Alocuțiunea Patriarhului Ecumenic la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe – Fanar, 6 martie 2014

Preafericirile voastre și preacucernici frați în Hristos
Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe,
Onorați membri însoțitori

Bine ați venit în curtea Bisericii noastre, martirica și istorica Patriarhie Ecumenică, slujitoarea smerită a unității în Hristos a noastră, a tuturor. Din adâncurile inimii, vă mulțumim pentru această lucrare a dragostei care v-a adus aici, răspunzând cu ardoare chemării noastre.

Dăm slavă lui Dumnezeu celui închinat în Treime pentru că ne-a arătat vrednici de a ne aduna încă o dată în același loc, într-o nouă sinaxă, pe cei rânduiți prin harul și milostivirea Sa cu responsabilitatea conducerii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale. Aceasta este a șasea sinaxă consecutivă de la începerea acestui binecuvântat obicei, din 1992, la scurtă vreme după așezarea noastră pe tronul Constantinopolului. După cum zice Psalmistul, zicem și noi: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1). Inima noastră este plină de bucurie și încântare primindu-vă și îmbrățișându-vă pe fiecare cu dragoste sinceră, adâncă onoare și favorabilă anticipare a întâlnirii noastre.

Într-adevăr, am putea spune că întâlnirea noastră este un eveniment major, binecuvântat și istoric. Suflarea Mângâietorului ne-a adunat împreună, iar ochii celor dinăuntru și dinafara Bisericii noastre sunt ațintiți cu nerăbdare asupra acestei sinaxe, așteptând cuvânt de mângâiere și de zidire, de care lumea noastră are atâta nevoie în ziua de astăzi.

Acest lucru crește și ne intensifică responsabilitatea, ne vădește îndatoririle ca fiind și mai serioase, astfel încât prin rugăciune fierbinte să căutăm ajutor de sus în lucrarea care ne este așezată înainte; căci fără acest sprijin dumnezeiesc nu putem face nimic (vezi Ioan 15, 5). De aceea și Îl rugăm pe Domnul cu smerenie, ca Unul Care este Întemeietorul Bisericii, să ne binecuvânteze cu prisosință lucrarea, iar prin Mângâietorul, să ne îndrepteze inimile, cugetele și hotărârile pentru plinirea sfintei voii Lui, spre întărirea și pecetluirea unității noastre, precum și pentru slava Sfântului Celui în Treime Dumnezeu.

Aducându-ne aminte de sinaxele precedente ale Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, toate încununate, prin harul lui Dumnezeu, de succes deplin, îi pomenim cu mulțumire pe cei care au luat parte la aceste adunări și care s-au săvârșit, întru binecuvântată aducere aminte: Patriarhii Parthenie și Petru ai Alexandriei, Ignatie al Antiohiei, Diodor al Ierusalimului, Alexei al Moscovei, Pavle al Serbiei, Teoctist al României, Maxim al Bulgariei, precum și Arhiepiscopii Hrisostom al Ciprului, Serafim și Hristodoulos ai Atenei, Vasile al Poloniei și Dorothei al Cehiei și Slovaciei, ale căror contribuții la succesul acestor întâlniri a fost întrutotul ziditoare, lăsându-ne nouă, urmașilor lor, un exemplu vrednic de urmat și o moștenire de păstrat. Fie în veci pomenirea lor!

Motivele care ne-au determinat să luăm inițiativa adunării întru această sinaxă vă sunt deja bine cunoscute din scrisoare de invitație pe care v-am adresat-o. Pomenind cuvântul Apostolului, v-am scris: „din afară lupte, dinăuntru temeri” (2 Cor. 7, 5). Atâta vreme cât va fi această lume, Sfânta noastră Biserică va îndura totdeauna tulburarea prefacerilor istorice, care uneori sunt foarte crude. În vremurile critice pe care le străbatem, aceste schimbări sunt cu deosebire vădite în regiunile geografice în care Biserica Creștină s-a născut, s-a maturizat și a înflorit, mai exact în vechile Patriarhii ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Aici, cel mai adesea în numele religiei, predomină violența, iar cei care cred în Hristos, indiferent de identitatea confesională, sunt amenințați. Urmărim cu mare tristețe și îngrijorare persecuțiile creștinilor, distrugerea și pângărirea sfintelor biserici, răpirea și asasinarea clericilor și monahilor, ba chiar și a ierarhilor, așa precum sunt cei de multă vreme răpiți, Mitropolitul Pavel de Alep al vechii Patriarhii a Antiohiei și Yuhanna Ibrahim al Bisericii Siriene Iacobite, despre care nu mai știm nimic.

