Gheronda Elisei: La tinerii de azi găsesc mai multă seriozitate decât la cei din vremea noastră

Interviu acordat lui Manolis Melinos, pentru ziarul Dimokratia, de către Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinós (M.M.): Părinte, știu că aveți o bogată experiență cu tinerii și comunicați cu mulți dintre ei, sunteți optimist în ceea ce-i privește?

Arhimandritul Elisei Simonopetritul (Arhim. Elisei): Sunt optimist, deși nu sunt întru totul de acord cu supralicitarea noțiunii de ”tineret”: timpul ”tinereții” este unul convențional, la urma urmei.

M.M.: Ei sunt viitorul Bisericii, al neamului, al structurii sociale…

Arhim. Elisei: De acord cu privire la aceste din urmă afirmații, însă doresc să fac observația că Biserica nu are vârste. Înțelegeți…

Pe scurt, spun că sunt optimist în ce-i privește pe tineri, însă pentru cei care se bucură de un anume sprijin. Adaptarea la exigențele epocii noastre, modernizarea, nu este și nici nu trebuie să fie regula și nici criteriul de evaluare a reușitei lor. Tot ce tânărul a primit bun de la vârsta copilăriei, încolțește și crește mai târziu, când el începe să-și găsească locul în viață și să își folosească bine timpul. Acest lucru îl vedem realizându-se, de pildă, aici, în Sfântul Munte. Dar și în lume se poate întâmpla același lucru, când tânărul își găsește locul și începe să își socotească bine timpul și să îi prețuiască valoarea…

Niciodată nu este târziu pentru rezidirea sufletului și pentru refacerea vieții. La tinerii de azi găsesc chiar mai multă seriozitate și mai multă instruire decât la cei din vremea noastră. Azi, tinerii sunt mai inteligenți, mai bine informați. Totuși, nu poți să îi judeci pe oameni după generalități. De cele mai multe ori, în adâncurile sufletului, adevărul despre om este foarte departe de ce se vede la suprafață. Asta este o nădejde pe care o dăruiește Dumnezeu. Omul are în viață mult mai multe șanse și posibilități decât crede el însuși. De asemenea, are puteri mari de întoarcere la Dumnezeu și de rezidire sufletească. E posibil să se afle pe buza prăpastiei și să se întoarcă. Nu-mi plac aceste istorii medievale despre catastrofe, dar nici optimismele exagerate despre noi renașteri ale tineretului, ale neamului etc.…

Omul are o evoluție personală într-ún Trup, care este Biserica și societatea.

Μ.Μ.: Să ne oprim, sfințite egumene, asupra realității palpabile a mănăstirii sfinției-voastre: prin ce este legată Mănăstirea Simonópetras de Mănăstirea Ormylía, mănăstirea de maici care s-a aflat sub acoperământul duhovnicesc al lui Părintelui duhovnicesc al mănăstirii sfinției-voastre, Gheronda Emilianós? Din câte știu, dintre cei aproximativ 70 de părinți simonopetriți și cele 120 de monahii ormyliote, 70 de oameni, de ambele părți, sunteți rude după trup: soți, părinți, mame, frați, verișori, nepoți! Vorbiți-ne despre această binecuvântare, dând astfel un răspuns părinților ”creștini” care se tem că, dacă fiii lor vor intra în mănăstire, se vor ”îngropa” acolo!

Arhim. Elisei: Există, într-adevăr, situații în care o familie se destramă, pentru a se uni însă în numele Altcuiva! Cu alte cuvinte, Dumnezeu risipește o familie și o reunește pe un alt nivel și într-o altă dimensiune: o rezidește! Aceste familii care s-au destrămat trăiesc acum mai fericite decât trăiau în frecușurile vieții cotidiene de familie. Fiind acum ”despărțiți”, dar în realitate uniți în mănăstiri în numele lui Hristos, această stare are urmări și asupra restului obștii. Cunoaștem viața de familie în obște. În jurul celor două mănăstiri există, de asemenea, un alt cerc de oameni căsătoriți, care alcătuiesc familia mai largă. Întregul acesta reprezintă Biserica în miniatură.

Μ.Μ.: Gheronda, vă mulțumesc foarte mult pentru prețioasele învățături și informații pe care ni le-ați împărtășit. Vă rog să ne pomeniți în rugăciuni!

