Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion – partea a II-a

Harta Europei în 910 A.D. În peninsula italică se distinge ducatul de Benevento, unde se găsea și Amalfi

Rezumat

Așadar, să recapitulăm acum informațiile ce le-am adunat despre epoca de început a Amalfionului. Ctitorul acesteia a fost un foarte bun prieten al Sfântului Athanasie al Athosului, Leon de Benevento, un călugăr vestit pentru viețuirea sa aleasă. În jurul anului 980, acesta a venit în Athos însoțit de șase ucenici, în perioada în care tocmai era ridicată Lavra georgiană a Ivironului. Din 980 până în 984, amalfitanii au viețuit în Lavra Sfântului Athanasie, iar printre ei se aflau doi părinți pe nume Ioan și Arsenie.

Între anii 985-990, egumenul Leon a ridicat mănăstirea Amalfion, beneficiind de ajutor considerabil din partea Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului. În jurul anului 991, obștea nu mai era condusă de întemeietorul său Leon, ci de un anume Ioan egumenul (cel mai probabil unul din primii șase ucenici), iar în timpul stăreției Părintelui Ioan (din 993 până în 996 sau 997) a venit să viețuiască la Amalfion un anume Cuvios Ioan cunoscut pentru viața sa sfântă, mai exact viitorul Stareț Ioan al III-lea al mănăstirii Monte Cassino din Italia, un vrednic urmaș al Cuviosului Benedict cel Mare.

E posibil ca Starețul Leon să se fi format duhovnicește la Monte Cassino – despre el se spune, desigur, că vine din „ținuturi romane” – însă în Athos el a venit din Constantinopol, și nu este nici un fel de indicație care să ne facă să credem că cei șase ucenici ai lui aveau vreo legătură cu Monte Cassino; despre aceștia se spune că sunt „romani din cetatea imperială și din alte cetăți”.

Exemple similare: grecii în Apus

S-ar putea ca cititorul să găsească ciudat faptul că în Athos, loc cunoscut pretutindeni ca bastion al tradiției monastice răsăritene, a fost posibilă apariția unei mănăstiri latine cu tradiție monastică apuseană. De aceea am și vorbit despre cele două mănăstiri amalfitane din Constantinopol și despre cea din Ierusalim, și putem găsi multe alte exemple similare, de răsaduri în sol latin – acest fenomen începe îndeosebi odată cu momentul migrării călugărilor italo-greci în nordul extrem al peninsulei italice, după atacul devastator al sarazinilor asupra Calabriei din anul 942. Să ne folosim, așadar, de trei exemple utile de așezăminte grecești care au constituit reflectări în oglindă ale așezămintelor amalfitane din Răsărit.

Valleluce

1. Valleluce – Sfântul Nil de Rossano, zis și Grecul, a venit în mănăstirea Monte Cassino pe când egumen era Cuviosul Aligernus. Starețul Aligernus le-a făcut Sfântului Nil și celor ce îl însoțeau o primire vrednică de un rege, insistând ca aceștia să slujească Sfânta Liturghie în limba greacă, în biserica mare.

Statuia Sfântului Nil din biserica catolică din Valleluce. Se vede limpede că este îmbrăcat în schimă monahală orientală

După slujbă, grecii au ținut o cuvântare despre ritul răsăritean în comparație cu cel apusean. Cuviosul Aligernus l-a convins pe Sfântul Nil și pe toți cei din suita sa să rămână pe una din proprietățile mănăstirii Monte Cassino, la Valleluce; aici, Sfântul Nil, conducător al unei mănăstiri grecești, a scris un imn în greacă în cinstea Cuviosului Benedict. Starețul Aligernus a adormit în 984 (atunci s-a autoinstaurat și nerușinatul Manso, care avea să fie urmat de Cuviosul Ioan al III-lea). Mănăstirea de la Valleluce închinată Sfântului Arhanghel Mihaiil a rămas de rit grec până în 1014 – cu mult după sfârșitul pământesc al Sfântului Nil și al ucenicilor lui.

2. Mănăstirea Sfântului Bonifaciu – în Roma, Papa Benedict al VII-lea (974-983) a dăruit mănăstirea Sfântului Bonifaciu de pe colina Aventino arhiepiscopului Serghie al Damascului, refugiat la Roma în 977, însoțit fiind de un grup de călugări greci. Cunoscută mai târziu sub denumirea de Sfinții Bonifaciu și Alexie (astăzi se numește San Alessio), această mănăstire a urmat atât ritul latin cât și cel grecesc. În timpul primelor două stăreții, sub conducerea lui Sergie (977-981) și Leon (981-999), a avut două obști, una compusă din călugări greci, alta din călugări latini, ambele unite sub un singur Stareț. Grecii urmau ritul și tradiția monastică grecească, iar latinii ritul apusean și tradiția monastică benedictină.