Suntem chemați să ne ridicăm vocea în semn de protest față de acest fenomen care amenință însăși existența Bisericilor Ortodoxe, dar nu ca indivizi sau Biserici isolate, ci ca una și unită Biserică Ortodoxă din toată lumea.

Fără îndoială, persecuția actuală împotriva credinței creștine nu se restrânge numai la formele de opresiune provocatoare menționate mai sus. La fel de mare este și pericolul care se ivește din rapida secularizare a societăților creștine, în care Biserica lui Hristos este marginalizată din viața publică, în timp ce principiile spiritual și morale fundamentale ale Evangheliei sunt izgonite din viețile oamenilor. Desigur, Biserica Ortodoxă nu a favorizat niciodată impunerea cu forța a principiilor evanghelice asupra oamenilor, așezând libertatea persoanei umane deasupra regulilor și valorilor obiective. Constrângerile de orice fel nu aparțin naturii și ethosului Ortodoxiei. Chestiunile privitoare la viața morală a oamenilor sunt tratate de Biserica Ortodoxă ca fiind personale, guvernate de fiecare individ într-o relație de libertate cu părintele lui duhovnicesc, iar nu prin sabia legii. Aceasta, însă, nu scutește Biserica de obligația de a propovădui lumii contemporane principiile evanghelice, chiar dacă ele intră uneori în conflict cu ideile dominante [ale lumii].

Biserica noastră Ortodoxă este caracterizată de atenția pe care o acordă tradițiilor trecutului, și este obligată să facă acest lucru în toată vremea, pentru că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13, 8). Fără îndoială, istoria avansează, iar Biserica trebuie să acorde atenție problemelor pe care oamenii le au în fiecare epocă. O Biserică tradițională nu înseamnă o Biserică fosilizată, indiferentă la provocările istoriei. Astfel de provocări sunt deosebit de acute în vremurile noastre și suntem siliți să le luăm în seamă.

Una dintre aceste [provocări] provine din rapida dezvoltare a tehnologiei și din globalizarea pe care o susține. Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna ecumenică în orientarea și structura ei. Misiunea ei a fost întotdeauna aceea de a aborda și îmbrățișa “toate neamurile”, indiferent de rasă, culoare sau alte caracteristici naturale, în Trupul lui Hristos. În sânul Bisericii Ortodoxe, această abordare ecumenică s-a manifestat întotdeauna  prin respectul față de particularitățile fiecărui popor, față de mentalitatea și tradițiile lui. Astăzi, tehnologia unește oamenii și are, fără îndoială, consecințe pozitive în ceea ce privește răspândirea cunoașterii și a informației. Cu toate acestea, ea constituie un canal pentru transmiterea și, în mod indirect, impunerea unui model cultural specific, care nu este întotdeauna compatibil cu tradițiile particulare ale oamenilor. Utilizare tehnologiei nu ar trebui să aibă loc fără discriminare sau fără conștientizarea riscurilor care o însoțesc. Biserica trebuie să fie vigilentă în ceea ce privește această chestiune.

Legată de acest aspect este și chestiunea – în mare parte sprijinită de tehnologie – a rapidei dobândiri de progres științific, îndeosebi în domeniul biotehnologiei. Potențialul științei contemporane se extinde dincolo de intervenția în cele mai delicate aspecte ale naturii, iar modificările genetice sunt capabile să vindece boli dar, în același timp, să creeze probleme etice serioase, asupra cărora Biserica poate și trebuie să se pronunțe. trebuie să mărturisim că Biserica Ortodoxă nu a dat dovadă de suficientă sensibilitate față de această chestiune. În sinaxa noastră precedentă din 2008, am hotărât să înființăm o Comisie inter-ortodoxă de Bioetică, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, comisie care trebuia să se întrunească prima oară în Creta; din nefericire, răspunsul Bisericilor surori nu a fost adecvat pentru a permite continuarea acestui efort. Sperăm ca aceasta să se întrunească în viitorul apropiat astfel încât vocea Ortodoxiei să se facă auzită în ceea ce privește această chestiune importantă.

