Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion – partea I

Ortodoxia trans-națională

Turnul Mînîstirii Amalfion, Athos

Nimic nu poate aduce atât de aproape oamenii de bună credință precum legătura frăției ce se naște din părtășia întru aceeași adevărată Credință Creștină Ortodoxă. Într-o inimă profund ortodoxă, nu poate fi deosebire între iudeu și elin (Galateni 3, 28), nu mai este Răsărit și Apus. O frumoasă pildă a acestui adevăr este însăși istoria mănăstirii de rit occidental Amalfion, far ce a strălucit din Muntele Athos – Sfântul Munte – timp de vreo 300 ani, începându-și existența la sfârșitul secolului al X-lea și rezistând până aproape de finele secolului al XIII-lea.

Vorbind în sens mai larg, acest adevăr este la fel de bine mărturisit de însuși caracterul pe care îl avea Sfântul Munte în vremurile de început, în epoca sa de aur, atunci când monahi veniți aici din toate neamurile, popoarele și graiurile s-au adunat laolaltă pentru a proslăvi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh înveșmântându-se în preafumos chip al sfințeniei, dând astfel naștere unei comunități transnaționale aflate sub ocrotirea binevoitoare a Împăratului Bizanțului și a Patriarhului Ecumenic.

Introducere în istoria Amalfionului

Pentru pelerinul de astăzi ce vine să viziteze Sfântul Munte, relicvele Mănăstirii Amalfion compun o priveliște izbitoare: pe coasta de est se ridică la înălțime, impunător și maiestuos, vechiul turn dreptunghiular. Este orientat către un încântător golfuleț încadrat de promontoriile de la Kosari și Kophos, situat cam la jumătatea distanței dintre Marea Lavră și Karakalu (în trecut, Mănăstirea Karakalu era condusă de albanezi). Turnul acesta este unul din puținele vestigii ale mănăstirii în care cândva, călugări italieni se nevoiau în ascetism și rugăciune potrivit rânduielilor lăsate de Sfântul Benedict de Nursia Cel de Minuni Făcător; au mai rămas cimitirul, fragmente din zidul de sud-vest și doar ceva rămășițe ale vechii arsanale. Denumirea originală a fostei mănăstiri, Amalfion sau Amalfinou, a ajuns astăzi sub forma de Molfinou sau Morfonou.

Turnul Amalfionului, Athos

Amalfion – butucul unei roți cu patru spițe

Istoria mănăstirii Amalfion este strâns legată nu doar de localitatea italiană Amalfi și părinții greci ai Athosului, ci și de enclava amalfită din Constantinopol, precum și de marea Mănăstire Monte Cassino, punctul din care cultura și spiritualitatea greacă au fost difuzate în toată Italia. Toate aceste patru centre de activitate spirituală și economică au sprijinit întemeierea mănăstirii Amalfion, bucurându-se la rândul lor de buna înrâurire dată de viața acesteia de rugăciune.

Localitatea Amalfi, Italia

Amalfi și Constantinopol

Amalfi, la ora actuală un orășel italian situat pe splendida coastă de sud, mai jos de Napoli (în Provincia Salerno din regiunea Campania), era în veacul al X-lea o strălucită republică maritimă condusă de dogi, superioritatea sa asupra altor state italiane fiind consfințită prin efigia Împăraților bizantini Vasile și Constantin. Amalfitanii erau printre primii occidentali care întemeiau colonii în Orientul Apropiat, ca și în Constantinopol, unde aveau un port comercial situat în apropierea Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare de pe țărmul de est al Bosforului. Au avut acolo și o mănăstire, cu o biserică ce se numea Biserica Latină a amalfitanilor închinată Fecioarei Maria Deipara (Deipara, echivalentul latin al grecescului Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului).

Vedere de sus asupra coastei la Amalfi, Italia

Rânduiala monahilor de aici era benedictină (am folosit generic termenul de „benedictin” referindu-mă la întreaga cultură generată de rânduiala monahală a Cuviosului Benedict, fără a vrea să induc ideea că acolo ar fi existat un „ordin benedictin”, în sensul modern al cuvântului, n.aut.). Mai era o mănăstire amalfitană în Marea Cetate [Constantinopol], care urma o altă rânduială; acea mănăstire era închinată Mântuitorului Iisus Hristos; ambele obști monahale se bucurau de privilegii și de protectorat din partea Împăraților Bizantini. Cele mai vechi mărturii ale acestor ctitorii amalfitane datează din anul 944.

Amalfitanii la Ierusalim

Între anii 1020-1023, la Ierusalim, vechiul adăpost pentru pelerinii din Apus a fost restaurat de către amalfitani și reorganizat sub formă de mănăstire benedictină cunoscută sub denumirea de „Sfânta Maria a Latinilor” (pentru a o deosebi de Sfânta Maria a grecilor).