Sant’Alessio all’Aventino

În ultimul pătrar al celui de-al zecelea secol, Sf. Bonifaciu a ajuns să fie cea mai aleasă și prețuită mănăstire din Roma, fiind înzestrată din belșug cu privilegii și danii din partea Papilor și a împăraților romano-germani. În anul 999, Leon, cel de-al doilea stareț, a fost numit arhiepiscop de Ravenna, el fiind unul din italo-grecii care ajungeau la acea vreme să ocupe o funcție înaltă în structurile Bisericii Latine. Este demn de remarcat că poporul italian prefera adesea călugării greci celor latini, pentru că aceștia nu se dădeau înapoi de la tot felul de munci grele și erau neîntrecuți în asceză.

3. Grottaferrata – pentru a avea un al treilea puternic exemplu de mănăstire grecească înfloritoare în spațiul ecleziastic latin, e destul să privim spre Grottaferrata, far călăuzitor al sfințeniei în Italia, ridicată pentru Cuviosul Nil de Rossano de către contele Gregorio I de Tusculum. Unul din egumenii Grottoferratei, Sfântul Vartolomeu cel Tânăr, a fost părinte duhovnicesc al Papei Benedict IX și chiar l-a convins pe acesta să abdice de la tronul papal în 1044.

Când ar trebui părăsite ritul și tradiția unei Biserici?

Călugării greci ce s-au stabilit în Apus, s-au adaptat la condițiile locului urmând unul din cele patru principii fundamentale, pe care am ales să le enunț mai jos de vreme ce acestea sunt întrunite de fiecare dată când călugării latini s-au stabilit în Răsărit:

a) Duceau o viață retrasă de pustnici.
b) Se integrau ușor în comunitățile cu tradiție monastică apuseană.
c) Au fost și cazuri când au constituit jumătate dintr-o obște cu dublu rit, ca de pildă în cazul mănăstirii compuse dintr-o jumătate greacă și o jumătate irlandeză, întemeiată de Sfântul Gerard, episcop de Toul, Franța.
d) Au dat naștere unei mănăstiri de rit grecesc aflată sub supravegherea canonică a conducerii diocezei respective.

Aceste patru aspecte esențiale asigură condițiile indispensabile unui climat de pace și bună înțelegere. De abia după măsurile de centralizare ale Papei Grigorie al VII-lea, de la sfârșitul secolului XI, riturile non-romane (inclusiv cele latine care nu erau în concordanță cu Roma) au început să facă obiectul unui proces de exterminare, iar monahii greci să nu mai fie bine primiți în Apus. În mod cu totul interesant, odată cu începutul secolului al X-lea, atât ritul grec cât și cel latin ajung să fie atât de bine consolidate în formele și cadrul lor dogmatic, încât prezența grecilor pe pământ latin, și viceversa, nu mai putea produce nici o întrepătrundere între cele două rituri. Dar acum să ne întoarcem la Sfântul Munte.

Catedrala Sfântul Andrei, Amalfi, Italia

Poziționarea Amalfionului

Mănăstirea și-a păstrat de-a lungul timpului orientarea latină; adeseori, semnăturile călugărilor amalfitani constituiau singura prezență a unei limbi străine în documentele athonite. Amalfionul s-a numărat printre mănăstirile fruntașe ale Athosului, iar semnătura starețului Ioan – probabil același Ioan care în 991 este menționat ca stareț – apare în multe documente: o decizie a Protosului (conducătorul întregului munte Athos, n. aut.) Nichifor din aprilie 1012 (Johannes, monachus, a cincea semnătură, următoarea după semnătura lui Evfimie al Ivironului); un acord între doi egumeni din februarie 1016 (Johannes, monachus et abbas, a șasea semnătură după cea a Cuviosului Gheorghe al Ivironului); o hotărâre din mai 1017 într-un litigiu ce avea ca obiect de dispută un teren, etc. Acest ultim document este remarcabil prin faptul că semnătura în latină a Starețului Ioan apare imediat următoarea după semnătura Protosului Athosului. În aprilie 1035, atunci când Protosul numește pe un anume călugăr Vasile ca egumen al mănăstirii Sfântului Nicolae „al Rudavilor” [?], a patra semnătură era cea a lui J(o)h(annes) hum(ilis) mo(na)chus Amalfitanus – imediat următoare semnăturii Cuviosului Gheorghe al Ivironului.

