Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre rugăciune

Arhimandritul Emilianós, stareţul mănăstirii Simonopetra (1973-2000) (Foto: Douglas Lyttle)

Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu. Am, aşadar, raţiunea mea, cea care mă conduce, şi care trebuie să Îi ,,vorbească” Lui Dumnezeu. În mare parte, ne place să ne înfăţişăm pe noi înşine cât mai bine, de aceea, apelăm la puterile noastre sufleteşti ca la o gardă de soldaţi gata să asculte de poruncile noastre, de propriile noastre intenţii şi planuri, de propriile noastre visuri. Acum, însă, judecata mea trebuie să se concentreze şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, înaintea sfinţilor. E de ajuns ca mintea mea să nu facă nimic altceva, ci să rămână concentrată la ea însăşi şi să se roage, fără să facă altceva. Acest lucru este de ajuns. Pe celelalte le împlinesc Dumnezeu şi sfinţii. Să vedem acum, aşadar, cum trebuie făcută rugăciunea.

Rugăciunea se poate face în multe moduri şi în multe feluri. Fiecare om, în funcţie de personalitatea şi caracterul lui, găseşte propriul său mod de a se ruga, care, încet, încet, se poate schimba. Astăzi văd că este bine să spun rugăciunea cu buzele. Mâine descopăr că este şi mai folositor să o spun doar cu limba. Mişc limba spunând ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, şi mintea mea se duce imediat la limba cu care mă rog. Altcineva descoperă că este mult mai folositor să spună rugăciunea cu laringele, mişcă laringele, iar mintea se duce imediat acolo. Altul corelează rugăciunea cu bătăile inimii. Aceasta nu înseamnă că vom putea ,,trimite” mintea noastră în inimă, nu folosind mijloace atât de tehnice. Important este să găsim modul de a ne ruga care ni se potriveşte astăzi, iar mâine, Hristos o să ne dea să găsim un alt mod, sau o să-l descoperim noi înşine. Acest ,,mâine” poate să fie după o lună, după cinci ani, sau chiar şi după 20 de ani. Dar, ia gândiţi-vă, 20 de ani de luptă duhovnicească avându-L pe Hristos alături, o călătorie împreună cu Hristos! Ce lucru minunat!

În timp ce mă rog o să am grijă să nu mă gândesc la nimic altceva. Rugăciunea trebuie să fie asemenea unui cerc, care este o linie continuă, nu se ,,sparge” nicăieri; la fel trebuie să se întâmple şi cu mintea mea. Rugăciunea mea să fie la fel ca atunci când desenez o formă circulară, care, de obicei, se întoarce acolo de unde am pornit, nu merge în altă parte. Şi, chiar Hristos de mi-ar apărea înainte şi mi-ar spune: ,,Bravo, fiule, am venit să te binecuvintez”, eu am să-I spun: ,,Hristoase al meu, pleacă! Acum, pe mine mă interesează ca mintea mea să fie la ceea ce rostesc”. Cu atât mai mult nu mă voi preocupa de ceva frumos care mi-apare în minte, de vreun gând cucernic sau altceva. Nu voi permite să se întâmple o asemenea scindare, fiindcă rugăciunea este unirea continuă cu Hristos. Hristos vine şi se aşează exact în minte. Aşa cum, dacă pun miere undeva, albina se duce într-acolo imediat, fără să o trimit eu, la fel se întâmplă şi cu rugăciunea: eu îmi concentrez mintea la cuvintele rugăciunii, iar Duhul Sfânt, singur, vine şi se sălăşluieşte în mintea mea. Aşa ne putem îndumnezei, încet, încet, fără să băgăm de seamă, ci vedem doar rezultatele, adică descoperim noile experienţe, harismele, te bucuri de ele, te îndulceşti cu ele, te desfeţi de ele. În acest mod putem reuşi să ne asigurăm legătura cu Dumnezeu. Există alt mod, mai simplu, care ni-L poate ,,garanta” pe Dumnezeu?

