Noul Mucenic Eftimie din Peloponez

Sfinţii Noi Mucenici Eftimie, Ignatie si Acachie

Noul Mucenic Eftimie din Peloponez a pătimit moarte mucenicească în Constantinopol în ziua de 22 martie 1814, fiind Duminica Floriilor. Sfântul era de fel din Dimitzana Arcadiei. Părinții lui, Panagiotis și Maria, erau oameni evlavioși, Eftimie fiind cel mai mic dintre frați. A avut parte de o naștere dificilă: numai după mama s-a rugat Sfântului Elefterie a reușit să nască; de aceea a și fost botezat cu numele de Elefterie. Tatăl lui împreună cu cei doi frați mai mari se ocupau cu comerțul în Iași, în Moldova. Mama l-a crescut creștinește, l-a trimis să învețe la școli bune.

Împreună cu fratele său a plecat la Constantinopol pentru studii, iar apoi au mers la Iași, unde s-au întâlnit cu tatăl lor. Tânărul Elefterie se gândea să devină monah în Sfântul Munte Athos, însă din cauza războiului ruso-turc, nu s-a putut duce pe uscat, așa că a plecat la Odessa pentru a lua o corabie care să-l ducă în Sfântul Munte. Deoarece nu a reușit nici din Odessa să plece, s-a întors la București, unde a rămas să lucreze la un consulat, începând să ducă o viață dezordonată.

S-a alăturat unui politician turc (pașă) aflat la București, împreună cu care a plecat în orașul Sumla. Acolo, inspirat de un concetățean grec din Adrianoupolis care trecuse la islam, s-a lepădat de Hristos și a luat numele Resitis. Imediat însă i-a părut rău de ce a făcut și a încercat să plece, însă era sub pază și nu era lăsat să iasă din casă, cu toate că i se purta de grijă cu atenție. În Adrianopol a rămas vreme de trei luni: deși se străduia să-l întâlnească pe Mitropolitul locului, nu a reușit. După aceea a ajuns în Constantinopol, și văzând că nici acolo nu reușește să plece din casa pașalei care îl înfiase, a început să o roage pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să-i fie martoră Fiului său, Domnul nostru Iisus Hristos, făgăduindu-i că dacă reușește să fugă, o să Îl mărturisească și chiar va lua moarte mucenicească.

Într-o dimineață a reușit să fugă de acasă și a alergat direct la Patriarhie, unde l-a căutat pe un cunoscut, duhovnic și compatriot. Acela a rămas uimit de toată întâmplarea. Elefterie i s-a spovedit și i-a cerut îmbrăcăminte creștinească. Duhovnicul l-a îndrumat cu cuvinte folositoare sufletului, însă nu i-a putut îndeplini cerința cu privire la îmbrăcăminte, ori de frică, ori fiindcă nu putea, așa că Elefterie a continuat să se ascundă. În cele din urmă a ajuns în Galata, în casa consulului rus pe care îl cunoștea mai de mult. Văzându-l, acesta a rămas surprins, dar s-a bucurat mult pentru pocăința lui și, scoțându-i îmbrăcămintea turcească, l-a îmbrăcat ca pe un creștin. După patru zile de ședere la consulatul rusesc, a plecat cu corabia în Sfântul Munte Athos.

Mai întâi a ajuns la Marea Lavră, unde se afla trimis în exil Patriarhul Ecumenic Grigorie al V-lea, căruia i s-a spovedit. Acesta-a ținut aproape de el și l-a îndemnat să meargă în fiecare zi, vreme de patruzeci de zile, la un anume duhovnic pentru a-i citi rugăciunile de iertare, pentru ca după aceste patruzeci de zile să poată fi miruns cu Sfântul și Marele Mir. După ce s-a alăturat Bisericii, Eftimie a mers la Schitul Aghia Anna, pentru că voia să se pregătească de martiriu.