În cel de-al doilea Tipicon Athonit din 1045 (constituție imperială emisă de împăratul Constantin Monomahul), vedem că Mănăstirea Amalfionului se bucură de privilegii deosebite. Acest document se distinge prin faptul că atesta un anumit privilegiu acordat Amalfionului – ce contravenea cutumei – și anume acela de a deține o corabie. Corabia în cauză era necesară în special pentru transportul proviziilor venite din colonia amalfitană din Constantinopol.

Anii de după Marea Schismă

În perioada ce a urmat Schismei din 1054 prin care Roma s-a despărțit de Patriarhiile Ortodoxe, în mod cu totul remarcabil, din documentele ce ne-au parvenit nu reiese defel că Schisma ar fi avut vreun efect direct asupra obștii amalfitane. Cu siguranță aceștia au rămas în comuniune cu părinții greci. În 1070 sosea o scrisoare din Italia prin care se încerca ademenirea părinților într-o discuție pe tema pâinii nedospite. Răspunsul acestora, în caz că a fost vreunul, nu ne-a parvenit. Deși sunt informații că amalfitanii din Constantinopol trecuseră de partea Papei, cei din Athos au rămas de partea grecilor.

Interesant este și faptul că deși partida pontificelui de la Roma domina scena Bisericii Latine din Italia – patria viitorilor monahi ce vor veni în continuare în Athos pentru a duce mai departe tradiția Amalfionului – părinții amalfitani nu înclinau deloc nici în favoarea, nici în defavoarea acesteia. Cu atât mai mult, în 1081 unul din părinții răposați ai mănăstirii Kosmidion a lăsat anumite drepturi de concesiune unui anume Benedict, „monah și stareț al mănăstirii imperiale a Amalfitanilor”. Din acest document reiese cât se poate de clar că Amalfionul a ajuns să aibă impresionantul și mult râvnitul statut de mănăstire imperială. La fel de interesant este faptul că ulterior, Amalfionul nu mai prezintă niciodată acest statut imperial.

Acest fapt s-ar putea datora caracterului provizoriu al acestui statut care ar putea reflecta  criza politică din capitală – nu știm cu exactitate. Dar ce știm cu adevărat este că în anul 1052, bisericile de rit apusean din Constantinopol au fost închise de către împăratul Constantin al IX-lea. Fire de obicei împăciuitoare, împăratul răspundea în acest fel hotărârii normanzilor de a închide bisericile de rit răsăritean din Magna Graecia. În ciuda unor astfel de impedimente pentru supraviețuirea latinilor în general, continuăm să vedem mărturii care atestă faptul că Amalfionul își păstrează înalta poziția între mănăstirile athonite.

De fapt, într-o hotărâre din 1087 a Protosului Sava cu privire la mănăstirea Chaldos, semnătura starețului amalfitan se află pe a doua poziție, așa după cum fusese și în 1017. Semnătura era formulată în greacă, dar scrisă cu caractere latine: [Biton] monachos ke kathigoumenos tis monis ton Amalfinon ikia [sic] chiri ypegrapsa. Mai târziu, la sfârșitul secolului XI, mai găsim două alte astfel de semnături, una dintre ele datând din 1083, ambele aparținând „Egumenului Demetrie al Amalfitanilor.”

Veacul al XII-lea

Pe la anul 1108, același Vito (’Biton’) ca și mai sus, sau un altul cu același nume, semna un act – aflându-se pe poziția a cincea: „Vito, călugăr și egumen al Mănăstirii Amalphinou”.

Nu cu mult după aceea, între anii 1118 și 1143, un decret sau un act de altă natură care nu mai există în ziua de astăzi, atesta cedarea de către împăratul Ioan II Comnenul a unor teritorii din zona Serrai și Zichnai mănăstirii amalfitane.

Această donație ne poate da pe bună dreptate impresia că mănăstirea Amalfionului a continuat să înflorească și de-a lungul secolului XII. Putem spune cu certitudine că în 1169, printr-o decizie promulgată de către Protosul Ioan și Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, conducerea mănăstirii numite „a Thesalonicăi” a fost încredințată Egumenului mănăstirii Xilourgou (fosta mănăstire a monahilor kieveni care azi nu mai există). În acest document, după semnăturile Protosului și ale Egumenilor Marii Lavre, a Ivironului, și mănăstirii Vatopedi, apare semnătura starețului Amalfionului: Ego M() p(res)b(yte)r et mo(nachus) et abb(as) s(an)cte Marie cenobii Amalfitanorum me subcripsi [sic].