Când cineva petrece în acest mod noaptea, ziua, nu are nevoie nici de discuţii, şi nici de împotriviri. Şi, dacă îi spui o bazaconie, precum ,,măgarul zboară”, fiindcă, în acel moment spune rugăciunea, o să fie de acord cu tine. Cine nu ştie că măgarul nu zboară? Dar, fiindcă mintea celui care se roagă este la Hristos, şi tu eşti cu Hristos, ca să arate unitatea cu tine, nu neagă spusele tale. Rugându-ne continuu, cuvintele rugăciunii şi mintea noastră devin foc şi jertfelnic pe care ne jertfim pe noi înşine, jertfim voia noastră, dorinţele şi visurile noastre, iar fumul [jertfei] urcă până sus la Hristos, iar El primeşte această jertfă şi se bucură, fiindcă, iată, fiul Său este cu El.

Aşadar, rugăciunea este adevărata reprezentare a ceea ce suntem noi, şi, în special, a minţii noastre, înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă mintea aude, mintea vede, mintea descoperă cele mai adânci gânduri şi dorinţe ale noastre; mintea ,,merge” acolo unde vrem noi. Este greşit să spunem că nu putem să controlăm mintea aşa cum vrem noi: ne păcălim şi pe noi, şi pe ceilalţi. Mai simplu spus, mintea ştie ce vrem în adâncul inimii noastre, şi ,,merge” acolo unde vrem noi. De aceea, în cele din urmă, ne lăsăm conduşi de către minte pe acele trasee pe care inima noastră le-a ales deja.

Însă, eu pot să-I vorbesc Lui Dumnezeu, având mintea mea înlăuntrul meu, fără să o las să ,,plece” nicăieri. Dacă mintea mea nu-L sesizează pe Dumnezeu, nu-i ,,simte” pe sfinţi, nu are certitudinea că Dumnezeu răspunde, sau, mai mult, dacă nu crede în Dumnezeu, poate, cel puţin, să asculte cuvintele pe care gura mea le grăieşte sau, chiar el însuşi, şi să nu creadă în ceea ce spune. Eu zic: ,,Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Mintea mea aude. Să-mi rămână în minte doar aceste cuvinte.

Dar… eu nu am credinţă. Cărui Dumnezeu mă adresez eu când spun ,,miluieşte-mă?”. Nimic altceva să nu te intereseze. Închide-ţi mintea şi pune-o să urmărească ceea ce spun buzele tale. Sau, lasă-ţi mintea să vorbească, dacă îţi este mai uşor aşa. Foloseşte când un mod, când celălalt mod, după cum îţi spune experienţa şi mintea. În cele din urmă, mintea poate să iubească cuvintele acestea [,,Doamne Iisuse”], chiar dacă tu nu crezi acest lucru. Exact aşa cum iubim patimile noastre, chiar dacă nu le vrem aşa cum cineva iubeşte ţigara şi îi place să fumeze, chiar dacă acest lucru îi provoacă cancer, sau iubeşte păcatul, chiar dacă ştie că îl duce în iad, tot la fel, şi mintea va învăţa şi va iubi cuvintele acestea. Fiindcă, cuvintele acestea, spuse, fie în interior (cu mintea), fie în exterior (cu gura) sunt ale noastre, este uşor pentru mintea noastră să le urmărească. Nu există nici o dificultate, fiindcă de la noi provin [cuvintele], sunt propria noastră avuţie.

Desigur, Lui Dumnezeu putem să-i spunem că dorim, putem să-i spunem ce vrem noi. Este bine, însă, să-i spunem cuvinte pe care le înţelegem, şi care au noimă. Altfel spus, nu e bine să-i spunem prea multe cuvinte. Să le repetăm pe aceleaşi, pentru ca mintea să nu obosească, încercând să priceapă diferite înţelesuri. Să fim mai atenţi şi să spunem două, trei, patru, cel mult cinci cuvinte şi să le repetăm continuu pe acestea. Astfel, mintea se obişnuieşte să urmărească aceste cuvinte. Să alegem cuvinte care ne mişcă sau ne ajută, care ne umplu de har şi ne apropie de Dumnezeu. Să vedem care cuvinte ne pun în legătură cu Dumnezeu, care fac inima noastră să se înmoaie, care anume ne provoacă bucurie, în sfârşit, care anume cuvinte ne umplu de pace şi de linişte.