După ce au trecut încă douăzeci de zile, a cerut binecuvântarea duhovnicului să meargă la Constantinopol și să mărturisească. La început, duhovnicul a fost de acord, însă pe urmă l-a sfătuit să mărturisească numai dacă va fi recunoscut și să nu meargă de unul singur. Ajungând la Constantinopol și întâlnind șase slugi ale acelui pașa unde stătuse, nu a fost recunoscut. Întristat, s-a dus la Patriarhie, la duhovnicul pe care îl cunoștea, căruia i-a cerut binecuvântarea pentru a se preda, în ciuda hotărârii luate împreună cu duhovnicul aghiorit. Duhovnicul de la Patriarhia Ecumenică a încercat prin diferite moduri să îl facă să se răzgândească, însă datorită insistenței lui, a cedat și, dându-i binecuvântarea, i-a spus că Dumnezeu o să-i îndeplinească dorința.

A doua zi era sărbătoare, Schimbarea la Față. După ce s-a împărtășit, Pronia Dumnezeiască i-a scos în cale un monah cunoscut de la Marea Lavră, căruia i-a spus ce avea de gând să facă. Acela a reușit să îl întoarcă și să îl facă să se întoarcă în Sfântul Munte, ca să se pregătească mai bine. Reîntors în Sfântul Munte, a mers la mai multe mănăstiri, ajungând în cele din urmă, după sfatul mai multor părinți, la Schitul Cinstitului Înaintemergător, la Gheronda Acachie, care pregătise mai mulți mucenici. În deplină ascultare față de acest bătrân, a dus o viață cu post, privegheri și rugăciune neîncetată și, în scurt timp, a izbândit să înainteze în toate virtuțile, uimindu-i pe ceilalți frați.

Din nou i s-a aprins dorința de a mărturisi și de a pătimi moarte mucenicească, dar Gheronda Acachie l-a împiedicat, cerându-i să dobândească mai multă rugăciune, post, priveghere și lacrimi. Eftimie citea Evanghelia, Viețile Sfinților, în special ale Sfinților Noi Mucenici. În cele din urmă, după încercările și judecata bătrânului și fraților, a fost tuns monah cu numele de Eftimie și, însoțit de un alt monah, a plecat la Constantinopol. După ce s-a întărit cu dumnezeiasca Împărtășanie, în Duminica Floriilor s-a înfățișat vizirului purtând îmbrăcăminte otomană și ținând în mână ramuri de copaci. Imediat ce s-a văzut înaintea vizirului, cu mult curaj i-a spus: „sunt creștin din strămoși creștini, această îmbrăcăminte tu mi-ai dat-o și pentru a te asigura că sunt creștin, poftim această cruce și ramurile de copac, iar eu calc în picioare acest simbol fără de lege al religiei fără de Dumnezeu”. Și și-a aruncat jos turbanul, călcându-l în picioare și blestemându-l pe Mohamed ca pe un antihrist.

La început, vizirul a rămas surprins văzând un tânăr de douăzeci de ani să blesteme religia și pe profet cu atâta îndrăzneală. A cerut să fie cercetat ca nu cumva să fie băut, apoi a poruncit să fie închis, legat cu lanțuri și cu picioarele în butuci. După o oră a fost dus înapoi la vizir, care încerca cu diverse promisiuni și amenințări să îl facă să se întoarcă la islam. Sfântul Eftimie a rămas neclintit, mărturisind pe Hristos ca Dumnezeu adevărat. A fost închis și chinuit, doar se va lepăda de Hristos. Dându-și seama că nu poate să reușească cu nimic, vizirul a hotărât să îl execute prin decapitare. Plin de bucurie, Sfântul, ținând într-o mână crucea și în cealaltă ramuri de copaci, a fost dus la locul de execuție. Acolo, după ce s-a rugat și și-a făcut semnul Sfintei Cruci, a îngenuncheat și și-a plecat capul, iar călăul l-a decapitat. Monahul Grigorios, cel care l-a însoțit, a avut grijă, cu multă caznă și mare cheltuială, să răscumpere moaștele Sfântului, reușind să le aducă în Sfântul Munte, pentru a fi înmormântat acolo.

După moartea mucenicească s-au întâmplat semne mai presus de fire cu sfintele moaște ale Noului Mucenic Eftimie, mai ales tămăduiri ale bolnavilor.

Pentru rugăciunile Sfântului Nou Mucenic Eftimie, Doamne, Iisuse Hristoase mântuiește sufletele noastre, Amin!