Postul în tradiţia canonică a Bisericii

Unul dintre cele mai însemnate posturi ale Bisericii noastre este Sfântul şi Marele Post al Paştilor. A fost instituit la începuturile creştinismului, de vreme ce a fost propovăduit chiar de Sfinţii Apostoli. Conform tradiţiei Apostolice, postul acesta trebuie ţinut, deoarece a fost instituit în amintirea postului pe care Mântuitorul l-a ţinut timp de 40 de zile în pustiu, înainte de începutul propovăduirii Sale publice (Matei 4, 2).

Postul celor 40 de zile ale Paştilor, alături de zilele de miercuri şi de vineri de peste an, sunt cele mai vechi posturi ale Bisericii creştine. De asemenea, acestea sunt singurele perioade şi zile de post care au fost confirmate şi de Sinoadele Ecumenice. În acest sens, trebuie spus că Zonarás, canonistul, în comentariul său la Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli, atribuie aceeaşi importanţă zilelor de miercuri şi vineri de peste an, ca perioadei Postului Paştilor.

După Mathéos Vlástaris, Postul Paştilor înseamnă ,,zeciuiala” vremii, adică alegerea unei perioade ce reprezintă o zecime din totalitatea zilelor de peste an ca fiind afierosite postului şi aduse jertfă Domnului. Calculul acestei zeciuieli se poate face în felul următor. Anul are 365 de zile iar Postul Paştilor are şapte săptămâni. Din aceste şapte săptămâni se scad zilele de sâmbătă şi duminică, atunci când se dă dezlegare la vin şi untdelemn. Astfel, vedem că mai rămân 35 de zile de post deplin. Adăugând la acestea şi Sâmbăta Patimilor, ajungem la numărul de 36 de zile, adică o zecime, 10% din 360. Socotind alături de acestea şi noaptea Sâmbetei Patimilor, până în dimineaţa luminatei zi a Învierii, se adaugă încă o jumătate de zi care corespunde celorlalte 5 zile ale anului rămase, astfel încât să se completeze numărul de 365 de zile. Astfel, se săvârşeşte deplin zeciuiala vremii.

Cu Postul Păresimilor, dar şi în general, cu postul, se ocupă tradiţia canonică a Bisericii creştine, aşa cum acesta a fost receptat de către Sinoadele ecumenice şi Sinoadele Locale, şi, de asemenea aşa cum este menţionat în Epistolele Sfinţilor Părinţi, care reprezintă în îndrumar al Sfintelor Canoane. Prin intermediul tradiţiei canonice se accentuează importanţa şi necesitatea postului. Însă, nu trebuie trecut cu vederea faptul că postul a fost stabilit pentru binele şi în beneficiul omului şi nu pentru ,,pedepsirea” lui.

În primul rând, în tradiţia canonică a Bisericii se accentuează necesitatea postirii. Mai mult de atât, evitarea postului atrage după sine pedepse canonice. Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli precizează că episcopul, preotul sau mireanul care nu ţine Postul Păresimilor, sau posturile de miercuri şi vineri de peste an, să fie caterisiţi (clericii), iar mirenii să fie afurisiţi. Excepţie se face doar atunci când cei în cauză nu pot ţine postul din motive de sănătate. Canoanele cu privire la obligativitatea Postului Paştilor au fost impuse astfel încât credincioşii, în cursul acestei perioade, să se nevoiască, să se curăţească de patimi şi să se pocăiască.