Dar, de ce trebuie să căutăm pentru a găsi cuvintele potrivite, cele care ni se potrivesc nouă? Este vădit că, oricâţi paşi, oricâte căutări şi oricâte căi am apuca, vom ajunge, într-un final, acolo unde au ajuns şi sfinţii. Dacă vii în vizită la mine şi vreau să-ţi arăt dragostea mea, mă voi gândi cum e mai bine să-mi exprim dragostea faţă de tine, ce anume să îţi spun. În cele din urmă, îţi voi spune ceea ce spun toţi: te iubesc. Să spunem şi noi, aşadar, aceleaşi cuvinte pe care le spuneau toţi sfinţii, fiindcă aceştia descoperiseră modul de a-şi exprima dragostea faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă vrem, putem să încercăm şi alte moduri de a ne ruga. La sfârşit vom ajunge la acelaşi rezultat la care au ajuns toţi sfinţii, din perioada apostolică şi până astăzi, la rugăciune.

“Farewell to the sun” , fotografie de Ierod. Augustin de la Mănăstirea Valaam

Să lăsăm mintea noastră să spună rugăciunea ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, care este rugăciunea cea mai completă. Slăvirea Lui Dumnezeu se face încă din primele cuvinte ale rugăciunii. Mulţumirea adresată Lui Dumnezeu există şi în primul cuvânt, şi la al doilea, şi la toate celelalte cuvinte. Rugămintea fierbinte există, există şi mărturisirea, toate există. Tot ce doresc, tot ceea ce vreau este cuprins în Rugăciunea Lui Iisus. Rugăciunea este sinteza tuturor trăirilor şi a dorinţelor noastre, a trecutului, dar şi a viitorului nostru, a întregii purtări de grijă a Lui Dumnezeu. Este însăşi prezenţa Lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu poate fi despărţit niciodată de numele Său. Din moment ce numele Său există în rugăciune iar eu Îl rostesc cu gura mea, cu cugetul meu, cu mintea şi cu inima mea, acolo nu există [doar] imaginea Lui Dumnezeu, ci, în mijlocul icoanelor pe care le am în chilia mea, se află Însuşi Dumnezeu.

Rugăciunea este, în cele din urmă, o luptă dusă de Dumnezeu: în esenţă, nu noi suntem cei care ducem această luptă, ci Dumnezeu. Este o luptă dumnezeiască, nu în sensul că I se ,,potriveşte” Lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de nimic, toate sunt ,,necuviincioase”, nepotrivite în faţa Lui, chiar şi arhanghelii, heruvimii şi serafimii. Este de folos că intervine Dumnezeu şi, astfel, nu eu sunt cel care duce lupta, ci Dumnezeu. Cu această rugăciune Îl câştig pe Dumnezeu de partea mea. Eu fac ceea ce trebuie să fac, iar Dumnezeu ,,luptă” şi merge mai departe. Nu am nici un dubiu în privinţa reuşitei, fiindcă, într-un anume fel, este anulat factorul uman (eu), rămânând doar voinţa mea care urmează întru totul cuvintelor Lui Dumnezeu, iar El lucrează cu desăvârşire. Toată purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, toate dorinţele noastre, rasoforia şi botezul nostru, tunderea noastră în monahism şi toate cererile noastre nu au alt scop, în afară de acesta.

Dacă nici noi, monahii, nu am venit cu acest scop la mănăstire, atunci, de ce am venit? Dacă nu am venit ca să strigăm din adâncul sufletului ,,Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, aşa cum spunem acum, spuneţi-mi: de ce am venit? Ce altceva poate să dea substanţă la ceea ce inima noastră cere? Dacă nu am venit la mănăstire cu acest scop, atunci, nimic nu am realizat, altfel, ne-am ieşit din fire. De aceea ne găsim aici, din acest motiv. Rugăciunea este singurul lucru care poate să ne ţină în locul acesta. Cel care nu ţine rugăciunea aceasta, acela nu va putea să reziste la mănăstire, nu va putea niciodată să se simtă unit cu ceilalţi, să simtă că este iubit de ceilalţi şi că îi iubeşte şi el, la rândul lui, în fine, nu va simţi că există Dumnezeu. Nu va simţi nimic în viaţa lui, toate i se vor părea înşelătoare şi trecătoare, fiindcă aceasta constituie avuţia noastră, concentrează în sine toate motivele pentru care am venit aici [la mănăstire].