Rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte – 1. Mănăstirile din Muntele Athos

Iată-ne aici, față în față. Toate planurile mele cele mai bine intenționate, ca să nu menționez de temerile și nervozitatea mea s-au risipit atunci când am sărutat mâna bărbatului cu barbă lungă și îmbrăcat în veșminte negre. Arhimandritul Efrem, starețul Vatopedului, cea de-a doua mănăstire ca mărime din Muntele Athos, numit, de asemenea, Sfântul Munte, ne-a întâmpinat cu un zâmbet. Ochii săi erau calzi și blânzi atunci când, într-o engleză trunchiată, ne-a întrebat: „Așadar, voi sunteți cei care vreți să faceți un film despre noi?”.

„Da”, am răspuns. „Vă rog să ne binecuvântați, Părinte. Am sosit din America. Îl iubesc pe Dumnezeu și vreau să ajut ca și alți oameni să-L găsească pe Dumnezeu prin acest film și prin cartea pe care o voi scrie despre inima vieții monahale”.

Părintele John mă instruise din timp în privința tuturor gesturilor cuvenite și termenilor de adresare: sărutarea mâinii, folosirea titulaturilor adecvate, menționarea faptului că sunt un următor al lui Hristos și „un student în disciplinele ce țin de suflet”. Starețul a chicotit după ce mi-am terminat introducerea, privind la cei trei asistenți ai săi care chicoteau împreună cu el. În ciuda acelei sugestii de umor bun, în tăcerea care a urmat am simțit din nou nervozitate. Fiind de mult timp producător de film, nu am îngăduit ca nervii să mă macine. Știam că ceream foarte mult de la călugări. Filmatul de orice fel era interzis în Muntele Athos, iar pelerinii nu au voie nici măcar cu aparate de fotografiat. Fotografierea monahilor este interzisă; chiar și fotografierea mănăstirilor în care trăiesc este interzisă.

Există reguli în Muntele Athos datând de acum mai bine de o mie ani. Femeile nu au voie în peninsula pe care se înalță Sfântul Munte; nici un neortodox nu are voie să intre în bisericile mănăstirilor; nici un neortodox nu are voie să primească Euharistia; nici un neortodox nu este invitat să ia masa alături de monahi.

În ciuda acestor restricții, vizitatorii – pelerini, în mod oficial – continuă să vină și, prin urmare, monahii din Athos au luat măsuri pentru a limita mulțimile tot mai mari de intruși, oameni ca noi. Legile în vigoare la Vatopedi în timpul vizitei mele limitau numărul neortodocșilor la patru pe zi, iar numărul vizitatorilor ortodocși la o sută pe zi. Astfel de măsuri ar putea să pară jignitoare pentru unii însă, din punctul de vedere al monahilor, aceste îngrădiri sunt absolut necesare pentru a păstra tradițiile lor și, cel mai important, viața lor de rugăciune într-o atmosferă de singurătate și tăcere. Mi-a trecut prin minte în acea zi că ultimul lucru pe care l-ar putea dori monahii ar fi un producător de film al cărui documentar ar pune în lumina reflectoarelor Sfântul Munte, atrăgând astfel mulțimi și mai mari de pelerini.

Înainte ca Starețul Efrem să se răzgândească și să-mi arate ușa, am adoptat atitudinea de producător și, vorbind poate puțin prea rapid, am explicat cum primisem permisiune specială în avans din partea celor doi patriarhi ai țării ca să aduc cu mine în Athos un asistent, o cameră de filmat și echipament de înregistrare. În timp ce-mi deschideam rucsacul ca să-i arăt echipamentul, Starețul Efrem și-a clătinat capul și s-a dat înapoi din fața mea ca și cum aș fi fost pe punctul să scot la iveală ceva nesfânt sau cel puțin necurat. Însoțitorii starețului erau cu toții iritați și își clătinau și ei capul. Am căutat în rucsac scrisoarea din partea unuia din patriarhi, dar apoi am considerat că nu era necesară și am lăsat-o acolo.

Cu un gest ușor al mâinii Starețul Efrem i-a îndemnat pe toți să se liniștească și tensiunea s-a risipit. S-a uitat încă o dată în ochii mei, apoi m-a lovit ușor pe piept, deasupra inimii. Am putut simți o puternică energie curgând din cap până în degetele de la picioare. A zâmbit din nou și a zis: „Bine. Ești sincer”. Aveam senzația de parcă mi-ar fi citit sufletul, de parcă mi-ar fi examinat sufletul, iar eu trecusem cu bine. Apoi starețul a întrebat: „Pentru prima dată în Sfântul Munte?”.

„Da”, am răspuns, „însă am fost aici de multe ori în visele și rugăciunile mele”. Monahii au zâmbit și am putut simți că le-a plăcut să audă aceste cuvinte. Ajutorul principal al starețului, un monah vârstnic, mi-a spus: „Părintele spune că poți fotografia peste tot și poți face înregistrări audio”.

„În biserică?”, am întrebat. Nu puteam să cred ce noroc aveam. „Oriunde? Peste tot? Inclusiv pe monahi?”.

Starețul a dat din cap afirmativ în timp ce ajutorul bătrân a adăugat: „Sfânta sinaxă interzice filmarea; nu putem schimba aceasta. Poți să faci numeroase înregistrări și fotografii frumoase, dar cu binecuvântarea noastră”.

M-ar fi lăsat să filmez, gândeam eu, dacă acest lucru nu ar fi fost interzis de comunitatea muntelui. Eram bucuros doar pentru că mi se permitea să stau și să fac înregistrări audio și fotografii fără vreo îngrădire. Și eram încântat de faptul că îi câștigasem încrederea starețului atât de repede. Dacă-mi dai un deget, eu îți iau și mâna, așa că m-am hotărât să mai cer ceva: „Pot, vă rog, să vă iau un interviu?”.

Starețul Efrem a răspuns: „Da. Vom rezolva și aceasta cumva”. Apoi, cel mai în vârstă ajutor m-a luat de mână și m-a condus afară din birouri.

„Îți mulțumesc. Îți mulțumesc. Dumnezeu să te binecuvânteze, Părinte”, am spus în timp ce ne conducea. L-am privit pe asistentul meu, Todd Lester, care părea la fel de uimit pe cât eram și eu. Eram înăuntru. Eram înăuntrul înăuntrului, chiar în inima vieții monahale – înăuntrul Mărețului, misticului Munte Athos.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugaciunii lui Iisus, traducere de Dragoş Dâscă, editura Doxologia, Iaşi, 2012.