Venind în întâmpinarea problemelor existențiale ale umanității contemporane, Ortodoxia trebuie să își continue eforturile de protejare a mediului înconjurător. Atunci când Patriarhia Ecumenică – cea dintâi în întreaga lume creștină – a subliniat urgența acestei chestiuni, încă din vremea vrednicului de cinstire înaintaș al nostru, Patriarhul Dimitrie, în anul 1989, menținându-și eforturile printr-o serie de congrese internaționale sub auspiciile noastre, pentru o vreme îndelungată Biserica Ortodoxă a fost singura voce auzită pe acest subiect. Astăzi, celelalte biserici și confesiuni creștine acordă atenția necesară acestei probleme cruciale, dar numai Ortodoxia acordă, prin excelență, răspunsul adecvat, prin tradiția sa liturgică și ascetică, capabil să contribuie la rezolvarea acestei crize care, ca rezultat al lăcomiei și răsfățului, pune astăzi în pericol însăși supraviețuirea zidirii lui Dumnezeu.

În fine, Preasfânta noastră Biserică este obligată să acorde o atenție plină de grijă și compasiune față de problemele create de structura economică a lumii moderne. Cu toții suntem martorii consecințelor negative ale crizei economice asupra demnității și supraviețuirii persoanei umane, criză opresivă în multe regiuni de pe glob, mai ales în țările considerate „dezvoltate” din punct de vedere financiar. Șomajul în rândul tinerilor, creșterea sărăciei, nesiguranța viitorului – toate acestea constituie dovada faptului că umanitatea contemporană este înstrăinată de înfăptuirea principiilor evanghelice, lucru pentru care suntem și noi responsabili, în măsura în care ne limităm grija pastorală numai la chestiuni „spirituale” și neglijăm faptul că oamenii au nevoie de mâncare și de resurse materiale de primă necesitate pentru a putea trăi de o manieră demnă de o persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu. Este un lucru vital ca glasul Ortodoxiei să fie auzit în ceea ce privește aceste chestiuni tocmai pentru a dovedi că se află întru Adevăr și întru credința față de principiile Evangheliei.

Astfel, pentru a reuși în toate acestea, iubiți frați întru Domnul, există o condiție necesară, și anume, unitatea Bisericii noastre, perspectiva adresării către lumea contemporană într-un singur glas. Acest lucru trebuie să preocupe sinaxa noastră actuală în aceeași măsură în care suntem însărcinați cu responsabilitatea unității Preasfintei noastre Biserici.

După cum știm, Biserica Ortodoxă cuprinde un număr de biserici regionale autocefale care activează în limitele definite de Sfintele Canoane și de Tomos-urile care le-au conferit autocefalia, fiind în același timp îndreptățite la deplină auto-administrare, fără nici o altă interferență exterioară. Acest sistem, transmis nouă de Sfinții noștri Părinți, constituie o binecuvântare pe care trebuie să o păstrăm ca pe lumina ochilor, pentru că prin acest sistem evităm orice deviere spre concepte străine de eclesiologia ortodoxă în ceea ce privește exercițiul autorității universale de către oricare din Bisericile locale și de Întâistătătorii lor. Biserica Ortodoxă constă dintr-o comuniune de Biserici Ortodoxe autocefale și de sine stătătoare.

Desigur, acesta este punctul în care se ivește o serioasă problemă: cum și în ce mod se exprimă comuniunea Bisericilor ortodoxe? Experiența istorică a demonstrat că, adeseori, Bisericile ortodoxe autocefale acționează ca și cum ar avea suficiență de sine, ca și cum le-ar spune celorlalte Biserici: „n-am trebuinţă de voi” (1 Cor. 12, 21). În loc să caute cooperarea cu celelalte Biserici ortodoxe față de chestiunile ce privesc Ortodoxia în întregimea ei, ele acționează de capul lor, inițiind relații bilaterale cu cele din afara Ortodoxiei, uneori chiar într-un spirit de competiție. Alte Biserici autocefale au atitudini osebite față de non-ortodocși și nu participă activ la activitățile convenite de comun acord la nivel pan-ortodox. Într-adevăr, recent, unele Biserici nu au aderat la anumite decizii pan-ortodoxe preconiciliare, în ciuda faptului că au semnat acele hotărâri. Dar ce putem spune de cazurile în care Bisericile surori dispută din voie proprie granițele canonice ale altor Biserici surori, provocând amărăciune și uneori tulburare în aceste comunități? Toate aceste lucruri vădesc necesitatea unui instrument, instituțional sau nu, care să fie în stare să rezolve diferendele și problemele apărute, astfel încât acestea să nu ducă la diviziune și conflict.

