Ce anume face raiul, rai și iadul, iad?

În învăţătura tipic neortodoxă, iadul este un loc creat de Dumnezeu unde cei răi sunt surghiuniţi pentru a fi chinuiţi pentru veşnicie. Cei osândiţi sunt despărţiţi spaţial de Dumnezeu, de Împărăţia Sa, de poporul Său şi de iubirea Sa. Dar în concepţia creştin-ortodoxă, atât raiul cât şi iadul nu sunt spaţiale, ci relaţionale. Prin urmare, scopul creştinului nu este de a merge în rai, ca într-un loc, ci mai degrabă să crească în adâncirea comuniunii cu Dumnezeu prin dobândirea Duhului Sfânt, începând din această viaţă şi continuând pentru veşnicie. Asemănător, Biserica nu spune despre sine că trimite oamenii în rai sau iad, aşa cum nu spune că Dumnezeu trimite pe oameni aici. Dimpotrivă, Biserica este spital pentru păcătoşi, ea pregătind pe oameni pentru experienţa prin care toţi vor trece – a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Singura întrebare legitimă este ce efect va avea asupra noastră vederea lui Dumnezeu.

Concepţia ortodoxă este că raiul şi iadul sunt în principal stări ale sufletului omenesc. Ce le face ceea ce sunt este răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu prin care Dumnezeu este fie acceptat, fie exclus din existenţa noastră. În această viaţă prezentă putem să trăim o pregustare a raiului dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, indiferent de circumstanţele noastre materiale. Iisus a spus: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). De asemenea, putem avea şi o pregustare a iadului prin îndepărtarea Lui din viaţa noastră: „cel ce nu crede a şi fost judecat” (Ioan 3, 18). În fiecare caz, ceea ce determină starea sufletului nostru nu este o anumită schimbare de locaţie a noastră, sau o schimbare a atitudinii lui Dumnezeu, ci este alegerea noastră proprie.

Ne împărtăşim de binecuvântările raiului, pe măsură ce Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte în inima noastră în această viaţă de acum. Din acest motiv atât de mulţi sfinţi, deşi îndurau cele mai rele torturi, cu toate acestea, ei se bucurau şi experiau căldura dătătoare de viaţă şi pacea pe care numai Dumnezeu le poate dărui. Într-un anumit sens, ei erau în locul „greşit”, dar sufletele lor se aflau în locul potrivit. Reciproca este, de asemenea, valabilă. Putem experia în această viaţă comforturile materiale care vin din bogăţie, putere şi faimă şi totuşi să fim tulburaţi cu duhul, însinguraţi, mânioşi şi chinuiţi.

Mântuitorul Hristos a spus că nelegiuiţii vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară (vezi Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30, care fac referire la Sheʼol). Creştinismul ortodox spune că iadul este întuneric; focul său este un foc întunecat. Deşi focul în sine este lumină şi luminează spiritual, el nu este perceput astfel de cei osândiţi fiindcă ei sunt orbi duhovniceşte. Sfântul Irineu (sec. al II-lea) a spus:

„Dar mulţi se despart de Dumnezeu prin propria lor alegere, iar lui Dumnezeu nu I se poate imputa aceasta, fiindcă ei au ales de bună voie. Dar separarea de Dumnezeu este moarte, iar separarea de lumină este întuneric… Acest lucru este asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul unei revărsări de lumină [unei lumini prea puternice]: cei care s-au orbit singuri sau au fost orbiţi de alţii sunt pentru totdeauna lipsiţi de bucuria luminii. Însă, nu lumina a abătut asupra lor pedeapsa orbirii, ci orbirea singură a adus nenorocirea asupra lor”[1].

Aşadar, din cauza orbirii voluntare a celor osândiţi, lumina apare ca întuneric. Acest lucru ne ajută să înţelegem cuvântul Domnului: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 23). De asemenea, Sfântul Antonie cel Mare al Egiptului, adesea numit „părintele monahismului” a zis: „A spune că Dumnezeu le întoarce spatele celor răi, este la fel cu a spune că soarele se ascunde de cei orbi”[2].

Multă alinare mi-a adus această descoperire, şi anume faptul că Ortodoxia crede că Dumnezeu nu-şi retrage iubirea şi nu încetează niciodată să-i iubească pe cei osândiţi. Opunându-ne lui Dumnezeu noi nu-L schimbăm; ne schimbăm doar pe noi înşine. Împotrivirea faţă de lumina divină a iubirii lui Dumnezeu nu Îl schimbă [afectează] pe Dumnezeu, ci are consecinţe veşnice pentru cei care se împotrivesc.

Adam şi Eva au încercat, în ruşinea lor, să se ascundă de Dumnezeu (Facerea 3, 8-10). Gestul lor a fost neraţional, fiindcă Dumnezeu este omniprezent şi atotştiitor. De asemenea, Dumnezeu este iubire şi nu există niciun motiv să ne ascundem de El, chiar de am putea să o facem. La fel, atunci când păcătuim şi nu ne pocăim, începem să experiem iubirea lui Dumnezeu ca frică şi urgie. Aceasta nu fiindcă Dumnezeu S-a schimbat şi a devenit răzbunător şi mânios, ci fiindcă noi am schimbat relaţia noastră cu Dumnezeu şi, prin urmare, şi experierea lui Dumnezeu (Ioan 1, 5, 9-11; 3, 19-21; 1 Ioan 1, 5-7). Hristos nu a întors niciodată pe nimeni din cei care au venit la El căutând iertare, vindecare şi viaţă.

Sursa: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu