Termenul ,,testament” în Vechiul Testament

Cuvântul ,,testament” este întâlnit în textul Vechiului Testament de 287 de ori, folosit doar la singular. Cuvântul original pentru ,,testament” este ,,berít”, care exprimă asumarea unei răspunderi, a unei misiuni, de către cineva, şi ducerea ei la bun sfârşit. În termeni generali, cuvântul ,,berit” este redat ca înţelegere, contract, convenţie, acord, alianţă, coaliţie, consimţământ, legătură de familie (sânge), şi, desigur, testament, dar chiar şi lege. Câteva pasaje din Vechiul Testament, unde termenul testament defineşte şi altceva, în sensul de datorie limitată (unilaterală) sau obligaţie mutuală (reciprocă), sunt următoarele: Isus Navi 3,6 şi 9,15, Iezechiel 17,13, Facere 9,12, I Regi 17,15, III Regi 15,19 şi 21,34, Ieşire 23,32, 24,7 şi 31,16, Osea 10,4, Amos 1,9, Maleahi 2,14.

În sens mai larg, termenul ,,testament” exprimă totalitatea poruncilor dumnezeieşti pe care omul trebuie să le urmeze şi să le respecte cu credinţă. Acest lucru reiese foarte clar din Psalmul 25,10. Conţinutul exact al termenului ,,testament” poate să se diversifice în funcţie de condiţiile în care este încheiat de fiecare dată, dar şi în funcţie de cauza, dar şi scopul, pentru care acesta este stabilit. Trebuie să precizăm faptul că, ,,testament” nu se referă doar la o înţelegere (contract) sau legătură, ca simple acţiuni, ci ne extindem şi asupra conţinutului lui, care este constituit din îndatoririle şi drepturile poporului evreu în faţa Lui Dumnezeu, de vreme ce acesta este poporul ales al Lui.

Chiar şi după încălcarea lui de către om, testamentul continuă să aibă valabilitate veşnică, de vreme ce a fost încheiat la iniţiativa Lui Dumnezeu, deci, putem uşor deduce că, chiar şi în urma unui comportament nedemn al poporului, testamentul nu poate fi anulat de către om. Dovada puterii veşnice a testamentului, o constituie interesul permanent şi grija Lui Dumnezeu pentru poporul ales al Său. În cadrul acestei înţelegeri/testament cu poporul Său, Dumnezeu trimite binefaceri şi îl apără pe poporul Său, urmărind renaşterea sa interioară şi desăvârşirea sa duhovnicească, având ca scop bunăstarea sa viitoare.

În sfârşit, în sensul juridic al termenului – lucru valabil doar pentru perioada contemporană – se înţelege îndeplinirea ultimei dorinţe a celui aflat pe patul de moarte. În Vechiul Testament, însă, nicăieri termenul ,,testament” nu are acest sens. Îl întâlnim, însă, de două ori, în Noul Testament, în Epistola către Galateni (3,15), şi în Epistola către Evrei (9,16).