Viaţa şi moartea în credinţa/conştiinţa populară

Evenimentul morţii este, din punct de vedere al ceremonialului, ultimul ,,popas” al omului în drumul către viaţa de dincolo. Este ultima ,,trecere” de la viaţa pământească la viaţa de apoi, de ,,aici”,  ,,acolo”, din lumea celor vii, spre lumea celor adormiţi.

Din acest punct de vedere, înglobează o mulţime de practici şi obiceiuri populare, care marchează acest eveniment al trecerii ,,dincolo”. Aceste ritualuri exprimă, pe de o parte, suferinţa pricinuită de pierderea celui care pleacă dintre noi, iar pe de altă parte, credinţa într-o altă viaţă.

Cântec la mormânt, localitatea Gyroméri (Filiatón), 1978. Muzeul Benáki, Atena, Arhiva fotografică (Din cartea lui Kóstas Baláfas, Epir, Edit. Potamós, Atena, 2003, p. 164-165)

Principala grijă a celui care era pe patul de moarte era de a chema preotul pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. După aceea îşi lua rămas bun de la rude şi de la cei apropiaţi. Despărţirea de cei dragi şi iertarea erau cele două componente ale acestui obicei, iar ultimele cuvinte ale muribundului aveau o însemnătate deosebită pentru rudele sale. M. Meraklís menţionează, în acest sens, că ,,în satele din Pília, înainte ca preotul să-l împărtăşească pe cel bolnav, acela este schimbat de hainele pe care le-a purtat până atunci şi este îmbrăcat cu hainele cele bune. Apoi, se strâng toţi copiii şi nepoţii pentru a lua iertare şi pentru a-i binecuvânta. Îi aduc, după aceea, o ramură de măslin şi un pahar de apă. El afundă ramura de măslin în apa din pahar şi stropeşte pe fiecare pe creştet, aşa cum face preotul la sfeştanie, spunând:«Eşti iertat, binecuvântat să fii!»”

În Mýkonos şi în Kárphatos muribundul îi stropeşte cu apă şi sare, zicând: ,,Să piară blestemele aruncate asupra mea, aşa cum se topeşte sarea în apa aceasta”.

În cadrul ritualului îngropării, un rol foarte important îl aveau femeile care îl schimbau de haine pe cel răposat şi îl pregăteau pentru înmormântare. Trupul mortului era spălat cu mişcări în forma crucii, iar în camera unde era aşezat sicriul cu trupul lui, se punea şi un vas de lut plin cu apă în semn de ofrandă adusă sufletului care, conform credinţei populare, cutreiera locurile pe unde a trăit, timp de patruzeci de zile. Demnă de menţinut este mărturia unei femei în vârstă, din Pílo: ,,Acolo unde cel adormit şi-a dat sufletul se pune o candelă, un pahar de vin şi pâine, timp de trei zile. Fiindcă sufletul, timp de trei seri va merge acolo unde a răposat adormitul, va mânca pâine şi apoi va pleca. Timp de patruzeci de zile se plimbă sufletul pe-afară. Se spune că Maica Domnului a mers odată împreună cu îngerul în iad, ca să vadă sufletele, şi le-a văzut cum se chinuiau şi l-a întrebat pe înger, iar îngerul îi spunea păcatele fiecărui suflet. Atunci, Maicii Domnului i s-a făcut milă, şi a lăsat sufletele să iasă din iad de Sfintele Paşti şi să fie libere timp de patruzeci de zile, iar de ziua Pomenirii Morţilor să se întoarcă iarăşi înapoi. De aceea şi zic sufletele până azi: În toate sâmbetele să iasă şi să se întoarcă iarăşi, numai în Sâmbăta Morţilor, să iasă şi să nu se mai întoarcă”.

După ce trupul celui adormit rămânea o seară în casă, era dus apoi la biserică, unde se săvârşea slujba de înmormântare. După terminarea slujbei, rudele şi apropiaţii însoţeau cosciugul până la mormânt, unde preotul turna untdelemn peste trupul mortului. Grija pentru cel adormit nu se termina aici, însă.

Femeile din familie aveau grijă să pregătească grâul (coliva), care se împărţea în ziua înmormântării, dar şi în zilele în care se făceau pomenirile, conform tipicului bisericesc. Grâul era simbol al morţii şi al învierii omului, sugerând aşteptarea Învierii, care se menţine vie de-a lungul timpului, prin intermediul unui lung şir de comemorări ritualice.