Scandalosul respect față de libertate

În parabola fiului risipitor, Dumnezeu Tatăl face dovada unui respect uimitor față de libertatea și voia omenească. Tatăl din pildă nu este interesat de moștenirea sa, de ceea ce va zice lumea, despre faptul că va pierde un sprijin, ajutorul fiului său. Îi pare rău de plecarea lui, dar nu vrea să i-o interzică, deși i-ar sta în putere. Această mare libertate a lui Dumnezeu ne scandalizează adesea. Noi nu știm să respectăm și să ne bucurăm de libertate. Iubirea tatălui este mai puțin despotică, ea vrea să aibă aproape copii iubiți, iar nu sclavi sau slujitori fără libertate, temători, terifiați. Pe fiul [risipitor] îl lasă să abuzeze de libertatea lui, un joc foarte periculos. Roșcovele, știți, la început sunt dulci, iar apoi acre, la fel și păcatul. Fără Dumnezeu, omul flămânzește, însetează și însingurează: foame și sete insațiabile, singurătate teribilă. Vânarea plăcerii i-a adus [fiului] un chin de nesuportat. Dar marea dragoste a tatălui l-a însoțit totdeauna, nu l-a lăsat să o uite și să deznădăjduiască. Fiul era absolut sigur de dragostea tatălui său și asta l-a salvat. La salvat și neîntârzierea și neamânarea. Gândul mântuitor i s-a făcut imediat faptă.

Tatăl îl aștepta, atât de mare îi era dragostea. Așa spun sfinții părinți: dacă numai această pericopă evanghelică ar fi rămas din toată evanghelia, ar fi fost destul pentru mântuirea omului. Iar parabola nu ar fi trebuit să se numească a fiului risipitor, ci a tatălui milostiv.

Al doilea risipitor

În continuarea parabolei îl întâlnim pe fiul cel mare. Acesta cere răsplată pentru slujirea lui, se laudă cu înălțimea lui morală și se simte incomparabil mai bun decât fratele său. Nu are nici un chef să participe la bucuria tatălui pentru întoarcerea fratelui pierdut. Evenimentele îl demască, îl prezintă gol de orice virtute. În cele din urmă, avem doi fii risipitori. Mai întâi cel tânăr, care își vine în fire și se întoarce cu lacrimi acasă. Al doilea, pe neașteptate, se vădește risipitor fără să se fi îndepărtat câtuși de puțin de casă: este risipitor în cugetul său, inima îi este peșteră de tâlhari. [Venind de la muncă,] nici măcar nu intră în casă, este un fariseu feroce care cere de la Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoși și, în același timp, să-i îndreptățească. Și vameșul și risipitorul au vărsat lacrimi, dar nu și fariseul și fiul cel mare, pentru că egoismul nu te lasă să lăcrimezi.

E nevoie de atenție și de rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne lumineze, să discernem situația noastră, pentru că este tragic să trăim înăuntrul Bisericii și să fim în afara ei, precum fiul cel mare.

Tații și capii de familie, părinții și dascălii să-i îngăduie pe copii, să-i învețe mărinimia prin exemplul lor luminos, să rabde, să spere, să se roage.

În cele din urmă, cuviosul vameș și sfântul risipitor asta fac, din moment ce vorbesc prin faptele pocăinței autentice, iar „dreptul” fiu mai mare și fariseul, din contră, cer recunoaștere și respect, fiind nepocăiți și ipocriți, neputând participa la bucuria celorlalți, pătimesc teribil de pe urma ego-ului lor. Să urmăm, așadar, pocăința vameșului și risipitorului, ca să trăim raiul încă de pe acum.