Povestea acestei așezări monahale amalfitane este cât se poate de interesantă, având multe lucruri în comun cu istoria Mănăstirii Amalfion din Sfântul Munte Athos. Papa Grigorie I l-a trimis la Ierusalim pe Starețul Probus pentru a construi o casă de oaspeți pentru pelerinii din Apus. Construcția a fost finalizată în anul 603, dar se pare că a fost distrusă în 614 de perși. Înainte de anul 800, Carol cel Mare a intrat în tratative cu califul Harun al-Rashid (califul din O mie și una de nopți) pentru ca așezământul să fie reconstruit și încredințat mănăstirii benedictine Sfânta Maria a Latinilor (monahul Bernard, pelerin la Locurile Sfinte în 870, descrie acest loc în jurnalul său).

Biserica Sfânta Maria a Latinilor din Ierusalim, aparținând azi luteranilor

Din câte se pare, în anul 1010, mănăstirea a fost distrusă, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt, din ordinul zelosului calif Hakem Biamrillah (el-Hakim). Doar zece ani mai târziu, amalfitanii, grație intenselor negocieri cu califul egiptean Mustesaph, au reușit să reîntemeieze așezământul benedictin pentru a purta de grijă pelerinilor veniți din Apus (în Ierusalim se mai găseau încă două alte astfel de case de oaspeți destinate pelerinor apuseni; unul dintre aceste lăcașuri, cel în care erau primite femeile, avea o capelă închinată Sfintei Maria Magdalena, iar celălalt, destinat bărbaților, avea o capelă cu hramul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei). Prin urmare, n-ar trebui să ne surprindă faptul că amalfitanii au ajuns să ridice și pe culmile Athosului o așezare care să le poarte numele, după ce mai întâi construiseră la Constantinopol, dar înainte de momentul reîntemeierii proprietăților lor din Ierusalim.

Athos – Sfântul Munte

Cum arăta, oare, Athosul ce i-a întâmpinat pe călugării latini la debarcare? La vremea aceea, totul era acoperit de codri sălbatici în care viețuiau mai mult pustnici decât călugări de mănăstire. Prigoana iconoclastă i-a determinat pe mulți pustnici greci să se sălășluiască în secolele al VIII-lea și al IX-lea în Athos, și până la vremea în care Sfântul Athanasie cel Mare întemeia Marea Lavră în secolul al X-lea, isihasmul devenise canon de viețuire în Muntele Athos. Controversa athonită din secolul al X-lea nu era de natură etnică, ci pleca de la faptul că pustnicii nu erau în asentiment cu entuziasmul Sfântului Athanasie de a pune început vieții de obște, din pricina marilor edificii și a turnurilor masive. Aceștia gândeau că o obște mare ar eclipsa felul lor de a viețui, și, de aceea, s-au plâns de aceasta Împăratului.

În anul 972, Împăratul Ioan Tzimiskes a pus capăt o dată pentru totdeauna acestei dispute, pronunțându-se, așadar, în favoarea comunităților monahale și a vieții de obște, consfințind acest lucru prin Tipiconul său numit și Țapul, căci era scris pe piele de capră. Ca urmare, toți pustnicii din Athos ce duceau viețuire de sine intrau sub autoritatea marilor mănăstiri. Din cauza acestui decret, atunci când călugării amalfitani și-au făcut apariția pe scena athonită, ei au adoptat forma de viețuire chinovială, aflată în plină ascensiune.

Cum s-au simțit oare călugării latini ce au ajuns în Athos, făcând parte din suita Sfântului Athanasie? S-au văzut deodată înconjurați de asceții cărora li se dusese vestea, bărbați cunoscuți pretutindeni pentru sfințenia vieții lor. Din câte se pare, athoniții acelor vremuri erau vrednici de descrierea făcută de Sfântul Sava al Serbiei: „Mergând în Sfântul Munte, am văzut bărbați desăvârșiți, cu totul înduhovniciți. Am văzut îngeri în trup și făpturi cerești.” De asemenea, se pare că monahii latini erau la acea vreme la fel de bine veniți în Athos ca și oricare alții. Izvoarele timpurii ale Athosului nu lasă să se întrevadă ideea vreunui conflict etnic: impresia generală este de generozitate, de bună înțelegere și conlucrare în ideea unui scop comun. Cu toate acestea, nu este înregistrată nici o vizită demnă de consemnat a latinilor în Athos înainte de momentul în care este lansată invitația Sfântului Athanasie. El a fost primul care a atras împrejurul său – ca un magnet puternic – o mulțime de monahi de etnii diferite. Erau astfel adunați laolaltă romani, spanioli, calabrezi, amalfitani, armeni, georgieni, și nu în ultimul rând, greci.