Putem vedea limpede importanța supremă a sinodalității în Biserică. Sistemul sinodal a constituit de la începuturi aspectul fundamental al vieții bisericești. Fiecare diferend sau dezacord în chestiunile de credință sau de ordine canonică au fost puse înaintea judecății unui sinod. Un exemplu caracteristic este atitudinea Sfântului Vasile de a reboteza ereticii și schismaticii, așa după cum moștenise în tradiția austeră a predecesorilor săi capadocieni: chestiunea trebuie judecată de un sinod de episcopi capabil să modifice tradiția anterioară (Canoanele 1 și 47). Toate diferendele dintre Biserici sau dinafara lor au fost judecate în mod definitiv de sinoade, la ale căror decizii au aderat, în cele din urmă, și cei care nu erau de acord cu ele („Fie ca votul majorității să hotărască”, Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic).

Acest sistem sinodal a fost și este susținut, cu mai multă sau mai puțină fidelitate, în interiorul Bisericilor ortodoxe autocefale, dar este cu totul absent în relațiile dintre ele, iar acest lucru este o sursă de probleme majore, creând impresia unei Ortodoxii compuse din mai multe Biserici, iar nu dintr-Una, lucru care nu este în acord cu eclesiologia ortodoxă, ci este o aberație de la această eclesiologie și o rădăcină a relelor. Suntem obligați să sprijinim sistemul sinodal până dincolo de hotarele Bisericilor noastre individuale. Trebuie să dezvoltăm o conștiință a Bisericii Ortodoxe celei Una, și numai conceptul de sinodalitate poate să atingă acest scop.

În urmă cu cincizeci de ani, atunci când vizionarul Patriarh Athenagora a inițiat pașii preliminari ai unității Ortodoxiei, a fost rânduită instituția consultațiilor pan-ortodoxe, în vederea luării de decizii comune în ceea ce privește relațiile cu non-ortodocșii. Aceste decizii au fost considerate obligatorii pentru toate Bisericile Ortodoxe, fiind încorporate în „regulamentele interioare” ale fiecărora dintre aceste Biserici. Astăzi, chiar aceste decizii sunt puse sub semnul întrebării și disputate arbitrar și necanonic de anumite segmente din interiorul Bisericilor Ortodoxe ce acționează precum niște pretinse sinoade ecumenice, disputând [vechile decizii] și creând confuzie în sânul credincioșilor. Din nefericire, acest fenomen este tolerat de conducerea ierarhică a unor Biserici, cu neprevăzute consecințe pentru unitatea turmei lor. Deciziile sinodale trebuie respectate de toți, pentru că aceasta este singura cale prin care putem păstra unitatea Bisericii.

Fără îndoială, aceste consultări pan-ortodoxe nu au epuizat efortul pentru unitatea Ortodoxiei. Bisericile au decis încă de la bun început asupra convocării unui Sfânt și Mare Sinod ca fiind absolut necesară pentru Biserica Ortodoxă, anunțând formal acest lucru întregii lumi creștine și începând pregătirile pentru acest eveniment extraordinar și istoric. Agenda acestui Sinod a fost restrânsă, în cele din urmă, la doar zece chestiuni, din care opt au și trecut de stagiul pregătitor, fiind gata de a fi înaintate Sfântului și Marelui Sinod. Cele două chestiuni rămase, anume modul de declarare a autocefaliei unei Biserici și ordinea pomenirii Bisericilor în sfintele diptice, au întâmpinat serioase dificultăți în stagiul pregătitor, iar majoritatea Bisericilor Ortodoxe surori au considerat că ele nu prezintă un obstacol în calea convocării Sfântului și Marelui Sinod care va trebui să se restrângă la dezbaterea chestiunile deja pregătite (dintre care unul, cel cu privire la declararea Bisericilor ca autonome, încă necesită aprobare prin consultare pan-ortodoxă preconciliară).