Aceasta este prima dată când găsim titulatura completă a mănăstirii. Prin urmare, se numea Sfânta Marie a Amalfitanilor – același nume ca vechea mănăstire din Constantinopol. Am putea interpreta această retrogradare a Amalfionului pe cel de-al cincilea loc între marile mănăstiri ca fiind semnul unui ușor declin pentru părinții de la Sfânta Maria. Știm prea bine că amalfitanii puneau temei pe generozitatea mănăstirii amalfitane din Constantinopol, astfel că masacrul din Constantinopol a nu mai puțin de 1186 de latini – măcel ce a avut loc în contextul înaintării cruciaților către capitală – a avut mai mult ca sigur mari repercusiuni asupra compatrioților acestora din Athos. Dar cu toate acestea, totul se rezumă la speculații, căci nu avem nici un fel de dovezi în acest sens.

Amalfionul – Contribuții culturale

A fost, într-adevăr, misiunea amalfitanilor, în Athos și oriunde altundeva, ca prin intermediul traducerilor în latină să cultive în rândul compatrioților din Apus o mai adâncă conștiință cu privire la învățătura patristică răsăriteană. De pildă, istoria minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose a fost tradusă de un anumit călugăr Leon. Predoslovia acestuia arată, în parte, după cum urmează:

„Eu Leon, cel mai nevrednic dintre toți, și ultimul dintre călugări, am fost îndemnat sau, mai curând, silit de frații din obștea latină a Muntelui Athos, numit și Agio Oro [sic], de-a așterne în scrierea latinească această povestire. Eu știam, însă, cât sunt de nepriceput, neștiutor și străin de orișice meșteșug al vorbelor iscusite… În schimb, m-am supus poruncii lor – fiind nesăbuit în toată prostia mea – și m-am străduit cu dinadinsul să scriu în buchii latinești ce am putut și cât am putut, deși multe din lucruri au rămas neșlefuite”.

Acest Leon continuă, spunând că nu are de gând să tălmăcească fiecare cuvânt în parte, urmărind, însă, mai presus de toate înțelesul acestora, „după cum știm că au făcut și înaintașii noștri.” Se pare că acest Leon și-a desfășurat activitatea înfloritoare la sfârșitul secolului al X-lea. Se poate oare ca el și întemeietorul Leon din Benevento să fie unul și același? Tot ce se poate.

În secolul al XI-lea întâlnim un alt Leon, a cărui origine e necunoscută, „smerit tălmaci din latină și greacă”, acesta traducând mai multe Acta, printre care ale Sfinților Aviv, Gurie și Samona. De fapt, două versiuni în latină au ajuns până la noi, iar una din acestea e posibil să aparțină athonitului Leon. Și există un al treilea Leon, care foarte probabil a fost și el călugăr amalfitan – acesta a tradus Viața Sfinților Varlaam și Iosafat în latină pe când viețuia la curtea din Constantinopol, „în al șaselea an al domniei Sfântului, Slăvitului și Augustului Împărat Constantin Monomahul,” adică 1048 sau 1049.

În cele din urmă, la sfârșitul veacului al XI-lea, găsim multe traduceri făcute de un monah Ioan Amalfitanul, care se numește pe sine „cel de pe urmă monah și preot.” Acesta a tradus în latină viețile Sfinților Gheorghe, Nicolae, Ioan cel Milostiv (Sfântul Ioan cel Milostiv a fost ocrotitorul uneia din cele două case de oaspeți amalfitane de la Ierusalim), Irina (această versiune latină a fost concepută în perioada în care traducătorul plecase în Constantinopol să îl întărească pe un frate amalfitan care zăcea acolo la pat; în convorbirea lor au ajuns și la acest subiect, al vieții Sfintei Irina, și amândoi au căzut de acord că ar fi păcat ca viața acestei sfinte atât de iubită în popor, ocrotitoare a unei vestite biserici din Capitală, să nu fie făcută cunoscută și Latinilor) și Ioan Kalivitul, precum și Cartea Minunilor. Acest Ioan ar putea fi unul din cei doi Ioan care au fost stareți ai Amalfionului (unul din 991 până în 1017, iar celălalt în 1035). Spre sfârșitul vieții sale, acesta a părăsit Athosul, aflându-și sălaș în Constantinopol.

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002.