Arhim. Elisei: Eu vă mulțumesc mult. Hristosul nostru să vă binecuvânteze pe toți! Amin.

Μ.Μ.: Pelerinul britanic Carlyle, iubiți cititori și cititoare ai ziarului Dimocratia, descrie cu expresivitate și înflăcărare peisajul în mijlocul căruia se află mănăstirea Simonópetras:

”Soarele asfințea când am ajuns la mănăstire. Se pogorâse la linia orizontului. Nu voi uita niciodată priveliștea de pe pridvorul atârnat ca o salbă de jur împrejurul mănăstirii. Mănăstirea se află efectiv pe o coloană de stâncă. De o parte și de alta, râpe adânci, pline de vegetație și străbătute de cursuri de apă. În față, marea: ai impresia că, dacă arunci o piatră, va cădea direct în apă. În spate se ridică o stâncă abruptă și de la înălțime priveghează tainic Athonul. Când, odată cu amurgul, peisajul devine mai șters și începe să fie poleit de strălucirea de aur a lunii și nu mai ajunge la urechi nici un sunet decât cântecele privighetorilor, murmuratul apelor care coboară din munte și zgomotul îndepărtat al valurilor mării –, atunci simți înlăuntrul tău ceva irepetabil și de netâlcuit! Când voi părăsi lumea aceasta, neîndoielnic voi veni la Simonópetras”!.

Pridvoare suspendate deasupra hăului, ca într-o revărsare… te cuprinde amețeala, aici la piatra lui Simon, găsești inimi din care se revarsă îmbelșugat dragostea pentru aproapele! Aici te încredințezi că viața monahală este călăuzită de un țel care îi conferă și sensul: căutarea lui Dumnezeu. Monahul s-a lepădat de toate, ca să nu mai aibă piedici în calea către Dumnezeu, s-a lepădat de tot ce are el mai prețios. În lucrarea aceasta de nevoință, monahul nu se leapădă pur și simplu de averi, ci, mai ales, se dezgolește de propriul sine. Monahul e dator să se despartă de toate ca și cum ar fi un om mort. Apostolul Pavel spune acest lucru: ”Dacă, deci, ați murit împreună cu Hristos pentru înțelesurile cele slabe ale lumii”, ”Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 2: 20, 3:2-3). Acesta este contextul în care se cuvine să înțelegem familiaritatea cu moartea pe care o aveau nevoitorii din vechime, dar și a monahii din zilele noastre. Sfântul Antonie nu s-a dus să se nevoiască într-o peșteră, ci într-un mormânt!

Mulți monahi ai Egiptului și ai Palestinei îl vor imita. Dar și aici, în Sfântul Munte, în zilele noastre, există zăvorâți, care reprezintă pilde ale nevoinței athonite. ”Trupul și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. Dacă suferim, dacă murim cu Hristos, vom și împărăți dimpreună cu El. ”Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine”, ne spune Hristos. Dacă monahul nu trăiește o ”viață moartă”, nu este monah. Aici se aplică cuvântul lui Pavel: ”Mor în fiecare zi!” (I Corinteni 15:31) și ”omorâți mădularele voastre cele pământești” (Coloseni 3:5). Nu este vorba de simpla pomenire a morții. Important nu este să ne amintim că vom muri, ci să ”murim” cu adevărat. ”Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Acest lucru se vede limpede din făgăduințele monahale care sunt socotite ca un nou botez.

Monahismul este viață îngerească. Viața monahală este considerată a opta taină! Taina lui Hristos este taină a morții și a învierii. Monahul moare față de sinele său și față de lume și învie în Hristos și pentru lumea lui Dumnezeu. Viața monahală este taina deplinei dăruiri către Dumnezeu a omului, este taina prin care omul îi dăruiește lui Dumnezeu întreaga sa existență. În mijlocul pustiei, monahii păzesc chipul lui Hristos strălucitor și neprihănit, în toată curăția dumnezeiescului Adevăr pe care ni l-au predat ca moștenire Apostolii, mucenicii, Sfinții Părinți. Când va veni ceasul, aceștia vor descoperi întreg acest Adevăr lumii zbuciumate și aflate în confuzie. De aceea, se spune că monahismul este taină și, mai mult încă, monahismul este chip al veacului ce va să vie, care, strălucind până în depărtări, face cunoscută calea Bisericii noastre…

Sursa: www.dimokratianews.gr