În al doilea rând, trebuie precizat că Părinţii Bisericii nu considerau că postul este un scop în sine, ci este doar un mijloc prin intermediul căruia trebuie să ne atingem scopul, care este îndumnezeirea omului. Prin intermediul ascezei şi al postului, omul, trup şi suflet, se smereşte, îşi vine în sine. Excepţie de la postire fac doar cei care sunt bolnavi. În aceste cazuri, postul poate fi anulat, fiindcă însăşi boala de care suferă cineva este o nevoinţă care aduce cu sine smerirea trupului. Acest lucru reiese cât se poate de clar din Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei. Sfântul Timotei, întrebat fiind dacă un bolnav poate fi scutit de post în Păresimi, răspunde, spunând că cel bolnav trebuie să consume şi untdelemn, şi vin, după nevoile sale trupeşti. Theodor Balsamon, comentând împrejurarea de mai sus, spune că este drept ca cel care suferă de vreo boală, să consume şi vin şi untdelemn. Însă, condiţionează acest lucru de sfatul duhovnicului celui suferind. Duhovnicul este cel care poate să judece cu iconomie sau cu acrivie, în funcţie de fiecare situaţie.

Acelaşi conţinut îl regăsim şi în Canonul 8 al Sfântului Timotei. Întrebat dacă o femeie care a născut în Postul Paştilor poate beneficia de dezlegare, el răspunde, asemenea Părinţilor de dinainte, spunând că postul a fost rânduit pentru smerirea trupului. Atunci când trupul suferă, nu mai este nevoie de o nevoinţă în plus. Balsamon, referindu-se la acest canon, spune că, dacă trupul suferă, şi, prin urmare a fost smerit prin boală (sau orice altceva), nu mai este nevoie să se supună pedagogiei postului, ci trebuie să se refacă şi să-şi recapete puterile. Aşadar, femeia care tocmai a născut este scutită de obligativitatea postului.

După cum vedem, Părinţii au o atitudine intransigentă, dar cumpătată, în acelaşi timp, faţă de post. Dincolo de severitatea prevederilor canoanelor, acestea denotă o deosebită flexibilitate în ceea ce priveşte tema postului. În afară de atitudinea lor plină de discernământ, Părinţii i-au înconjurat cu dragoste pe toţi, şi au judecat cu iconomie acele situaţii în care creştinii se aflau în boli ori neputinţe. Ei nu văd în post un scop în sine ci doar un mijloc de desăvârşire.

De cealaltă parte, nu puţine sunt cazurile, în zilele noastre, când duhovnicii împovărează cu ,,canoane” peste puterile lor, credincioşi care aleargă cu nădejde şi pocăinţă, căzând sub epitrahilul lor, apăsaţi de păcate mari şi greu se suportat, oameni care au cedat în faţa responsabilităţii mărturisirii lor. Postul, împreună cu rugăciunea ce-l însoţeşte, trebuie să fie ţinut cu dragoste şi voinţă liberă, fără constrângeri. În privinţa aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în 1917, nu a ezitat să ia hotărârea de a scuti de obligativitatea postului anumite categorii de credincioşi (bolnavi, copii, femeile însărcinate, bătrâni), din pricina condiţiilor economice dificile în care se găsea Grecia în perioada aceea.

Sfântul Ioan Hrisostom prezintă, în mod limpede, beneficiile reale ale postului în viaţa credinciosului. Dumnezeiescul părinte, cunoscând importanţa lucrării mântuitoare a Lui Hristos, prin Patimi şi Cruce, învaţă că tânguirea sufletului şi postul este pentru om, ca persoană, pentru păcatele şi patimile sale. El precizează că în Păresimi nu postim nici pentru Paşti, şi nici măcar pentru Cruce, fiindcă Paştele este moment de bucurie şi veselie duhovnicească, iar nu tânguire şi post. De asemenea, Crucea este simbol al mântuirii şi al dragostei, fiindcă prin Ea a fost alungat păcatul din lume. Postul a fost rânduit doar pentru folosul duhovnicesc al omului. Este un mijloc de desăvârşire pe care Însuşi Hristos l-a propovăduit prin viaţa Sa. Urmând această cale, suntem reînnoiţi duhovniceşte, facem uitate păcatele şi amintirea lor, şi, cu inimă curată, năzuim, trecând prin Cruce şi Îngropare, spre slăvita Înviere.