Panoramă de la Ravello spre țărmul amalfitan, Italia (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Alți italieni aflați în Muntele Athos

În afară de amalfitani, mai erau mulți italieni în Athos. În Viața Sfântului Athanasie aflăm cum călugărul Nichifor cel Gol se pornise spre Athos din Calabria, dimpreună cu povățuitorul său, Phenton, care se sfârșise pe drum, înainte ca fiul său duhovnicesc să ajungă în Athos; odată sosit aici, Nichifor a intrat ucenic la Sfântul Athanasie. Numele anumitor mănăstiri au legătură cu sosirea în Sfântul Munte a mai multor monahi italieni: Klavros, Chiliados, Sikelos și alții. Sikelos a dat numele unei mănăstiri din secolul al X-lea, căreia i se spunea tou Sikelou (în lb. greacă), adică „a Sicilianului”; în secolul al XII-lea, în același loc era în plină înflorire mănăstirea italo-grecească a Sf. Vasile, numită tou Kalavron (în lb. greacă), adică „a calabrezilor”.

În general, greaca era limba folosită în aceste comunități, având în vedere că era limba ce domina lingvistic toată zona de sud a Italiei ce se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, iar nu a Romei. În orice caz, călugării proveniți din teritoriile Italiei și ale Siciliei, de cultură atât greacă cât și latină, vor continua să vină în Athos până în secolul al XIV-lea, printre ei numărându-se mulți dintre părinții vestiți ai Athosului: de exemplu, Nichifor cel Gol sau Cuviosul Isihie, a cărui viață este istorisită de Sfântul Grigorie Palama.

O descriere timpurie a Mănăstirii Amalfion

Cuviosul Gheorghe Aghioritul, în cartea sa scrisă în limba georgiană în jurul anului 1045 și care conține biografia Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului, spune că în timpul vieții Sfântului Ioan,  în Athos a venit un anume Cuvios Leon, frate al ducelui de Benevento, însoțit de șase ucenici. Tot el ne mai spune că aceștia au ridicat mănăstirea Amalfionului, ajutați fiind de părinții de la Iviron. Ctitoria athonită a lui Leon e descrisă ca fiind „o mănăstire preafrumoasă… în care s-au adunat o mulțime de frați.”

În alt loc, același scriitor consemnează următoarele despre Mănăstirea Amalfion: „Această mănăstire se află pe muntele Athos și în ziua de astăzi, locuită fiind de latini care duc o viață de retragere și bună rânduială (qui probe et rite vitam agunt), urmând pravila și învățătura Sfântului Benedict, iar viața acestuia este istorisită în Dialoguri” (este cunoscut faptul că Sfântul Evfimie al Ivironului a tradus în georgiană Dialogurile Papei Grigorie I Dialogul, spre folosul fraților săi athoniți).

Vedere de coastă a Muntelui Athos

Marea Lavră – „Maica” Amalfionului

Între acești călugări italieni și obștea Marii Lavre a Sfântului Athanasie Athonitul s-a legat cea mai strânsă prietenie, după cum ne povestește în mai multe rânduri Cuviosul Gheorghe Aghioritul (acesta zăbovește și asupra bunelor relații dintre Sfântul Athanasie și ivireni sau georgieni). Viața Sfântului Athanasie îi pomenește, de asemenea, pe amalfitani, vorbind despre cât de iute s-au împrietenit aceștia cu Sfântul Athanasie. Se poate spune chiar că Marea Lavră a fost într-o oarecare măsură primul cămin al amalfitanilor, de vreme ce aici și-au avut sălașul până când s-au putut muta în propria lor casă.

Amalfionul se găsea la o distanță de numai două ore și jumătate de Marea Lavră, iar semnătura părinților amalfitani apare de multe ori în importante documente ale Lavrei. Într-un act din decembrie 984, în care Sfântul Athanasie făcea o donație către Sfântul Ioan Ivireanul în calitate de egumen tou Klimi (Mănăstirea Iviron de mai târziu), vedem că doi călugări au semnat cu numele lor în latină: „Ego Jo(hannes) monachus testis sum” și „Ego Arsenius uro indignius monachus testis sum” (Eu, călugărul Ioan, sunt martor și Eu, Arsenie, nevrednicul monah, sunt martor) Știm că în 984 nu fusese încă întemeiat Amalfionul; în Viața Sfântului Athanasie se spune că acest lucru a avut loc după această danie către Sf. Ioan.

