Mic Antiretikon – Cum luptă Biserica împotriva Protestantismului

Trebuie să aflăm acum, ce măsuri a luat Biserica împotriva Protestantismului. Încă de la apariţia acestor eretici, ei au fost condamnaţi în urma a şase Sinoade Locale, dintre care, unul s-a ţinut la Ierusalim (1672), sub conducerea Patriarhului Dositei al Ierusalimului, care ne-a lăsat şi o frumoasă mărturisire de credinţă. Minunată! Aceasta a rămas ca un simbol în istoria Bisericii Ortodoxe. La acest sinod au fost condamnaţi protestanţii, iar tezele lor dogmatice au fost analizate şi desfiinţate punct cu punct. La fel s-a întâmplat şi la Sinodul de la Constantinopol (1836). Vom enumera câteva hotărâri ale acestui din urmă sinod, pentru a da răspuns câtorva întrebări ce se cer. Înainte de a da citire câtorva hotărâri ale Sinodului din Constantinopol din 1836, aş vrea să vă mai spun ceva. Hotărârile unui Sinod Ecumenic sunt ,,proprietatea” Bisericii, fără a trebui să fie schimbate sau modificate în vreun fel, ele având validitate şi putere de lege în materie de credinţă. Dacă Biserica a hotărât asupra unei teme, nu există motiv ca să revină asupra aceleiaşi teme şi să ia altă hotărâre, pentru că, ceea ce Biserica a hotărât o dată, acea hotărâre trebuie să rămână. Nu există nici o situaţie când Biserica s-a dezis de vreo hotărâre pe care a luat-o la un Sinod. Hotărârile Sinoadelor sunt adevăruri fixate pentru totdeauna. Atât Sinoadele Ecumenice, cât şi cele locale sunt adevăraţi ,,piloni” pe care se sprijină întreaga Biserică, sub oblăduirea Sfântului Duh. Acum m-aţi putea întreba: ,,De ce Protestantismul a fost condamnat la şase Sinoade Locale, nu era de ajuns unul singur?”. Răspunsul este că Biserica revine asupra aceleiaşi teme, nu fiindcă şi-ar schimba hotărârea între timp, ci, fiindcă, poate să apară, între timp, o nouă învăţătură eretică în cadrul aceleiaşi secte, iar o nouă hotărâre luată se fundamentează pe precedenta hotărâre, de la Sinodul unde fusese deja condamnată erezia respectivă. Însă, întotdeauna, erezia este condamnată. Întotdeauna! Nu se poate, să zicem, ca Biserica să manifeste îngăduinţă şi să-şi schimbe hotărârea cu privire la o erezie sau alta. Pentru că, altfel, Biserica s-ar contrazice pe sine. O să vă dau un exemplu, în acest sens. Să zicem că cineva se ridică din popor şi neagă dumnezeirea Lui Iisus Hristos. Aceasta nu este altceva decât arianism, adică erezia lui Arie din vechime. Ce să facă Biserica, să facă din nou Sinod – presupunând că acest eretic strânge mai mulţi adepţi în jurul lui – ca să îi condamne pe cei care contestă dumnezeirea Lui Hristos? Desigur că nu. Dar ce trebuie să facă? Hotărârea a fost luată o dată, la Primul Sinod Ecumenic. Aşadar, va face trimitere la acel Sinod şi va spune: ,,Condamnarea ereziei a fost dictată o dată”. Şi, în baza acelei hotărâri a Sinodului, va hotărî şi în privinţa acestei erezii. Aşadar, eu, ca preot, care sunt răspunzător de turma mea, de Dumnezeu încredinţată, de fiecare dată când îşi va face apariţia vreun eretic – indiferent de natura ereziei – nu trebuie să alerg la Episcop şi să îl informez despre această erezie. Nu, pentru că Biserica a luat o hotărâre în această privinţă, iar erezia a fost deja condamnată o dată. Nu am decât să caut în cărţile bisericeşti şi să găsesc hotărârea respectivă. Şi, atunci îi spun: ,,Eşti eretic!”. Nu iau eu vreo hotărâre în numele Sinodului, ci doar pun în aplicare hotărârea Sinodului sau a Sinoadelor, după caz. Aş vrea foarte mult să nu uitaţi acest lucru. Dacă astăzi îşi fac apariţia noi grupări eretice protestante pe teritoriul Greciei, nu este nevoie să mai condamnăm încă o dată ereziile lor, sau să aşteptăm întrunirea vreunui Sinod ca să îi condamne. Nu! Hotărârea există, condamnarea există, trebuie doar pusă în aplicare. Aşa cum v-am spus mai devreme, Protestantismul a fost condamnat la şase Sinoade Locale. Citiţi, vă rog, despre Chiril Lukaris, Patriarhul Constantinopolului, ca să înţelegeţi ce furtună a fost în Biserică, fiindcă acest patriarh s-a arătat a fi simpatizant al protestanţilor (calvinilor). Rezultatul a fost că, ulterior, un sinod l-a caterisit. Aşa cum a fost caterisit şi Origen, după moartea sa. Iar hotărârea acestui Sinod spune în felul următor: ,,L-am caterisit ca să nu existe nici măcar bănuiala că Biserica ar putea să aibă vreo legătură cu Protestantismul”. Fiindcă, atunci, protestanţii încercau să găsească sprijin în Răsărit ca să-şi întărească poziţia. Şi, ce au făcut? Au ticluit o mărturisire de credinţă care conţinea multe elemente eterodoxe şi au atribuit-o lui Chiril Lukaris. Mai apoi, au început s-o răspândească în Germania, în două limbi, în greacă şi în latină. Acest lucru a produs o mare confuzie în Răsărit. ,,Patriarhul este protestant, patriarhul este protestant”, strigau toţi. Atunci, Biserica l-a întrebat: ,,Eşti protestant?”.,,Nu, cum să fiu protestant?”, a răspuns el. Nu l-au crezut pe deplin, au existat suspiciuni. Atunci, a avut loc un Sinod la Constantinopol şi l-au afurisit pe patriarh: ,,Trebuie să înţelegeţi – aşa cum s-a spus la acel Sinod – că Biserica noastră vrea să se ferească şi să prevină orice amestec cu tot ce ar însemna element eretic”.