Desigur, chiar și printre chestiunile pregătite la nivel pan-ortodox, încă mai sunt detalii care necesită revizuiri și aduceri la zi, întrucât au fost formulate și aprobate în urmă cu multă vreme, atunci când predominau alte circumstanțe și presupoziții. Acestea includ, de exemplu, chestiuni cu privire la condițiile sociale ale lumii precum relațiile Bisericilor Ortodoxe cu creștinii non-ortodocși, mișcarea ecumenică și așa mai departe. Aceste documente necesită revizuiri din partea Comitetului inter-ortodox creat tocmai în acest scop, pentru a le putea prezenta înaintea Sfântului și Marelui Sinod de o manieră adaptată la realitatea prezentă.

Acestea am avut de zis cu privire la agenda Sinodului. Fără îndoială, este evident faptul că toate chestiunile ce vor fi dezbătute la Sinod sunt chestiuni de natură internă și de organizare a Bisericii. Înaintașii noștri care au stabilit agenda Sinodului, cu dreptate au sesizat faptul că dacă Biserica Ortodoxă nu-și va face rânduială în propria casă, nu va putea să se adreseze lumii cu autoritate și autenticitate. Orișicât, așteptările lumii de la acest Sfânt și Mare Sinod includ și chestiuni ce preocupă oamenii vremii noastre, de aceea este necesar ca acest Sinod să vină cu un mesaj de importanță existențială pentru oamenii vremii noastre. Un astfel de mesaj – de asemenea, bine pregătit de un comitet inter-ortodox special, formulat și aprobat de Părinții Sinodului – va constitui glăsuirea Bisericii Ortodoxe către lumea contemporană: un cuvânt de sprijin, de întărire, dătător de viață, pe care lumea îl așteaptă de la Biserica Ortodoxă.

Desigur, convocarea Sfântului și Marelui Sinod va necesita anumite pregătiri de natură administrativă, asupra cărora suntem chemați să reflectăm și să le rezolvăm în cadrul acestei sinaxe, cea mai binevenită [ocazie] și, [în același timp,] responsabilă cu această chestiune. Astfel, trebuie să deliberăm și să decidem cu privire la modul în care Sfântul și Marele Sinod va avea loc, adică despre modul în care Preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale vor fi reprezentate, de o manieră care să fie corectă și consistentă cu principiile tradiției noastre eclesiologice. În primul mileniu de istorie a Bisericii noastre, atunci când instituția Pentarhiei, a Vechilor Patriarhii era cea care predomina, era considerat absolut necesar ca toate aceste Vechi Patriarhii să fie reprezentate, chiar și printr-un număr restrâns de delegați. Accentul nu cădea asupra numărului celor care participau, ci asupra asigurării reprezentării de către toate tronurile Apostolice. În al doilea mileniu de după Hristos au fost adăugate alte Patriarhii și Biserici autocefale, urmând ca ele să fie validate de un viitor Sinod Ecumenic (cele care nu primiseră în trecut aprobarea vreunuia). Prin analogie și în concordanță cu tradiția veche, ar fi de dorit ca în cazul propusului Sfânt și Mare Sinod, toate Bisericile Ortodoxe recunoscute astăzi ca autocefale să fie reprezentate de un număr de delegați desemnați, dacă se poată, în cadrul acestei sinaxe prezente.

Încă o chestiune de natură administrativă care necesită rezolvare din partea noastră este aceea cu privire la metoda pronunțării deciziilor acestui Sfânt și Mare Sinod. Din motive ce privesc corectitudinea față de fiecare Biserică autocefală, indiferent de numărul de delegați, este imperativ faptul ca fiecare Biserică autocefală să aibă dreptul unui singur vot în cadrul procesului decizional final, [vot] exprimat de Întâistătătorul ei în cadrul procedurii de votare. Crucială este chestiunea cu privire la deciziile finale ale Sinodului, anume dacă vor fi determinate de unanimitatea sau majoritatea Bisericilor participante la Sinod. Dacă vechea tradiție canonică a Bisericii va fi criteriul, atunci rânduiala canonică impune ca „votul majoritar” să fie cel care va prevala în ceea ce privește deciziile Sinodului (a se vedea Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic). Acest principiu funcționa în Biserica primară chiar și în chestiuni de credință, dat fiind faptul că la multe dintre Sinoadele majore, cum ar fi Sinodul al III-lea Ecumenic, dar și la altele, participau chiar și cei declarați ulterior eretici și repudiați de Biserică, adică cei ce reprezentau minoritatea. Fără îndoială, în ceea ce privește chestiunile de natură canonică, rânduiala recomandată de tradiție duce fără urmă de îndoială la luarea de decizii prin votul majorității, fără a exclude, desigur, posibilitatea apariției mult doritei unanimități. Vom decide și asupra acestei chestiuni.