Marea Lavră

Dar să vedem câte ceva și despre Mănăstirea-Mamă a Amalfionului, Marea Lavră. Aceasta a fost întemeiată între anii 961-965 de către împăratul Nichifor Fokas, care s-a sfătuit în acest sens cu  Sfântul Athanasie Athonitul. Acest împărat era nepotul Starețului Mihail Maleinos de Kyminas, care era și părintele duhovnicesc al Sfântului Athanasie, iar Sfântul Athanasie era, la rândul lui, părintele duhovnicesc al Împăratului Nichifor. Împăratul jurase că se va tunde în monahism dacă îi va învinge pe sarazini, dar după strălucita sa victorie din Creta (martie 961), nu și-a mai împlinit făgăduința. Prin urmare, Marea Lavră a fost modul său de a-și ispăși greșeala.

Ivironul

Cât despre Iviron, o casă înfrățită de la bun început cu Amalfion, această mănăstire a fost întemeiată la anul 980 de către Sfântul Ioan Ivireanul, nu departe de mănăstirea tou Klimentos (a lui Clement), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Știm că Sfântul Athanasie a trecut la Domnul între anii 997-1011, Sfântul Ioan Ivireanul în jur de 1006, iar Sfântul Evfimie Ivireanul în jurul anului 1028. Dar din datele mult mai precise existente în documentele grecești și georgiene, precum și din Cronica Mănăstirii Monte Cassino, putem ști sigur că mănăstirea Amalfion a fost întemeiată între anii 985-990, după ce amalfitanii trăiseră pentru mai mulți ani la Marea Lavră, făcând parte din furnicarul internațional monahal al Sfântului Athanasie.

Un martor: Leon de Ostia

Cronica lui Leon de Ostia din Cassinese aruncă în mod indirect o oarecare lumină asupra istoriei Amalfionului printr-o interesantă relatare. În ea citim că în anul 986 a izbucnit un scandal: cel de-al douăzeci și optulea Stareț al Mănăstirii Monte Cassino din Italia a intrat în funcție prin nepotism, fără a fi ales de călugări, așa după cum cere Rânduiala Sfântului Benedict. Numele acestuia era Manso și era rudă a puternicului duce Pandolfo de Capua (Leon, ctitorul Amalfionului, era fratele ducelui Pandolfo). Starețul Manso de Monte Cassino a alimentat cu atât mai mult indignarea contestatarilor prin viața sa destrăbălată, ca urmare mai mulți călugări au părăsit mănăstirea – printre care Ioan de Benevento, un oarecare Theoboldo, un altul pe nume Liutius, și alți cinci călugări ale căror nume nu au fost consemnate. Primii trei s-au dus la Ierusalim, ceilalți cinci s-au pornit spre „Lombardia” (probabil Calabria).

Ioan de Benevento a plecat apoi din Ierusalim în Muntele Sinai, a viețuit acolo timp de șase ani, de unde s-a îndreptat spre Grecia, sălășluindu-se „pe muntele ce este numit Aghionoros” (Sfântul Munte adică), și anume în mănăstirea Amalfion, printre conaționalii săi. Aici s-a întâmplat că Sfântul Benedict i-a apărut în vis, poruncindu-i să se întoarcă la Monte Cassino pentru a fi numit stareț. Acest Ioan s-a întors, într-adevăr, la Monte Cassino, unde – Manso murind în 997 – a fost numit  egumen (al 29-lea din istoria mănăstirii).

Al doilea conducător al Amalfionului

În articolul său despre Athos din „Revue liturgique et monastique”, nr. 14 (1929), Dom Rousseau este de părere că Ioan de Benevento (Ioan al III-lea) a ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 993. Din câte se pare, la momentul sosirii acestui surghiunit de bună voie, Amalfionul nu mai era condus de sfântul său ctitor, Leon, ci de un anume Egumen Ioan, căci găsim, printre semnăturile de actul de concesiune al unui teren datat în 991, un anume Ioan ce a scris astfel în latină: „Joh(annes) monachus [et] higoumenos inter test(es) manu mea scripsi” adică „Ioan, călugăr și egumen, fiind unul dintre martori, am semnat cu propria mea mână.”

Pioner al Athosului

Prin urmare, Amalfionul, ca una din primele mănăstiri ale Athosului, a deschis drumul viețuirii chinoviale în Sfântul Munte (alături de Marea Lavră, Iviron și mănăstirea ce s-a născut odată cu Amalfionul, Vatopedi). Ar trebui să nu pierdem din vedere faptul că din cele douăzeci de mănăstiri athonite ce își desfășoară activitatea în prezent, doar patru din acestea erau întemeiate la momentul morții Sfântului Athanasie: Marea Lavră, Iviron, Vatopedi și (după unii) Esfigmenou. Amalfionul s-a aflat, ca importanță, între aceste mănăstiri când pe locul doi, când pe patru, cinci sau șase.

Continuare:

• Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion – partea a II-a
• Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion – partea a III-a

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002.