie după voia Lui Dumnezeu. De vreme ce doreşte să se apropie de Dumnezeu, trebuie să vieţuiască cum se cuvine. Trebuie să încerce să se ferească de lucrurile omeneşti care vatămă sufletul, să se întărească pe sine cu putere de Sus, să se nevoiască, să se facă vas ales al dumnezeieştilor harisme. Apoi, trebuie să vrea să se curăţească de patimi, înştiinţat fiind de Cuvântul Adevărului, că acest lucru este cu putinţă. Cu multă hotărâre şi având buna credinţă în Dumnezeu, să lucreze nepătimirea el însuşi, şi, mai mult decât atât, să se îndumnezeiască pe sine.