Iubiți frați în Hristos,

Sinaxa noastră de aici este de o importanță vitală. Ea vine într-un moment istoric și providențial, când Biserica pătimește teribile tulburări, iar capacitatea ei de a-și exercita misiunea mântuitoare este afectată. Nimic nu mai poate fi luat ca atare, așa cum a fost în alte vremuri, totul se schimbă de la un moment la altul. Complacerea este pricina stricăciunii. Nici măcar autoritățile de stat nu mai pot fi o garanție pentru Biserică; nici afluența, nici influența seculară; și nici societatea nu mai acceptă învățătura Evangheliei fără dezbatere și dispută. Astăzi, oamenii trebuie convinși că avem Cuvântul Vieții, mesajul nădejdii și experiența dragostei. Iar pentru a izbuti aceasta, trebuie să avem autenticitate și credibilitate.

Condiția prealabilă fundamentală pentru a putea convinge lumea este, în primul rând, unitatea noastră internă. Este regretabil și periculos pentru autenticitatea Bisericii Ortodoxe ca să apărem celor dinafară divizați și dezbinați. Avem și proclamăm cea mai desăvârșită eclesiologie, dar uneori refuzăm să o aplicăm. Avem o rânduială exactă în Biserică, definită de Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, dar uneori lăsăm impresia celor dinafară că nu suntem de acord cu cine este „primul” dintre noi. Avem instituția sinodală ca autoritate căreia fiecare ar trebui să i se conformeze; și totuși, îngăduim – din nepurtare de grijă sau dintr-o ambiție îndreptată greșit, ce adesea ascunde apărarea propriilor interese – ca deciziile sinodale să fie încălcate de anumite segmente din turma noastră care pretind infailibilitatea credinței. Vorbind la modul general, manifestăm semne de disoluție. Este vremea să dăm prioritate unității – atât în afara Bisericilor noastre, cât și între ele.

Biserica Ortodoxă, de care aparținem prin harul lui Dumnezeu, nu are la dispoziție nici un alt instrument de prezervare a unității cu excepția sinodalității. Din acest motiv, orice întârziere în convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe dăunează grav unității acesteia. Responsabilitatea noastră în această privință este imensă. Biserica Constantinopolului, care vreme de o mie de ani după marea schismă cu Roma a slujit la unitatea Ortodoxiei prin convocări repetate de Sinoade Pan-ortodoxe, este astăzi la fel de conștientă de obligațiile ei apăsătoare în ceea ce privește unitatea pan-ortodoxă. Slavă Domnului, ea nu este singură în tot acest demers. Celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, de asemenea, au dovedit în urmă cu 50 de ani că doresc convocarea unui Sfânt și Mare Sinod al Bisericii. Iată, ceasul a sosit; într-adevăr, „vremile nu mai au răbdare”. Pregătirile nu pot fi niciodată perfecte. Să fim mulțumiți cu ceea ce am hotărât de comun acord până acum. Să rezolvăm fără întârziere – în dragoste și în acord cu Sfintele Canoane – orice diferend pe care l-am mai putea avea în relațiile dintre noi. „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim” pe Unul Dumnezeu în Treime și Domnul, Care a pătimit și a fost răstignit pentru toți oamenii, fără nici o excepție, într-o lume care are atâta nevoie de mesajul de dragoste al lui Dumnezeu. Să purcedem la convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai curând, îngăduindu-I Mângâietorului să glăsuiască și supunându-ne suflării Sale.

Acestea am avut a vă spune întru dragoste frățească, iubiți frați întru Domnul, la începutul lucrărilor acestei adunări.

„Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Ef. 3, 20-21)